Don Quijote

CAPITOLUL I

UNDE ÎNCEPE ISTORIA MINORULUI CAVALER DON QUIJOTE DIN LA MANCHA SI SF. ARATA FIREA Șl TRAIUL LUI

Trăia de muli în Spania, intr-un săculeț pierdut, din ținutul La Mancha, un boiernaș de țară. un hidalgo cam bătriior și ciudat la fire, nici prea avut nici de tot sărac, dar mîndru de neamul vechi din care se trăgea și cu capul plin de gărgăuni din cei mari. II chema, dacă îmi

lue bine aminte. Qucsada sau. mai curind Quina. cum s-ar zice pe românește Cavalerul ilbă. sau altfel... Dar numele pe care il purta j prea are multă însemnătate. Cit era ziulica : lungă, ba adesea și toată noaptea, pină la re- irsatul zorilor, el își trecea vremea citind po- istiri cavalerești. Se prăpădea după vitejiile lui madis de Gaula, cel tare de virtute, și nu se ai sătura răsfoind întimplările înflăcărate ale a vaierului spadei și ale bravului Palmerin de nglia. Cit privește isprăvile faimosului Don odrig de Ruy Díaz, zis «CiduU, el le știa pe de ist, așa cum și faptele lui Roland fără de

teamă, cel care purta iarba fiarelor la dinsul, de nici o spadă nu-l putea atinge sau tăia, toți oșteni bravi, a căror memorie legendară se păstrase in cînteccle din popor și prin cărțile de basme ale vremii.

Ultimul gologan și-l lua dc la gură boiernașul nostru pentru a cumpăra astfel de ceasloave mîncate de molii, cu care să-și omoare timpul. Ba, de la o bucată de vreme, se scrintisc dc-a bi- nelca, de atîta citit, ajungind să se creadă el însuși un cavaler rătăcitor fără prihană, coborit cu hirzobul din paginile îngălbenite.

I se părea că el însuși a fost hărăzit să facă fapte minunate, al căror răsunet să colinde țările. Și într-o albă dimineață, se hotărî așa, tam-nisam, să plece lainic în lume, ca să-i sprijine pe cei slabi și sărmani împotriva celor puternici, scut să fie copiilor fără apărare, pe bă- trîni să-i ocrotească și pe văduve și pe fecioare să le scoată din prinsoarea cruzilor uriași, de felul lui Morgante Maggiore, așa cum citise că făceau cavalerii dc odinioară.

Nici bătrina lui îngrijitoare, chelăreasa care îi

ținea gospodăria, o femeie casnică și la locul ei, nici tinăra lui nepoată, în vîrstă dc numai l8 ani, nu izbutiră să-i schimbe hotărîrea dc a-și lăsa ocina părintească, pentru a merge în lume, in căutarea gloriei.

Se plictisise de atitea cărți. Era decis să le arunce pe foc. La naiba cu romanele de aventuri de pină aici și cu eroii lor, își zicea. De acum încolo, el însuși trebuia să fie eroul vestit, cavalerul fără teamă și fără păcat, despre care să se pomenească și a cărui amintire neveștejită să trăiască prin strălucirea faptelor lui.

Smulse din panoplie armura cea veche, scutul și lancea, coiful de tablă ruginită, ale strămoșului său, și începu să le curățe cu grijă. Apoi. cînd sfirși de lustruit toate aceste unelte de luptă, care mai că înverziseră, uitate in cui vreme de o sută și mai bine de ani, se înarmă din cap pină in picioare cu ele și se uită in oglindă, să vadă cum arăta îmbrăcat. I se potriveau de minune. Veni în sfîrșit rîndul calului, pe care ¡I scoase binișor de căpăstru din grajd și ¡l țesălă bine. Nu se putea închipui un cavaler fără

cal! Este adevărat că «ducipalul» pe care se pregătea să încalece nu mai era decît o mîrțoagă prăpădită și flămindă. slabă de-i numărai coastele, numai piele și os. Dar ce însemnătate putea să aibă înfățișarea ci jalnică, dacă mîrțoaga asta necăjită avea să poarte în spinarea ei pe cel mai viteaz dintre viteji, dacă ea era sortită să fie calul celui mai brav dintre toți cavalerii rătăcitori din cîți au existat vreodată pe pămînt.

Un animal vestit, ca și stăpinul lui, și al cărui nume trebuia să răsune plin de noblețe, așa cum se cuvenea unui cal din romanele cavalerești, pe care boiernașul nostru le citise pînă albise.

îi va schimba deci numele pe care îl purtase pînă acum. De azi înainte îi va spune Rosinante, care înseamnă de fapt, tot mîrțoagâ, dar vezi dumneata, o mirțoagă de neam mare, o mir- țoagă cilibie, un fel de gloabă de soi, cum numai un cavaler, adică un hidalgo, putea să aibă.

în ceea ce îl privește pe eroul nostru, el însuși trebuia să poarte un nume răsunător, cu care să se poată făli prin lume și care să dureze veacuri în memoria oamenilor. Hotărî așadar să-și spuie de acum încolo Don Quijote. Era ca și cum și-ar fi zis Cavalerul Platoșă, sau Pan Lorică de fier. nu nume foarte frumos, care suna a vitejie de la o poștă.

Și fiindcă proyincia în'care văzuse lumina zilei se numea La Mancha, el își luă numele de Don Quijote de la Mancha, pentru ca o dată cu isprăvile, să i se cinstească și pămintul de obîrșie, care dăduse naștere unui atît de mare luptător.

Să mai poftească acum cineva să-l înfrunte! își spunea el, îmbrăcat cum se alia în haine de tablă și cu chivără străbunului pe cap. legată bine cu panglici, ca să nu-i cadă. Arăta cum nu se poate mai chipeș! Lumea avea ce privi și, incin- tat de sine, se plimba cu pași rari, mîndru și împodobit ca un păun din cei arătoși. La toate se gindise eroul nostru. Dar uitase totuși ceva. Unde se mai pomenise un cavaler fără iubită, adică fără o domniță in fața căreia să-și plece genunchiul, o domniță pentru care să lupte și să învingă, o domniță care să-i dea binecuvintarea ori de cite ori va trebui să meargă la război și care mai ales să se roage pentru viața Iui, cind s-o afla în primejdie? Unde s-a mai pomenit un cavaler rătăcitor fără o stăpinâ a inimii și a gin- durilor? Or. Don Quijote știa că in satul vecin se găsește o lată frumoasă ca un bujor, de felul ei din Toboso, un pui de țărancă, cam din topor ca. dar rumenă in obraji și cu pielița feței ca petalele florilor. O chema Aldonza Lorenzo și cavalerul nostru tomnatec pusese ochii pe dînsa de mult timp.

Se hotărî dar s-o aleagă pe ca. să-i fie în veci stăpînă, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-i schimbe și ei numele de săteancă intr-unui vrednic de o domniță din neam ales. Se hotărî deci

după numele cătunului din care i se trăgea spița.

Și cu aceasta, pregătirile fiind terminate, nu-i mai răminea lui Don Quijote decît să plece la drum. Așa cum se va arăta in capitolul ce urmează.

CAPITOLUL II

AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ

DE ACASĂ PENTRU A SĂVÎRȘI FAPTE MARI

Astfel stînd lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineață călduroasă de iulie, pe la cinta- tul cocoșilor, amintindu-și Don Quijote că lumea îl așteaptă nerăbdătoare s-o mîntuie de nedreptăți și de tirani, îmbrăcă armura de fier, își puse coiful strălucitor pe cap, își luă într-o mină scutul și in cealaltă sulița, încălecâ pe nobilul său Rocinante și ieși pe nesimțite din ogradă, purtîndu-și calul la pas, fără a se vesti cu trim- bițe, ca alți cavaleri, pentru ca nimeni să nu-i ia seama ce face și încotro apucă.

Și cum mergea într-o doară, cam fără țintă, străbătînd cimpia Montinel. se tot gîndca in sinea Iui ce vor spune oamenii despre dinsul. într-o zi, peste sute și sute de ani. și cum se vor minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărți și părindu-li-se de necrezut.

îi venea în minte chipul frumoasei țârănci din Toboso, Aldonza, și, ca și cînd ar fi vorbit cu dînsa, murmura neauzit de nimeni: «<0, Dulcinee, domniță cu ochi frumoși, supus îți sini ca un rob, și mai credincioasă decît un ciine bate inima cavalerului tău pentru tine. îndură-te de suferințele mele și aruncă-ți spre mine privirea ta, căci pentru tine sînt gata să pătimesc de acum încolo cele mai crunte încercări».