Raport Tismaneanu – Analiza Dictaturii Comuniste

COMISIA PREZIDENȚIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURI COMUNISTE DIN ROMÂNIA

INTRODUCERE

Natura, scopurile și efectele regimului totalitar comunist: Ideologie, putere și practici politice în România, 1945-1989

Motto: „Fie ca urile să amorțească!

Dar trebuie să rămână amintirile, pentru ca atâtea nenorociri, atâtea suferințe să nu fie niciodată pierdute pentru experiența oamenilor!” (Jules Michelet, Istoria Revoluției Franceze)

Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizație, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forțat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv și umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincțiile de clasă și în care oamenii ar putea trăi într-o deplină Libertate. Libertatea însăși, în concepția marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înțeleasă. Partidul comunist era proclamat drept deținătorul adevărului universal, având astfel dreptul să Definească modalitățile de „înțelegere a necesității”. Comunismul a fost o concepție utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preț, a proprietății private și a construirii unui univers al egalității totale.

Dictatul leninist asupra realității a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiță din imensa mașinărie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reușit pe deplin. Dimpotrivă chiar, oamenii au rezistat în difierite feluri, au existat diverse grade de opoziție, dar și felurite grade de complicitate. Trebuie astfel să onorăm memoria celor care și-au dat viețile rezistând sistemului, de la cei care au murit în închisoare și până la persoanele care au murit din cauza avorturilor ilegale, de la cei încarcerați și bătuți (mineri, muncitori, țărani care au protestat împotriva comasării terenurilor și a colectivizării) în anii lui Gheorghe GheorghiuDej și până la victimele anilor 1980 sub Nicolae Ceaușescu. Acești oameni nu au fost transformați cum ar fi dorit potentațiii comuniști. În cele din urmă, nemaiputând suporta apăsarea unui despotism inept, majoritatea poporului român s-a mobilizat și a pus capăt dictaturii prin revoluția din decembrie 1989. Fără A nega conspirațiile împotriva lui Ceaușescu, țesute în aparatul de partid, în Armată, în Securitate și în serviciile secrete străine, nu putem accepta tezele celor care susțin că prăbușirea regimului nu a fost decât efectul unor astfel de acțiuni sau o lovitură de stat. Victimele de la Timișoara, București, Cluj și din alte orașe și-au dat viața luptând împotriva unui sistem inuman. Acești oameni, ca și cei care au ieșit pe străzi nu s-au simțit și nu au fost parte a vreunui complot. Anii care au urmat după 1989 au semnificat o luptă continuă Între forțele vechiului sistem, indiferent de măștile pe care le-au purtat și le poartă și acea parte a României care a dorit și dorește o societate deschisă [1].

Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane și subordonează individul entității colective a partidului/stat. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism: „Mișcările totalitare sunt organizații de masă formate din indivizi atomizați și izolați. Comparate cu toate celelalte Partide și mișcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiționată și inalterabilă în raport cu membrul individual” [2]. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieții economice, politice și sociale și condiționarea mentală a subiecților statului totalitar.

În sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis și ceea ce era interzis. Spre a relua o formulă a lui George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este interzis, este obligatoriu.

Inclusiv datoria oamenilor de a fi fericiți în pofida condițiilor degradante la care îi condamna sistemul. La sfârșitul regimului comunist din România, deci în momentul Congresului al XIV-lea din noiembrie 1989, acel conclav crepuscular pe care îl putem numi congresul rușinii și al disperării, PCR număra aproape 4

Milioane de membri. Era vorba, așadar, de unul dintre cele mai mari partide comuniste din lume (proporțional vorbind)3. În realitate, era un gigant lipsit de orice viață internă. Puterea în partid și în țară aparținea în exclusivitate clanului Ceaușescu și Securității. Membrii conducerii PCR (Comitetul Politic Executiv, Secretariatul Comitetului Central, Colegiul Central de Partid) se transformaseră în simple marionete care nu făceau decât să consfințească Deciziile tot mai delirante ale cuplului conducător. Nu exista nici un fel de curent reformator. Schimbările inițiate de Mihail Gorbaciov în URS, reformele din alte state din Europa de Est erau denunțate ca o „deviere de dreapta” și o trădare a intereselor socialismului. Aceste interese erau desigur definite prin prisma puterii deținute de familia Ceaușescu și de susținătorii lor zeloși. În paginile acestui raport vom încerca să deslușim felul în care s-a produs completa degringoladă a PCR ca organism politic și vom medita asupra responsabilității sale instituționale pentru catastrofa pe care a simbolizat-o experimentul totalitar în țara noastră. Acest lucru este cu atât mai urgent cu cât nici un partid din România postdecembristă nu și-a asumat răspunderea pentru cele patru decenii și jumătate de obsesivă urmărire a construcției unei imposibile utopii. În chip lamentabil, din rațiuni ce țin de dubioasa sa ereditate politică, regimul postcomunist nu a făcut mari progrese în această Direcție. Spre stupoarea atâtor militanți pentru democrație, dar și a Occidentului, în România ororile epocii comuniste au rămas nepedepsite.

Discuția despre statul comunist ca sistem politic bazat pe disprețul total față De însăși ideea de lege nu s-a tradus într-o condamnare deschisă, transparentă Și categorică, de către noul stat democratic, a precursorului său istoric. Nu există încă un document oficial al statului român în care să se ceară iertare victimelor terorii comuniste pentru imensele și prin nimic meritatele lor suferințe. Balastul necondamnării comunismului în perioada 190-206 a grevat în multe privințe consolidarea democratică și a creat sentimente de profundă Frustrare, exasperare și dezamăgire în rândul unor largi cercuri sociale. A sosit din plin momentul ca această stare de amnezie sistematic întreținută să Înceteze. Recuperarea memoriei dar și identificarea responsabilităților sunt indispensabile funcționării unei comunități politice democratice.

Pe plan global, peste o sută de milioane de oameni au fost victime ale acestui sistem. Chiar această cifră este una minimalistă. Numai în China, circa 70 de milioane au murit în timp de pace ca urmare a planurilor și strategiilor catastrofic-genocidare ale lui Mao și camarazilor săi de idei4. În URRS, cel puțin 20 de milioane au pierit în sinistrul experiment bolșevic. Cartea Neagră a comunismului oferă probe zguduitoare privind dezastrul civilizațional al dictaturilor comuniste: s-a pierdut însăși noțiunea de umanitate prin ceea ce Istoricul francez Alain Besançon a numit falsificarea Binelui [3].

În nici o altă țară din Europa de Est și Centrală, cu excepția probabil a Albaniei, dar nu în ultimii ani ai comunismului din această țară, sistemul stalinist nu a avut o asemenea longevitate și intensitate precum în România6.

Luând în considerare lipsa destalinizării și a reformelor reale în România, dimensiunile cultului personalității, ca și inițierea unui scenariu dinastic al succesiunii la puterii, putem vorbi de un excepționalism românesc. În pofida aparențelor mini-liberalizări (1963-1964, 1965-1971), regimul și-a menținut cu neclintită obstinație poziția de dominație absolută asupra societății, economiei și culturii. Mult timp celebrată de propaganda regimului, „marea cotitură” legată de venirea la putere lui N. Ceaușescu (martie 1965) și mai ales de Congresul al IX-lea al PCR (iulie 1965) nu a schimbat datele esențiale ale sistemului.

Nicolae Ceaușescu nu a venit la putere într-o situație de criză, ci într-una de relativă relaxare socială și politică. El nu a trebuit să Lupte pentru putere cu predecesorul său ori cu gruparea acestuia. Tocmai de aceea, sarcina sa nu a fost de a schimba sistemul, ci de a-l consolida, continuând linia stabilită de predecesorul său8.

Pentru el, ca și pentru Stalin, ori GheorghiuDej, ereziile ideologice echivalau cu crime politice. Opozanții erau prin definiție „huligani” și „infractori”. Scopul său nu a fost să construiască Un „socialism care nu uită omul” (Imre Nagy) ori un „comunism cu chip uman” (Alexander Dubcek). Desovietizarea de după 1963 a fost de fapt un mecanism de supraviețuire a elitei comuniste românești prin însușirea și manipularea simbolurilor patriotice. Nu se poate nega faptul că au existat momente de relativă deschidere, dar ele au fost întotdeauna decise de sus. Tot de sus s-a hotărât și revenirea la formulele cele mai agresive de control stalinist – de la „Tezele din iulie” din 1971, enunțate de Ceaușescu după revenirea din vizita în China și Coreea de Nord, până la sistematizarea generalizată a satelor lansată oficial în prima fază în 1974 (Legea [41]) și în faza a doua, exacerbată, în martie 198.

Când Nicolae Ceaușescu declara în 1988

Că „hobby-ul său este construcția socialismului în România”, el nu făcea decât să mărturisească natura impenitent stalinistă a experimentului comunist din țara noastră, de la început și până la sfârșit. Simulacrul de destalinizare din 1968 nu a condus, ca în Polonia sau Ungaria în perioada de după moartea lui Stalin, la arestarea și judecarea unora dintre marii criminali. Nici Alexandru Drăghici (ministru de Interne între 1952-1965) și nici aghiotanții acestuia (Alexandru Nicolschi-Grünberg, Gheorghe Pintilie-Pantiușa, János Vincze, Vasile Negrea) nu au fost aduși vreodată în fața justiției. Nici unul din șefii regionali, direct implicați în atrocitățile stalinismului, nu a fost judecat și condamnat. Șefii Securității din perioada ultimă a lui Ceaușescu și a regimului (Iulian Vlad și Tudor Postelnicu) au fost judecați pentru rolul lor în represiunea din decembrie 1989, nu pentru vina a de a fi condus o instituție fundamental ostilă drepturilor omului și cetățeanului. Marii călăi s-au bucurat și unii încă se bucura de onoruri și pensii, iar victimele au fost și sunt în continuare calomniate ori uitate. La ora scrierii acestui raport, torționari precum Gheorghe Enoiu (anchetator sadic, colonel securist) sau Nicolae Pleșiță fosta căpetenie a Securității și a Direcției de Informații Externe) continuă Să își sfideze, în deplină libertate, fostele victime.

Convulsiile și întârzierile perioadei de după decembrie 1989 nu pot fi explicate fără a reflecta asupra naturii regimului prăbușit atunci. Nu au existat două regimuri comuniste în România: primul, cel „cominternist”, „străin de neam” și de „sufletul” poporului român și al doilea, cel de după „ruptura” cu URRS, devotat valorilor naționale. Între sistemul concentraționar al perioadei 1948-1964, o perioadă de consolidare și instituționalizare și cel aparent mai tolerant de după 1964

Există o legătură incontestabilă: în perioada Dej spaima ajunsese să fie interiorizată într-un asemenea grad încât acțiunile represive fățișe nu mai erau necesare decât în condiții extreme (prigoana disidenților în anii 1970 și 1980 spune destul despre capacitatea regimului de a recurge la teroare de câte ori simțea nevoia)[4].

Socialismul lui Ceaușescu, urmaș direct al celui construit sub GheorghiuDej, a fost extrem de autoritar, paternalist și manipulator. A fost o tiranie inspirată de aceleași fixații ideologice ca și cele ale fondatorilor regimului (între care N. Ceaușescu însuși): rolul conducător al partidului unic, anihilarea și demonizarea proprietății private și a pieții, batjocorirea drepturilor omului, geneza „omului nou-constructor devotat al societății socialiste”. Diferența între perioada Dej și cea a lui Nicolae Ceaușescu ține de elementul predominant oligarhic sub Dej și de accentuarea dimensiunii feudal-personaliste sub Ceaușescu. Altminteri, structura internă a conducerii a rămas similară. Retorica naționalistă a înlocuito pe cea internaționalistă, metodele de intimidare au devenit mai subtile, dar nu mai puțin omniprezente și constrângătoare. Delațiunea a continuat să fie baza acțiunii de control și supraveghere în masă exercitată de Securitate. Prin urmare, este important să Ne ocupăm de mecanismele recrutării și utilizării informatorilor.