La inceput a fost sfarsitul

La inceput a fost sfarsitul de Adriana Georgescu

PREFAȚĂ

Pe am revăzut-o în Piața Universității. În aprilie 1990 Știam că se află de cealaltă parte a Canalului Mânecii, într-un orășel britanic. Că și-a schimbat numele, după o nouă căsătorie, în Westwater. Că nu doar vremea ce trecuse peste noi îi schimbase înfățișarea dar și nevindecabila traumă a experienței carcerale. Îi urmărisem an de an evoluția și tragedia. Totuși, în mijlocul tinerilor de aici o regăseam real. Și atunci când intonau cu umor dar unul ciuruit de gloanțe imnul „golanilor”. Și atunci când, în genunchi, se reluă un alt refren, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”. Între iluzia liric-revoluționară a începutului și presimțirea dezolantă a sfârșitului era locul adevărat al Adrianei.

A fost un simbol al îndârjirii cu care studenții și tinerii în general înfruntaseră după război ocupația sovietică. Lângă inconfundabila siluetă a lui Mihai Fărcășanu conducându-l pe tinerii liberali la manifestații, de nedespărțit, apărea părul auriu, sveltețea sportivă, râsul încrezător al Adrianei. Ziaristă, foarte tânără avocată, de abia ieșită de pe băncile universității, apoi șefă de cabinet a generalului Rădescu, rezistența anticomunistă aflase în ea o figură emblematică. Avea să devină și una din primele victime expiatorii o dată cu înscenarea celui dintâi proces în care Nicoiski își făcuse gamele în România, game ce aveau să ducă la simfonia neterminată a ororii de la Pitești. Nu se ajunsese încă pe acel prag al demoniei, dar pâriă și aceste exerciții fuseseră de ajuns pentru a transforma existența Adrianei, însoțindu-l toate etapele cu coșmarul tor neîntrerupt.

Când ne-am regăsit la Paris, pe la sfârșitul lui 1948 în ciuda celor suferite, Adriana părea aceeași. Era tot șefă de cabinet a generalului Rădescu poposind aici pe calea pribegiei ce avea să-l ducă în Statele Unite. Adriana știa tot atât de bine să râdă, nu renunțase la speranță. E drept că noi toți, studenți sau de abia ieșiți din studenție, care ne aflam la Paris destul de numeroși pentru a transforma Boulevard St. Michel într-un fel de Calea Victoriei desțărată, împărtășeam aceeași inconștiență a vârstei. Nu cunosc decât o singură excepție, pe Virgil Ierunca. Își plimba printre noi pesimismul activ și era unicul pe care nu l-am văzut vreodată ciocnind de Anul Nou sau la o sărbătoare cu rituala formulă „la anul la București!”. Eu însămi sosisem aici cu ferma credință că trebuie convins Malraux să alcătuim brigăzi internaționale pentru eliberarea României. Căzusem într-un Paris convalescent după război și incapabil să se pregătească pentru un altul, printre intelectuali marxiști, marxizanți, marxieni, comuniști, tovarăși de drum și de ideologie pentru care Moscova era un fel de Meccă a antifascismului. Printre reprezentanții marilor puteri care alcătuiau tribunalul de la Numberg, reprezentanții Gulagului judecau pe responsabilii lagărelor naziste. Nu puteai evoca satelizarea Estului fără a fi tratat de fascist. Dar îndârjirea noastră de a nu admite împărțirea Europei și nedreptatea flagrantă a păcii nu se lăsa întinată de contactul agresiv cu realitatea. Scoteam ziare, ne agităm, țineam reuniuni, băteam la toate porțile, voiam să deschidem niște ochi care aleseseră să rămână închiși. Nu doar vitalitatea vârstei explica o astfel de atitudine în contratimp. La anii lui foarte maturi, un Grigore Gafencu făcea, la alt nivel, același lucru. După Paris, în Statele Unite se constituiau Comitete ale țărilor captive noi aveam chiar două, unul condus de C. Vișoianu, altul de generalul Rădescu și Mihai Fărcășanu - legitimitatea unor regimuri ieșite din alegeri falsificate părea lesne de pus în discuție.

Termenul exil nu trebuie pus la singular. Au fost mai multe exiluri. Primul era compus mai ales din oamenii care nu fugiseră ca să scape ci ca să se bată departe.

Și ne băteam. Fără arme, fără acele tancuri în care mai visam să ne întoarcem în România. Cu scrisul și cuvântul. De abia în 1956 când am constatat uimiți că_ înecarea în sânge a revoluției maghiare s-a produs fără reacție din partea puterilor occidentale (un simplu avion al Națiunilor Unite din care ar fi coborât pe aeroportul de la Budapesta Secretarul General al ONU, răspunzând apelului disperat al lui Imre Nagy, ar fi fost probabil de ajuns pentru a opri măcelul și a schimba cursul istoriei), de abia atunci ne-am dat seama că vrerea noastră fusese deșartă. Și tot de atunci, exilul și-a cunoscut pluralul. Cei determinați să continue adevăratul curaj, spunea Simone Weil, este să lupți fără nădejde au făcut-o, fiecare în felul lui, trăindu-și viața ca o paranteză între ceea ce a fost și ceea ce n-avea aproape nici o șansă să mai fie. Alții s-au mai acomodat. Alții s-au asimilat. Și, dintre valurile de exil ce-au urmat, unele au fost strict „economice”. Rareori „politice”. 1956 primul mare deces din primul mare exil: Grigore Gafencu, revenind de la un post de radio unde lansase un ultim apel pentru salvarea unei revoluții ce-ar fi putut să nu fie doar a Ungariei, a fost doborât de o criză cardiacă.

Nu eram încă în 1956 când am revăzut-o pe Adriana la Paris. Mai trăiam cu convingerea ochilor ce trebuie deschiși. Prin cafenelele de la St.

— Germain-des-Pres, în loc să discutăm despre existențialism și să-l căutăm pe Sartre și pe ciracii săi, am pus la punct o strategie. Adriana va scrie o mărturie iar eu i-o voi traduce. Cât mai repede. Urgența era pe măsura închisorilor ce se umpleau în țară. Să-mi aducă deci, zi de zi, ce scrisese peste noapte. Când n-are timp, să scrie direct la mine acasă și să traduc pe loc. „La mine acasă” era de fapt o mansardă („chambre de bonne” îi spun francezii) cum aveau pe atunci studenții săraci la Paris. Și eu, pentru prima oară în viață, eram foarte săracă. Recunosc că nu-mi displăcea cu totul acest stil de boemă pe care nu-l cunoscusem în țară: cantinele universitare, camera fără apă curentă, scara fără lumină. Acolo, în 44 Boulevard Raspail, urca zilnic Adriana cele șapte etaje, bineînțeles fără ascensor. Cu trei-patru file scrise în grabă, sau fără nici una, urmând să le compună în timp ce pregăteam masa. Cum România rupsese legăturile culturale cu Franța, rămăsesem fără burse și doar cu un ajutor studențesc redus la minimum. Nu știam cum trebuie să te comporți când n-ai nimic, dar ideea de sărăcie era legată, abstract, în mintea mea, de mămăligă. Căutam deci prin tot felul de magazine specializate mălaiul destul de scump pe acea vreme și din care, de altminteri, eu din neștiință, Adriana din extrema-l concentrare pe manuscris, nu ajungeam să facem o mămăligă nici măcar pripită. Ieșeau un fel de cocoloașe pe care le completam cu ciocolată „de la pachet”. Diverse asociații caritabile din America trimiteau pentru refugiații din Estul Europei colețe cu hrană și îmbrăcăminte uzată. Toate la un loc așa încât ciocolata noastră mirosea a… naftalină. Fumam în schimb și beam, Adriana ceai, eu cafea. Și lucram. La plecările tardive, pe scara fără bec, Adriana mai lăsa să cadă din filele deja traduse, altele le arunca mototolite în coșul de hârtii, nu avea pentru ea mare importanță, scria cu un singur scop, să „deschidă ochii”. În pauze, ne comportam amândouă infantil sau ridicol: puneam cuvinte românești pe cântecul partizanilor francezi și ne închipuiam în primele batalioane ce vor deschide ușile închisorilor. Lipeam imaginile ațâț de obsesive în acei ani ai rezistenței franceze pe realitatea românească. Și, după acest intermezzo al nălucirii, reîncepeam, ea să scrie, eu să traduc. Ajunsă la primele experiențe de închisoare și tortură, Adriana punea stiloul jos. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănțăneau dinții. (Tremuratul acesta ova însoți de-a lungul vieții, e prezentul ei veșnic.) îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperișurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureșteană a gratiilor, înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aștearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul se potolea și scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma și trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă și povara.

Chiar printre amintirile de închisoare erau însă și episoade deloc tragice. Adriana își amintea cu umor și o ușoară înduioșare de relațiile ei cu colegele prostituate și hoațe. Pentru a nu tălmăci un argou viu românesc într-unui literar francez, un prieten mi-a prezentat pe un camarad al lui din rezistență care nu se exprima decât argotic. Simplu, masiv, primar chiar, ținând parcă în mână mitralieră de care nu se despărțise cu totul (își ascundea armele sub pat, mi-a mărturisit el), om de rând și de curaj fusese și el după zăbrele din motive binecuvântate îmi debitase tot ce știa. Criminalele, hoațele, prostituatele de pe Dâmbovița au putut astfel, grație lui, să vorbească aidoma celor de pe malul Senei. Un singur termen a rămas neschimbat: „cârpo” cum îi spuneau amical Adrianei aceste co-deținute. Mi-L aduc aminte deoarece Adriana și cu mine am adoptat acest apelativ și mai târziu în conversațiile noastre, apoi, când a plecat în Anglia, în corespondență. Niciodată „dragă Adriana” sau „dragă Monica”. Ci „cârpo”, ca un fel de legătură inconștientă? Între ce năzuiam noi atunci și ce urma să nu se întâmple.

Adriana nu se ocupă doar cu scrisul cărții terminată într-un timp record grație ritmului și stilului de lucru. Activa mereu. Ca membră a partidului liberal. Ca secretară a lui Rădescu. Lămurea oameni politici, gazetari, mergea la reuniuni, povestea, povestea. La procesul intentat de șefii patidelor democratice din Estul și Centrul Europei autorului comunist al unei cărți ce făcea scandal pe atunci, L’lnternationale des Traîtres, Adriana, în depoziția ei, avertizase Occidentul că, dacă întârzie să facă ceva pentru „cealaltă Europă”, se va regăsi cu populații întregi nevrozate. Profeția pe care Adriana o deducea din propriul ei tremurat s-a văzut confirmată de starea în care s-a aflat societatea românească după 1989

Cartea a fost publicată la Hachette, în 1951 Traducerea o semnasem cu un pseudonim (Claude Pascal). Aveam în țară un ostatec. Pe cel mai drag. Mama. Ceea ce n-a împiedicat să fie arestată în 1958 la vârsta de 70 de ani, condamnată la 25 de ani și, până la urmă, asasinată în închisoarea unde i se refuzase orice îngrijire medicală. Dar nu din pricină că pseudonimul ar fi fost decriptat. Ci sub pretextul absurd (dar ce n-a fost oare absurd în România comunistă?) de „spionaj”. Cum? Trimițându-mi baticuri pe care ar fi desenat hărți de… stat major. Mai e nevoie să spun că mama nu știa să deseneze și că n-am primit de la ea vreun „batic”? Nu mai e.

Au commencement etait la fân, în ciuda contextului stângist, a avut în presa franceză un ecou favorabil. Adriana presupune că ambasadă ar fi cumpărat întreaga ediție ca să nu ajungă la public. Nu știu dacă așa a fost, în totalitate sau în parte, astfel de „cumpărături masive” erau însă în moravurile comuniste ale epocii. În orice caz, ediția s-a epuizat.

Îmi rămâne să spun de ce socotesc publicarea în România a cărții Adrianei Georgescu și salutară și de actualitate.

Salutară: suferim, vom mai suferi încă mult timp, de reputația ce ni s-a făcut de a fi țara din Răsărit cu cea mai slabă disidență. Și, cu excepțiile știute, e destul de adevărat pentru ultimele decenii. Nu și pentru primele. Rezistența în România a fost probabii după 1944 mai numeroasă, mai unitară, mai decisă decât la vecinii noștri. Și mai îndelungată. La Viena, în septembrie 1947 după ce trecusem clandestin o frontieră (deși aveam un pașaport în regulă, dar aceasta e o altă poveste și nu aici o voi spune), m-am aflat în biroul unui ofițer francez ce urmă să-mi pună o nouă ștampilă pe pașaportul meu plin de parafe. În spatele biroului său, o imensă hartă a României cu stegulețe în Carpați: amplasarea cuiburilor de rezistentă în munți. Ofițerul voia să știe dacă mai cunosc și eu altele. Nu cunoșteam. Știam, în schimb, de rezistența mai mult sau mai puțin declarată a societății („societății civile”, s-ar spune azi; pe vremea aceea exista). Fusesem delegata Facultății de Litere din București la marele congres studențesc din mai 1947 la Cluj, în care comuniștii și diversele „fronturi” sub care se camuflau voiau să ne forțeze a înfiera și „concedia” pe profesorii recalcitranți față de noua stăpânire. Am rezistat cu toții ațâț de bine presiunilor (erau reprezentate Universitățile din toată țara), încât congresul s-a terminat fără nici un rezultat pentru comuniști și cu Imnul Regal cântat de o mare aulă plină de studenți. Fusesem cazată la căminul medicinistelor unde puneam la cale, în nopți mereu albe, tactica de urmat. Printre intelectuali părea a domni aceeași determinare. M-am dus atunci să-l văd pe Lucian Blaga, împreună cu Ștefan Aug. Doinaș și alți „cerchiști” de la Sibiu. Blaga voia detalii asupra felului în care se comportă scriitorii și profesorii universitari din București. Marile lui tăceri erau străbătute de neliniște și determinare. „Mut ca o lebădă”, Blaga asculta viitorul.

Cred că va trebui să se insiste asupra acestei rezistențe inițiale și pentru a restabili adevărul și pentru a cinsti pe cei care nu mai sunt și pentru a ne descotorosi de unul dintre rarele noastre complexe fără obiect (avem atâtea altele justificate!).

Asupra actualității acestei mărturii presupun că nu mai e nevoie să insist. O vor constata cititorii. Mie mi-a fost de ajuns s-o regăsesc pe Adriana în Piața Universității 1990