Marile sperante

Marile sperante de Charles Dickens

Capitolul 1

Din numele de familie al tatălui meu, Pirrip, și din numele meu de botez, Filip, limba mea de copil n-a izbutit să scoată alt cuvânt mai lung și mai lămurit decât Pip. Și fiindcă eu îmi spuneam Pip, Pip am rămas.

Susțin că Pirrip este numele de familie al tatălui meu, bizuindu-mă pe autoritatea pietrei de pe mormântul lui și pe spusele surorii mele, doamna Joe Gargery, soția fierarului din satul nostru. Întrucât nu mi-a fost hărăzit să-mi văd vreodată părinții și fiindcă nu mi-a căzut niciodată în mână vreun portret de-al lor (căci au trăit amândoi cu mult înainte de epoca fotografiilor), primele imagini despre ei mi le-am plăsmuit în chip nelogic după pietrele de pe mormântul lor. E ciudat că forma literelor de pe piatra tatălui mă făcea să văd un om oacheș, scurt și îndesat și cu părul creț. Iar trăsăturile inscripției: „De asemeni și Giorgiana, soția celui de mai sus”, mă duseră la concluzia că mama era pistruiată și bolnăvicioasă. Cât despre cele cinci romburi de piatră, înalte de câte un picior și jumătate, care se înșirau frumos alături de mormântul părinților; în amintirea celor cinci frați ai mei, care au renunțat foarte de timpuriu să-și mai croiască drum prin viața aceasta de lupte, lor le datorez credința că bieții copii s-au născut cu toții culcați pe spate și cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor și că nu și-au scos mâinile din buzunare cât timp au trăit.

Locuiam într-un ținut mlăștinos, lângă cotitura cea mai mare din vale a fluviului, la 20 de mile depărtare de mare. Se pare că cea mai vie și mai puternică impresie despre identitatea lucrurilor de care-mi amintesc, am dobândit-o într-o zi rece, zi neștearsă din mintea mea, spre seară. În ziua de care vorbesc, am descoperit că locul acela, posomorât și acoperit cu urzici, e cimitirul; că răposatul Filip Pirrip și Georgiana, „soția celui de mai sus” sunt morți de-a-binelea și îngropați; că Alexandru, Bartolomeu, Avram, Tobias și Roger, copiii celor mai sus pomeniți, sunt morți și ei și îngropați; că întinderea necultivată de dincolo de cimitir, străbătută de gropi și presărată cu cantoane, pe care pășteau cirezi, e țara mlaștinilor; că șuvița plumburie de la capătul ei, e fluviul; că locul îndepărtat și sălbatic de unde năvălește vântul, e marea și că pumnulețul acesta de om, care tremură și scâncește, înfricoșat de tot ce vede, e Pip.

— Tacă-ți gura o dată, strigă o voce înspăimântătoare, și un om se ridică dintre morminte, lângă ușa care dădea în biserică. Stai liniștit, diavole, că de nu, îți frâng gâtul!

Era un om înfricoșător, îmbrăcat într-o haină grosolană cenușie și avea o cătușă mare de fier la picior. Pălărie nu avea și ghetele îi erau rupte; era legat la cap cu o basma zdrențuită. Arăta ca un om ieșit din apă sau din noroi, lovit și tăiat de pietre, înțepat de urzici și sfâșiat de mărăcini; șchiopăta, tremura, se holba la mine și mormăia tot timpul; dinții îi clănțăneau, când mă apucă de bărbie.

— Vă rog, domnule, să nu-mi frângeți gâtul, l-am implorat eu. Vă rog frumos.

— Cum te cheamă? întrebă omul. Spune iute.

— Pip, domnule.

— Unde locuiești? Numaidecât să-mi spui.

Am arătat cu degetul în direcția unde se întindea satul nostru, printre aninii și plopii de pe malul neted, cam la o milă depărtare de biserică.

După ce m-a privit o clipă, omul mă întoarse cu capul în jos și cu picioarele în sus și-mi goli buzunarele. Dar, în afară de o bucată de pâine, nu găsi nimic. Când biserica se întoarse din nou în picioare – căci omul era atât de iute în mișcări și atât de puternic, încât răsuci biserica cu susul în jos, în fața mea – cum spun, când biserica se întoarse din nou în picioare, eu ședeam tremurând cocoțat pe o piatră înaltă de mormânt, în timp ce el înfuleca pâinea cu lăcomie.

— Măi puștiule, făcu omul, lingându-și buzele, dar dolofan obraji mai ai.

Cred că, într-adevăr, aveam obrajii dolofani, deși pe atunci era cam mititel și nu prea voinic pentru vârsta mea.

— Să fiu al naibii, dacă nu i-aș mânca! spuse omul, clătinând amenințător din cap. Zău dacă n-aș face-o.

Mi-am exprimat cu gravitate dorința ca acest lucru să nu se întâmple și m-am încleștat cu putere de piatra pe care mă așezase omul, întâi ca să mă țin mai bine și apoi ca să nu cumva să încep să plâng.

— Ia spune-mi, făcu omul, unde ți-e mama?

— Acolo! am răspuns eu.

— Omul tresări ca și cum ar fi vrut s-o ia la goană, se opri, apoi, și se uită în urmă.

— Acolo, am explicat eu: „deasemeni și Georgiana”, aceea este mama.

— A! făcu el, întorcându-se; și ăla de alături de ea e tatăl tău?

— Da, domnule, am spus eu. „Răposat în această parohie”.

— Aha! bodogăni omul, gânditor. Și tu pe lângă cine trăiești acum, dacă cumva te mai las eu cu zile?

— Cu sora-mea, doamna Gargery…, nevasta lui Joe Gargery, fierarul.

— Fierarul, aha! făcu el. Și-și privi piciorul.

După ce-și plimbă de câteva ori privirea întunecată de la picior la mine. Se apropie de piatra pe care ședeam eu, mă apucă de amândouă mâinile și mă împinse pe spate, ținându-mă cât putea mai departe de el; ochii lui se uitau pătrunzători în ai mei și eu îl priveam cu deznădejde.

— Măi băiețaș, mă întreb dacă să te las cu zile. Știi ce-i aia o pilă?

— Știu, domnule.

— Dar haleală, știi ce-i?

— Știu.

După fiecare întrebare, mă înghiontea mai tare, ca să mă facă să mă simt mai slab și ca să mă înfricoșeze mai rău.

— Ai să-mi aduci o pilă. Mă împinse din nou. Și ai să-mi aduci haleală.

Și iar mă smuci. Dacă nu îți scot măruntaiele. Și mă mai zgâlțâi puțin.

Eram atât de îngrozit și de amețit, încât m-am agățat de el cu amândouă mâinile.

— Dac-ați fi atât de bun și m-ați lăsa să stau drept, poate că n-aș mai fi atât de amețit și aș înțelege mai bine, îndrăzni eu.

Mi-a dat un ghiont zdravăn și m-a răsucit din nou și biserica sări din nou deasupra moriștii de vânt din vârf. Apoi m-a ținut în poziția de drepți, pe marginea pietrei de mormânt și mi-a spus aceste cuvinte înspăimântătoare:

Miniseria de 6 episode o puteti urmari pe siteul video latimp.eu, dând pe linkul de mai jos

https://latimp.eu/marile-sperante-de-charles-dickens-episodul-1/