Actiunea "Banana"

Actiunea banana de Ioan Iancu

1

Dacă nu s-ar fi înmulțit cutele din jurul ochilor, dacă tot mai multe fire albe n-ar răsări de sub caschetă, poate nu și-ar aminti atât de des că mai sunt puțini, ba chiar foarte puțini ani până va ieși la pensie. De fapt, mai erau și cele câteva găuri în plus cu oare trebuise să slăbească cureaua și efortul sporit atunci când se încălța…

Subofițerul Stoica rememora toate acestea, făcând ca timpul să se scurgă mai repede iar patrularea să nu i se mai pară atât de monotonă. Trecuseră mai bine de zece ani de când era de serviciu numai noaptea. Ceruse el acest lucru că se obișnuise. Ziua îi plăcea să se ocupe de cei câțiva stupi și de grădina la care lucra ori de câte ori avea răgaz. Era o destindere dar și o mândrie a lui. Simțea o deosebită satisfacție atunci când trecătorii – și nu puțini dintre ei – se opreau să admire explozia florală a pomilor fructiferi, straturile de legume trase parcă cu echerul, butucii de viță sau roșul trandafirilor care toamna urca în merii mai totdeauna gata-gata să se rupă sub povara rotundă.

Liniștea nopții se sparse prin apariția a două autoturisme gonind spre el cu farurile aprinse.

— Aleargă ca nebunii, remarcă subofițerul în timp ce mașinile îl depășeau. Poate în același moment, sau cel mult o fracțiune de secundă după, o detunătură îl făcu să se întoarcă fulgerător cu fața spre mașini.

Simți o arsură în umărul stâng și mai mult din instinct apasă mâna dreaptă peste locul lovit de glonț. Sângele îi înroșise cămașa și după vreo doi pași împleticiți, alunecă moale la rădăcina unui pom. Mașinile se opriseră cu scrâșnet de frâne și prin portierele violent deschise săreau afară oameni înarmați. Doi, trei, patru… nu-i mai distingea bine căci ochii i se împăienjeneau iar siluetele acelea care împroșcau cu gloanțe se dublau pe retină, se apropiau ori dispăreau undeva în ceață, ca apoi să apară sub forma unui grup compact. Fiecare împușcătură îi producea o durere fizică și parcă toate fanfarele din lume își răpăiau tobele în urechile lui.

Înainte de-a leșina, a mai zărit pe unul dintre cei sosiți croindu-și drum prin vitrină, după ce în prealabil spulberase cu un întreg încărcător al armei automate geamul protector.

Nu știe cât a stat în nesimțire, dar când s-a trezit, în fața magazinului mai era încă agitație. Câțiva dintre atacatori devastau magazinul, aruncând în stradă articolele stivuite până atunci cu grijă în rafturi. Unele mărfuri erau îngrămădite în mașini iar doi vlăjgani se distrau, pasându-și unul altuia, în chip de minge, pe domnul Bercu, proprietarul magazinului.

S-au urcat apoi în mașini, claie grămadă peste lucrurile furate, în timp ce Bercu s-a ridicat, năuc și plin de sânge, încercând să-i oprească. Mașinile au pornit și cu toate loviturile primite peste mâini și față, acesta continua să se țină agățat de unul din atacatori. Disperarea îi înzecise forțele și se părea că nimic n-o să-l determine să-i dea drumul, când, o împușcătură venită din mașină curmă viața fostului proprietar. Se prăbuși în drum cu mâna întinsă după cei care l-au ucis.

— Afurisit reflex, murmură subofițerul.

De data aceasta detunătura a fost provocată de eșapamentul uneia dintre mașini, dar de fiecare dată când un zgomot asemănător îl surprindea, pățea același lucru. Și asta de zeci de ani, mai precis, din toamna lui patruzeci când, întâmplător, a fost rănit de atacul unei bande de legionari. Tânăr fiind, nelegiuirea aceea l-a speriat și nici spitalul și nici timpul n-au reușit să-i estompeze acea obsesie. Simțea până și durerea provocată de glonț – dureri fantomă – îi explicaseră doctorii, și preț de clipe retrăia de fiecare dată atacul la care asistase neputincios. Așa s-a întâmplat și acum.

— N-o să mă pot vindeca niciodată de groaza cuibărită în mine. Câți oameni, asemeni mie, n-au rămas cu amintiri dureroase din acele timpuri? gândi subofițerul.

În fiecare noapte își lua locul printre casele și străzile de acum atât de bine cunoscute. Era un sector relativ ușor, căci cei ce locuiau în această parte a cartierului semănau foarte mult cu locuințele în care trăiau: liniștiți în aparență, indiferenți cu ce se întâmplă la vecini, închiși în familia lor, dar bucuroși totuși de vizite – să meargă și să primească. Chiar dacă se prelungeau sau se transformau în petreceri, niciodată aceste vizite n-au devenit prea zgomotoase pentru a reclama intervenția subofițerului.

Doar în partea de sud a sectorului, acolo da! pulsează mai multă tinerețe și de ce nu: dragoste. Acolo începe „orășelul studenților” care parcă înmugurește și zumzăie odată cu venirea primăverii, pentru ca pe măsură ce ea se apropie de sfârșit tot mai multe geamuri luminate să rămână de veghe. Activitate febrilă de noapte, liniște aparent spintecată adesea de cântecele întârziaților „melancolici” la bodega din apropiere, după câte un examen luat cu brio.

Era cunoscut aici și, fără să se laude, cunoștea și el destulă lume. Cu unii a mai schimbat câte o vorbă-două în decursul anilor, cu alții o face mai frecvent, dar sunt mulți pe care și-i amintește doar din vedere. Știe unde, sau cu aproximație pe unde locuiesc. Pe câțiva îi știe de când erau copii sau adolescenți.

Ajunse în dreptul complexului odată cu mașina din care se descărca pâine proaspătă. Se opri mai mult pentru a inhala mirosul de pâine caldă decât din nevoia de a vorbi cu cineva. Își continuă apoi rondul, dar, ajuns la colțul următor unde începe bulevardul, de undeva, din față, îl izbi o voce stridentă; individul mai degrabă răcnea decât cânta. Grăbi pasul, atât cât îi permitea vârsta, pentru a ieși în întâmpinarea celui ce tulbura liniștea cartierului, asupra căreia el veghea.

De departe recunoscu, mai bine spus, intui umbra care tanga, cânta și înainta, șerpuind printre cele două borduri ale străzii, de data aceasta prea apropiate.

— Bătrâne… vino repede, bătrâne… auzi el chemarea.

Se apropie încruntat, fără să țină seama de figura plină de cordialitate și de mâinile care țineau morțiș să-l îmbrățișeze. Reuși să-l oprească pe chefliu.

— Cornele… Cornele, de ce ai făcut asta? Iar ai început? Poate tocmai pentru că nu s-a răstit la el, poate că întrebarea conținând o adâncă tristețe și cel puțin tot atât regret să-l fi făcut pentru un moment lucid, să înțeleagă cele ce i se spuneau.

Celălalt izbucni în râs, un râs al omului dispus să se amuze parcă de o glumă bună sau de ceva care-i produce plăcere. Fără să facă vreo mișcare ce i-ar fi trădat gândul, îl cuprinse în brațe pe omul din fața lui și începu să-l învârtească:

— Te înșeli, te înșeli… te înșeli, bătrâne…

— Ar trebui să treacă acum vreo mașină de la direcție și să mă vadă în brațele acestui urs nebun, gândi milițianul.

— Cornele… lasă-mă… ai înnebunit? Ne poate vedea cineva… Cornele!…

Eliberându-l, în fine, din strânsoare, chefliul se așeză pe marginea bordurii invitându-l și pe milițian. Acesta era însă prea ocupat să dea curs invitației deoarece își aranja ținuta care avusese cel mai mult de suferit.

— Dacă mă mai scuturai puțin rămâneam fără nasturi și pantofi. Ce-ți veni, drace, să-mi faci una ca asta? Ce-o să zică maică-ta când te-o vedea în halul ăsta…

— O să se bucure… bucure… căci de-acum, gata… am… filmez.

— Hai acasă și lasă prostiile.

S-au urnit greu. Cornel, mai degrabă sprijinit, abia reușea să meargă alături. Vorbea, gesticula, ba a și plâns – de fericire, cum spunea el. Lacrimile șiroiau pe fața brăzdată și se amestecau cu bolboroselile lui, din ce în ce mai nearticulate. Dar în tot acest monolog reveneau foarte des cuvintele: film, filmare… spuse când pe un ton blazat, când triumfător.

— Ei, băiatule, dacă-ai fi tu copilul meu, ți-aș da eu ție film! Subofițerul rosti fraza cu atâta năduf, încât lăsa impresia că a strâns în el toate dezamăgirile părinților din lumea întreagă provocate de odraslele lor… Îl sprijini mai bine, făcând eforturi vizibile, căci în picioarele lui Cornel parcă se adunase tot plumbul dintr-o tipografie.

— Pentru a câta oară te ajut să ajungi acasă… Și doar ai promis!… de fapt te-ai ținut de cuvânt și, uite, acum iarăși!…

Luă cheia din mâna care nu reușea să se apropie de clanță. După ce ușa a fost deschisă, făcură câțiva pași prin dreapta scărilor care duceau la etaj și după coborârea câtorva trepte ajunseră la demisol în fața mai multor încăperi. Din vizite anterioare, știa că într-una se află instalația termică, apoi spălătoria, iar mai încolo, camera tânărului. Nu era închisă. Intrară și după ce acesta mai mult alunecă din brațele subofițerului, se întinse pe singura sofa din încăpere pentru ca, până să se întoarcă însoțitorul de la geamul metalic, să adoarmă. Părăsi încăperea. Ieși în stradă, încuie masiva ușă de stejar lucrată în lambriuri și după câțiva pași ajunse în dreptul ferestrei de la demisol. Vârî mâna pe geam și aruncă cheia, convins că a doua zi dimineața ea va fi găsită de cel plecat acum departe, prin țara unde nimeni n-a fost niciodată întrebat dacă și-a vizat pașaportul.

Își continuă patrularea după ce aruncă o ultimă privire spre casa neterminată, așteptând de câțiva ani haina mortarului.

— Este drept că niciunde, în niciun regulament nu se spune că trebuie să facă pe dădaca cu bețivii, ba din contră… dacă m-ar fi văzut cineva cărându-l în cârcă… Dar băiatul acesta…