Muncile lui Persiles si ale Sigismundei

Muncile lui Persiles si ale Sigismundei de Miguel de Cervantes

REPERE ȘI SUGESTII INTRODUCTIVE

Terminat cu patru zile înaintea morții (scriitorul a murit la 23 aprilie 1616), când așterne pe hârtie ultimele rânduri – dedicația către contele de Lemos –, romanul Los trabajos de Persiles y Sigismunda. Historia septentrional a fost copilul târziu, îndelung așteptat și după toate aparențele, cel mai îndrăgit al lui Cervantes. Publicase în 1585 prima (și, cu toată dorința de a-l continua, și ultima) parte din La Galatea, roman pastoral în gustul vremii, relevabil însă prin bune intuiții psihologice – însingurarea eroilor punându-i în fața propriilor trăiri lăuntrice – și cu afluxuri de experiențe personale ce-i vor inunda întreaga operă. Urmase o foarte lungă perioadă de cvasităcere, până în 1605, când, la 58 de ani, tipărește prima parte din Don Quijote. Ε sigur însă că în toți acești ani a meditat și a scris mult, atacând, după obi­ceiul său, mai multe opere deodată, și în genurile cele mai di­verse – teatru, proză, versuri. Odată apărut, Don Quijote îi și adusese faima universală. În 1613 îi apar Nuvelele exemplare, în Prologul cărora ne întâmpină și cea dintâi mențiune explicită despre Persiles și Sigismunda: adresându-se „preaiubitului citi­tor”, îi mărturisește că „după ele (e vorba de Nuvelele exem­plare, n.n.), dacă viața nu mă părăsește, îți ofer Muncile lui Persi­les, carte ce cutează a se lua la întrecere cu Heliodor, de nu cumva, de prea multă cutezanță, are să iasă cu mâinile sus”. Vi­itorul roman e menționat și un an mai târziu, în capitolul IV al Călătoriei spre Parnas (Viaje del Parnaso), poem alegoric în ter­ține despre viața literară: „Yo estoy, cual decir suelen, puesto a pigue / para dar a la estampa al gran Persiles / con que mi nombre y obras multiplique” („Sunt, cum se obișnuiește să se spună, pe punctul / de a da la tipar pe marele Persiles, / cu care să-mi sporesc numele și operele”). În 1615, dedicându-și volumul Ocho comedias y ocho entremeses (Opt comedii și opt intermedii) contelui de Lemos, vorbește iarăși despre apariția la o dată apropiată a „marelui Persiles” („Luego irá el gran Persiles”), pentru ca în același an, cu prilejul publicării părții a doua din Don Quijote, în Închinarea către același conte de Lemos, să-și precizeze refe­ririle la romanul său, pe care nu avea să-l mai vadă tipărit: „Cu vorbele acestea [...] mă despart și de înălțimea-voastră, oferindu-vă caznele lui Persiles și ale Sigismundei, carte pe care voi sfârși-o în patru luni, Deo volente; carte care urmează să fie șaua cea mai proastă sau cea mai bună din câte s-au alcătuit în graiul nostru, vreau să spun din cele făcute pentru trecerea plăcută a timpului; și mai trebuie să spun că mă căiesc de-a fi zis «cea mai proastă», fiindcă, după părerea prietenilor mei, e pe cale să ajungă la treapta cea mai înaltă a desăvârșirii. Fiți înălțimea-voastră să­nătos, așa cum doresc eu, fiindcă în curând Persiles vă va săruta mâinile, iar eu picioarele, ca slugă ce mă aflu a înălțimii-voastre” (trad. E. Papu). Tipărit postum, în 1617, romanul s-a bucu­rat de la bun început de un mare succes, comparabil cu acela al lui Don Quijote, a cunoscut zece ediții în scurt timp, a fost tra­dus în franceză, italiană și engleză, și a fost imitat în proză și dramaturgie. După o carieră la fel de strălucită în secolul al XVIII-lea, a căzut în uitare și a sfârșit prin a fi considerat ca o eroare de bătrânețe a tui Cervantes, ca un act de apostazie, ca o incredibilă abandonare a formulei estetice novatoare din Don Quijote, și ca o concesie regretabilă față de estetica generată de Contrareformă, în spiritul conciliului tridentin. S-a impus astfel treptat imaginea unui Cervantes dihotomic: William Hazlitt măr­turisea că a amânat indefinit lectura Galateei și a lui Persiles din pricina convingerii ferme că aceste opere nu numai că nu i-ar fi sporit prețuirea față de autorul lui Don Quijote, ci, dimpotrivă, i-ar fi și diminuat-o în parte; criticii ulteriori aveau să denumească mai nuanțat pe acești „doi” Cervantes, pe cel „bun” și pe cel „rău”: Menéndez Pelayo avea să vorbească despre un Cervantes roman­tic în opoziție cu unul realist; mai tranșant, Cesare de Lollis (în Cervantes reazionario, Roma, 1924) face distincția între un Cer­vantes „reacționar” și unul „progresist”; Ortega y Gasset vor­bește de „ipocritul sincer”, ca și Américo Castro; Helmut Hatzfeld vede un „Cervantes der Urerlebnisse” („un Cervantes al trăirilor primordiale”) și un „Cervantes der Bildungserlebnisse” („al trăirilor culturale”). Abia în ultimii 30-40 de ani critica a început să examineze mai atent și cu mai multă înțelegere cartea postumă a lui Cervantes, problemele puse de ea dovedindu-se atât de complexe și de complicate, încât în anii din urmă un cercetător american a simțit nevoia să-i consacre două volume de sine stă­tătoare (Alban K. Forcione, Cervantes, Aristotle and the Persiles și Cervantes’ Christian Romance, A Study of Persiles y Sigismunda, ambele apărute la Princeton University Press în 1970 și respec­tiv, 1972); principalul câștig al acestor cercetări și al altora, la care ne vom mai referi pe parcursul acestor însemnări (Rafad Osuna, Antonio Vilanova, Juan Bautista Avalle-Arce etc.) este acela de a fi restabilit o viziune unitară și integratoare asupra operei lui Cervantes și de a alege unghiurile optime de judecare a fiecărei opere în parte pe baza unei corecte dozări a criteriilor interne și externe.

Ce înseamnă Muncile lui Persiles și ale Sigismundei în an­samblul operei lui Cervantes? Despre Don Quijote Ortega y Gasset spunea: „Nu există nici o altă carte cu o putere atât de mare de aluzii simbolice la înțelesul universal al vieții, și totuși nu există nici o altă carte în care aflăm mai puține anticipări, mai puține Indicii pentru propria ei interpretare” (trad. Andrei Ionescu). În Persiles, ideologia e mai evidentă, ambiția teoretică se străvede la tot pasul, cartea e construită minuțios ca un mecanism de cea­sornic, echilibrată cu o rară știință a contrastelor și a potențărilor reciproce. Într-o viziune ca aceea inaugurată de romantism și prelungită până în zilele noastre și pentru care cea mai însem­nată virtute a unei opere de artă este spontaneitatea, e firesc ca o scriere precum Persiles să fie privită cel mult cu indulgență în comparație cu Don Quijote. Ciudatul chiasm genetic al celor două cărți le apropie însă oarecum destinele și le probează unitatea profundă, ca roade ale obsesiilor aceluiași spirit creator: Don Quijote se clădește pe adversitatea declarată cu un gen lite­rar (romanul cavaleresc) și ajunge la forma cea mai bogată și mai liberă a romanului total premodern; Persiles se întemeiază pe emulația declarată cu un gen literar vechi, reluat de Renaștere (epopeea) și cu romanul „bizantin” (mai bine zis grecesc) și ajunge să fie în cele din urmă o transfigurare a romanului cava­leresc de aventuri într-un tip de roman al peregrinării simbolice a vieții și totodată, al tentației experimentaliste. Se pare că și cronologic aceste două romane ale lui Cervantes au fost elaborate paralel. Una din ipotezele cele mai recente în acest sens îi apar­ține lui Juan Bautista Avalle-Arce și e expusă în introducerea la ediția sa din Persiles (pp. 16-19). După opinia sa, la care ne raliem, trăgând însă concluzii puțin diferite, dispunem de trei re­pere destul de sigure în încercarea de a data opera. Ε vorba, în primul rând, de prezența în Persiles (I, XVIII) a unui citat dim Pliniu cel Bătrân (Nat. Hist., VIII, XXII), preluat cu asemenea exac­titate și în termeni atât de asemănători, încât se poate presupune cu toată îndreptățirea că Cervantes a avut la îndemână (sau chiar „pe masa de lucru”, cum spune Avalle-Arce) proaspăt apăruta tra­ducere spaniolă din polihistorul latin, dată la lumină de Jerónimo de Huerta în 1599, la Madrid: e limita cronologică cea mai înde­părtată la care se poate plasa, după toate probabilitățile, momen­tul de început al redactării primului bloc din romanul său pos­tum (cărțile I-II), operație încheiată pe la 1605; reperul ce permite stabilirea acestei date e furnizat de un pasaj foarte im­portant din punctul de vedere al concepțiilor lui Cervantes despre roman și desprins din Don Quijole, I, XLVII (reamintim că prima parte din Don Quijote a fost publicată în 1605). Pasajul cu pricina face parte din răspunsul dat de preot la judecata formu­lată de către canonicul din Toledo despre cărțile cavalerești, pe care acesta din urmă le osândește fără nici o rezervă: „Împotriva tuturor vorbelor rele pe care le spusese [canonicul, n.n.] pe soco­teala unor asemenea cărți, [preotul, n.n.] găsea în ele și ceva bun, și anume, prilejul pe care-l ofereau unui spirit deosebit de a se da pe față între scoarțele lor; căci cărțile de cavalerie dădeau con­deiului câmp larg pe care să poată goni fără piedici, descriind naufragii, furtuni, ciocniri piept la piept și bătălii, zugrăvind câte un căpitan viteaz cu toate însușirile cerute ca să poată fi cineva așa, adică arătându-l ca pe un înțelept, ce prevede și întâmpină ter­tipurile viclene ale vrăjmașilor, și ca pe un vorbitor plin de elocință, în stare să-și înflăcăreze ori să-și țină în frâu soldații, matur în sfaturile măsurate pe care le dă și luând hotărâri cu repeziciune, la fel de cutezător atunci când e vorba să aștepte [...], ca și atunci când e vorba să treacă la atac; zugrăvind alte dăți, mai o jalnică întâmplare tragică, mai o pățanie hazlie și surprinzătoare[1], în care apare ici o femeie cum nu se poate mai frumoasă, mai cinstită, mai înțeleaptă și mai cuviincioasă în purtări, colo un cavaler cu adevărat creștin, viteaz și măsurat, ici un fanfaron peste măsură de necioplit, colea un principe curtenitor, plin de virtuți și bine­crescut; înfățișând, apoi, vrednicia și credința vasalilor, măreția de suflet și mărinimia seniorilor, și putând să se arate când bun astrolog, când iscusit cosmograf, când priceput în muzică, când meșter în orânduirea treburilor statului, ba chiar câteodată găsind și prilejul de a se lăuda, de-i face plăcere, până și cu virtuți de mag necromant. [...] Și dacă mai este și scris într-un stil curgător, vădind ingeniozitate în născocire și scoțând tot ce se poate scoate mai mult din viața adevărată, romanul cavaleresc poate alcătui, fără îndoială, o țesătură de felurile și strălucitoare ițe, care, odată înjghebată, să dezvăluie atâta frumusețe și desăvârșire, încât să atingă ținta cea mai nobilă pe care o poate râvni scrisul, și anume de a povățui și a desfăta totodată, așa cum am mai spus; pentru că structura fărâmițată a acestor cărți îngăduie ca autorul să se poată arăta și epic, și liric, și tragic, și comic, întrunind în sine toate însușirile pe care le cuprind desfătătoarele și dulcile disci­pline ale poeziei și retoricii, pentru că epica poate fi scrisă foarte bine și în proză, ca și în vers” (trad. I. Frunzetti).