Valentine

Leonard’s of Great Neck

Nu sunt eu sora cea drăguță. Și nu sunt nici cea deșteaptă. Sunt cea hazlie. De fapt, mi se spune așa de atâta timp, de atâția ani, încât toată viața am crezut că e vorba despre un singur cuvânt: Ceahazlie.

Dacă ar fi să mor, și pe cuvântul meu că nu mi-aș dori una ca asta, dar dacă ar trebui să aleg un loc pentru așa ceva, aș vrea să mor chiar aici, în toaleta femeilor de la Leonard’s of Great Neck. Oglinzile. Arăt suplațional^[1], chiar și în 3D. Nu sunt savantă, dar e ceva cu înclinarea oglinzilor astea în mărime naturală, cu strălucirea tejghelelor albastre din marmură și strălucirea aurie a candelabrelor bogat ornamentate, care îmi creează o iluzie optică, transformându-mi imaginea într-un bețișor roz pal, lung și zvelt, de amestecat cocktailuri.

Pentru mine, este a opta petrecere de nuntă (a treia la care am avut îndatoriri oficiale) la Leonard’s La Dolce Vita, numele oficial al salonului de nunți din Long Island, preferat de familie. Toți cei pe care îi cunosc, sau cel puțin toate rudele mele, s-au căsătorit aici.

Eu și surorile mele ne-am făcut debutul în 1984 ca domnișoare de onoare la nunta verișoarei noastre, Mary Theresa, care a avut la masa mirelui și miresei mai mulți cavaleri și însoțitoare decât toți invitații de la celelalte mese. O fi fost nunta verișoarei un schimb de jurăminte sacre dintre un bărbat și o femeie, dar a fost și un spectacol pe cinste, cu costume, coregrafie și lumini speciale, care au făcut-o pe mireasă să arate ca o stea, pe ginere – băiatul cu recuzita.

Mary T. se consideră italo-americană de spiță regală, așa că i-a adus pe Cavalerii lui Columb să străjuiască intrarea în Sala Venețiană a Stelelor Strălucitoare.

Cavalerii erau magnifici în smochingurile lor, cu eșarfe roșii, mantii negre și tricornuri cu pene de marabu. M-am așezat la locul meu în cortegiu, în spatele celorlalte fete, în timp ce orchestra cânta Nobody Does It Better, dar m-am întors s-o iau la fugă atunci când cavalerii și-au ridicat săbiile, încrucișându-le deasupra noastră. Mătușa Feen m-a prins și mi-a tras un ghiont. Am închis ochii, am strâns buchetul și am luat-o la fugă pe sub lamele scânteietoare, ca și când aș fi încercat să scap nevătămată din locul acela.

În ziua aceea, cu toată teama mea de obiecte ascuțite și zăngănitoare, m-am îndrăgostit de Leonard’s. A fost prima mea ceremonie italienească la care participasem. Eram nerăbdătoare să cresc și să le imit pe mama și pe prietenele ei îmbrăcate de sus până jos în paiete, care beau Harvey Wallbangers din pahare mari de cristal. Când aveam nouă ani mi se părea că Leonard’s are stil. Nu conta că, văzut de pe aleea din Northern Boulevard, localul arăta ca un cazino alb din stuc de pe Riviera Franceză în drum spre Long Island. Pentru mine, Leonard’s era o Casă a Încântării.

Experiența La Dolce Vita începe când ajungi la intrare. Aleea circulară largă pentru mașini este o replică după Pemberley, al lui Jane Austen, și seamănă și cu intrarea de la Neiman Marcus, lângă mallul din Short Hills. Asta e chestia cu Leonard’s: de oriunde l-ai privi, îți amintește de locuri elegante pe unde ai mai fost. Ferestrele mari, pe două niveluri, te duc cu gândul la clădirea Metropolitan Opera, în timp ce fântâna ornamentală seamănă perfect cu Fontana di Trevi. Aproape ai crede că ești în mijlocul Romei până când îți dai seama că, de fapt, apa care cade acoperă zgomotul circulației de pe I-495.

Grădina este o minune a artei peisagistice, cu dreptunghiuri lungi de merișor tuns, mărginită de șiruri scunde de tisă, garduri vii de lemn câinesc tăiate în forme ovale și arbori de ienibahar în formă de conuri răsucite precum înghețata. Tufișurile tunse cu măiestrie în formă de animale sunt așezate pe straturi de pietre de râu lucioase, un preambul potrivit pentru sculpturile de gheață care tronează în restaurantul cu fructe de mare din interior.

Luminile exterioare îți aduc aminte de localurile de striptease din Las Vegas, dar sunt mult mai stilate, becurile ascunse dând locului o lumină care clipește difuz. Ușa de la intrare este flancată de arbuști modelați în formă de semilună. Sub ei, tufișuri joase, rotunjite slujesc ca fundal pentru păsări ale paradisului, care răsar din tufișuri ca niște umbreluțe de cocktail.

În timp, prind un moment să-mi trag sufletul în toaleta pentru femei, orchestra cântă Burning Down the House. Pentru prima dată de când a început nunta surorii mele, Jaclyn, sunt singură, și îmi place. A fost o zi lungă. Simt în ceafă încordarea întregii familii. Când o să mă mărit o să fug în secret direct la primărie pentru că oasele mele nu mai pot suporta presiunea unei alte nunți extravagante, marca Roncalli. O să pierd crevetele în sos de bere și pateul, dar o să supraviețuiesc. În lunile în care am pregătit această nuntă, aproape că m-am căptușit cu un ulcer, iar acum, desfășurarea ei îmi provoacă o zbatere a ochiului stâng pe care n-am putut s-o alin decât ținând pe el o suzetă rece, subtilizată de la bebelușul verișoarei mele, Kitty Calzetti, după ceremonia religioasă. În ciuda agitației, este o zi minunată, fiindcă sunt fericită pentru sora mea cea mică, pe care îmi amintesc cum o țineam în brațe în ziua în care s-a născut, ca pe un trandafir de porțelan Capodimonte.

Îmi privesc în oglindă poșeta de seară Martini acoperită cu paiete (un dar al miresei de la petrecerea dinaintea nunții) și-mi spun: „Aș vrea să-i mulțumesc lui Kleinfeld din Brooklyn, care a făcut-o praf pe Vera Wang în ceea ce privește perfecțiunea rochiilor fără umeri. Și aș vrea să-i mai mulțumesc lui Spanx, geniul corsetelor, care a transformat silueta mea în formă de pară într-una de placă de surf.“ Mă apropii de oglindă și îmi verific dantura. Nu există nuntă italienească fără aperitive cu scoici presărate cu fire de pătrunjel, și știți unde rămân astea.

Machiajul meu profesional făcut (la jumătate de preț) de cumnata celei mai bune prietene a miresei, Nancy DeNoia, este cu adevărat rezistent. M-a fardat cam pe la opt dimineața, dar arăt impecabil, chiar și acum, la ora cinei. „Datorită pudrei Banane de la LeClerc“, spunea sora mea mai mare, Tess. Și știa ce spunea: tenul ei a fost afectat de două nașteri. Avem și fotografiile ca dovadă.

Azi-dimineață, surorile mele, mama și cu mine, drăgălașe (aproape) fecioare, stăteam aliniate una lângă alta, pe scaune pliante, în fața Oglinzii Mamei din Epoca de Aur a Hollywoodului, în dormitorul casei din Forest Hills, construită în stil Tudor.

— Uită-te la noi, a spus mama, înălțându-și bărbia ca o țestoasă. Parcă am fi surori.

— Chiar suntem surori, i-am amintit în timp ce mă uitam în oglindă la adevăratele mele surori. Mama a părut afectată… iar tu… tu ești o mamă adolescentă.

— Să nu exagerăm!

Mama mea de șaizeci și unu de ani, botezată Michelina după tatăl ei, Michael (toată lumea îi spune mamei „Mike“), cu fața în formă de inimă, cu ochi căprui depărtați, cu buze pline și strălucitoare de culoarea teracotei, se privea cu mândrie în oglindă. Era singura femeie din câte cunoșteam, care ajungea complet fardată la machior.

Cu excepția unicului meu frate mai mare, Alfred (Pastila Contraceptivă), și a tatei (căruia i se spunea Olandezul), noi, surorile Roncalli, suntem ca un club exclusiv feminin, permanent deschis. Suntem cele mai bune prietene și ne împărtășim totul, cu două excepții: nu vorbim niciodată despre viețile noastre sexuale și despre conturile din bancă. Suntem legate de tradiții, de secrete și de fierul de călcat al mamei.

Legătura a fost cimentată atunci când eram mici. Mama organiza ieșiri „între noi, fetele“; ne-a târât la retrospectiva Nettie Rosenstein^[2] de la Institutul American de Modă sau la primul nostru spectacol pe Broadway, ’night, Mother. Când ne împingea către ieșirea din teatru mama ne spunea „Cine credea că, la final, o să se sinucidă?“, îngrijorată că ne speriase pe viață. Priveam lumea din sală prin elegantul binoclu de operă al mamei. În fiecare an, în săptămâna dinaintea Crăciunului, ne ducea la Palm Court de la hotel Plaza, unde ne oferea ceaiul de vacanță. După ce ne umflam de fursecuri acoperite cu frișcă sau cu gem de zmeură, ne fotografiam – bineînțeles împreună cu mama – în costumația adecvată ocaziei, sub portretul lui Eloise^[3].

Atunci când Rosalie Signorelli Ciardullo a început să vândă pudră minerală și farduri din camionetă, ghiciți pe cine a înrolat mama ca modele ambulante? Pe Tess (ten uscat), pe mine (gras) și pe Jaclyn (sensibil). Mama a făcut reclamă la produse pentru femei cu vârsta cuprinsă între treizeci și treizeci și nouă de ani, fără să-i pese că pe atunci avea cincizeci și trei de ani.

— Toți marii artiști încep cu o pânză goală, a decretat Nancy DeNoia în timp ce îmi aplica pe frunte fond de ten de culoarea cerealelor Cheerios. Eram gata să-i spun: „Oricine folosește cuvântul «artist» probabil că nu este“, dar de ce să o contrazic pe femeia care avea puterea să te transforme pentru eveniment în Cher cu ajutorul uneltelor din mâna ei?

N-am mai zis nimic în timp ce ea mă atingea ușor cu buretele pe obraji.

— Mai mascăm nasul ăsta mare… a spus Nancy, exalând un miros de mentă în timp ce îmi aplica mici lovituri intenționate la rădăcina nasului. Le simțeam exact ca pe apăsarea fermă pe care sora Mary Joseph de la unitatea MASH de la Holy Agony o exercita asupra unei pungi cu gheață atunci când am fost lovită de o bâtă de baseball la ora de sport, în clasa a șaptea. Asta ca să știți, sora Mary J. a spus că în viața ei nu văzuse atâta sânge curgând din capul unui om, și știa ce spune, pentru că văzuse destule ca soră în Vietnam.

Nancy Enervanta^[4] s-a tras înapoi și mi-a studiat fața, ca un arhitect.

— Nasul s-a dus. Acum pot să trec mai departe la remedieri.

Am închis ochii, prefăcându-mă că meditez, astfel încât Nancy să înțeleagă aluzia și să pună capăt comentariilor despre trăsăturile mele urâte. A ales o pensulă mică, a băgat-o în apă rece și a răsucit-o într-un pătrățel cu ceva maron-albăstrui înăuntru. Am simțit o mâncărime pe sprâncene în timp ce îmi vopsea perii minusculi. Am crescut cu Madonna, iar atunci când ea s-a pensat, m-am pensat și eu. Acum plătesc pentru asta.