Nuvele exemplare

Nuvele exemplare de Miguel de Cervantes

O ipoteză de lectură : „Taina rodului gustos"'

În opera lui Cervantes, Nuvelele exemplare sfiit o adevărată placă turnantă. Publicate în 1613, cele douăsprezece piese care al­cătuiesc vâslită culegere inaugurează, după o nouă perioadă de tă­cere de opt ani, febrilitatea ultimilor ani de viață ai scriitorului, cînd acesta își tipărește tot restul cărților și are timp să-și termine și superbul roman, apărut postum,Muncile lui Persiles și ale Si- gismundei. Volumul de nuvele concentrează toate obsesiile lite­rare, stilistice și teoretice ale lui Cervantes, de la pa^toralismul r7alateei, ou care debutase cu peste douăzeci și opt de ami în urmă, pînă la universalismul simbolic al luiDon Quijoie (partea I, 1605), prefigurînd în același, timp și întreaga creație ulterioară ; pro­blema literaturii pastorale e prezentă bunăoară înȚigâncușa și în Colocviul cîinilor ; Don Quijote e parțial evocat (sau reevocat, întru- eît datarea nuvelei e nesigură) în extraordinara povestire despre Licențiatul Sîicloanță ; unele piese de teatru și intermedin din cu­legereaC-pt comedii și opt intermedii (1615) sînt anticipate de nu­vele caîndrăgostitul generos oriGelosul extremaduran; s-a vorbit mult despreSpaniola englezoaică în legătură cuPersiles, găsin- du-se în frapantele asemănări dintre cele două scrieri și argumente pentru datarea etapelor de elaborare a romanului postum. Apoi, publicarea unei culegeri de nuvele, gen care 1-a atras cu siguranță pe Cervantes încă înainte de a fi început să scrieDon Quijote I, sau cel puțin paralel cu redactarea acestuia, pafe a fi și un act de clarificare estetică. I s-a reproșat încă din epocă lipsa de unitate a Don Quijote-lui din 1605, a cărui acțiune este într-adevăr între­ruptă de cîteva nuvele intercalate după moda vremii în fluxul na­rativ principal. Oricare dintre aceste nuvele de inserție (povestea Doroteei, istoria robului, povesteaCuriosului nesăbuit, una din ca­podoperele nuvelistice ale tuturor timpurilor) ar fi putut figura foarte bine și in sumarulNuvelelor exemplare, după cum oricare dintre acestea ar fi pmtuit constitui o „umplutură" pentru pauzele narative dinDon Quijote ÎI. Numai că Cervantes și-a dat seama că atît romanul cît și nuvelele în sine, de a căror valoare era perfect conștient, erau mai bine puse în valoare prin separarea lor, ca ge­nuri de sine stătătoare, ața încît înDon Quijote II, cap. XLIVgă­sim nu numai prima discuție critică desprevolumulde nuvele din 1613, ci și indicații limpezi dospire opinia înaltă a lui Cervantes referitor la nuvelistica sa ca și despre motivațiile interne care-1 ' determinaseră să alcătuiască un volum de nuvele separat și să cu­rețe partea a doua dinDon Quijote de orice inserție nuvelistică. Cervantes își informează cititorii că „tălmăcitorul" scrierii lui Cidf- Hamete Benengeli a renunțat la un moment dat să -„traducă" în castiliană un pasaj teoretic unde „povestitorul" se mustra că s-a mărginit să relateze doar o istorie „tain seca y tah limitada" („atît de seacă și atît de mărginită") ca aceea a lui don Quijote, și că, vrînd să corecteze acest neajuns, în partea întîi recursese la arti- £icM inserării unor nuvele, „care sânt ea și despărțite de istorie", pentru că toate întîmplările referitoare la don Quijote însuși, cu alte cuvinte cele care i se întâmplau numai lui, ar fi trebuit oricum să fie așternute în scris. „S-a gîndit totodată, cum zice el, că mulți, purtați de luarea-aminte pe care o cer isprăvile lui don Quijote au și-ar mai dăm-o și nuvelelor, ci ar trece prin ele fie cu grabă, ;'ie cu scîrbă, fără a lua seama la podoaba și meșteșugul pe care le cuprind și care s-ar vădi bine dacă ar ieși ele singure la lumină, țâră a se mai propti în smintelile lui don Quijote și-n neroziile iui ^ancho. Așa că acestei. de-a doua părți mu vru să-i maii altoiască nuvele de sine stătătoare și lipite, ci doar unele episoade asemă­nătoare, născute chiar din întimplărAle oferite de adevăr, ba încă și acestea ou sicumpătate și cu vorbe doar cît să ajungă spre a le .iduce la cunoștință..." (trad, noastră). Fragmentul acesta, foarte important, justifică mai mulțe concluzii, unele din ele întărite încă ) dată chiar de către Cervantes și în alte locuri ale operelor lui. In primul rînd, marele scriitor era conștient de valoarea intrinsecă a povestirilor sale^[1] ; în al doilea rînd, conștiința că însăși această reușită îl obliga să le ofere alt cadru valorizant în care să-și poată manifesta plenair individualitatea, nemaiavînd /rolul de elemente decorative subordonate unei construcții mai ample. Desigur însă că minimalizarea manilor sale personaje, don Quijote și Sancho, e tot .in artificiu literat, deoarece tot ei aveau să-i pună la dispoziție acele , întâmplări pe care le oferă adevărul" („sucesos que la ver- dad ofrece"), pe care urma să întemeieze unitatea, organică de astă dată, a romanului și să-i asigure și varietatea nealogenă și consonantă ; în- Prologul laDon Quijote II, Cervantes avea să arate dealtfel, la fel de orgolios ca de obicei, cît de conștient era de marea sa izbîndă estetică; „En ella te doy a don Quijotedila- tado (s.n.)", adică figura' personajului principal estedilatată, lăr­gită, astfel încît poate ajunge să umple tot orizontul narativ ^[2]. Este un moment de maximă importanță în definirea unei estetici cer- vantine originale, asistăm acum la flexibilizarea, dacă nu chiar la abandonarea principiului renascentist al varietății, cel puțin al unei varietățiexterioare. s<; mai poate vedea din acest text că Cervan­tes a cultivat stăruitor, consecvent și iucid un gen literar ele astă dată nou, cel puțin în Spania : nuvela. în sfîrșit·, convingerea că fiecare operă de artă are nevoie de un spațiu propriu de valori­zare, pe cînd imbricarea Iar, indiferent în xiumele cărui principiu. ,nu poate ii decît dăunătoare, această convingere deci îl va face probabil pe Cervaint.es ca în culegerea lui de nuvele să nu adopte artificiul atît de a'ășpîndit a.1cadrului, în variantele lui tradițio­nale, sau pe acela! al narațiuniicu sertar, ci să caute alt principiu unificator de o natură mai^ subtilă, capabil să menajeze și indivi­dualitatea fiecărei nuvele, după cum vom încerca să arătăm mai jos, pornind tot de la Sugestiile textului cervantin.

înainte însă de orice alte considerații, să parcurgem cu atenție Prologul către cititor care deschideNuvelele exemplare. Toate pre­fețele lui Cervantes la operele sale reprezintă, după cum se știe. nu numai reușite literare de cesj mai înaltă calitate, dar și contri­buții teoretice esențiale. Prologul laNuvelele exemplare conține toate „semnele" necesare găsirii drumului spre miezul acestei ca­podopere și tocmai de la aceste surse interne ne propunem să por­nim în prezentarea noastră ³, Iată-le în ordinea -apariției lor în text:

1. In autoportretul pe care și-1 fa,ce, după ce-și prezintă ope­rele scrise pînă la acea dată, Cervantes amintește ,,y otras obras que andan por ahi descarriadas, y quiza, sin el nombre de su dueflo" („șl alte opere ce umblă creanga pe aici și poate fără nu­mele stăpânului lor") : este o afirmație vagă. dar care a alimentat și susținut î:n bună parte mai toată -polemica referitoare la operele apocrife și în primul rîr.d laFalsa mătușă ; cum însă problema pa­ternității acestei nuvele e practic insolubilă, nu o vom mai discuta in cele -ce urmează, pe cei interesați trimițîndu-i ia notele noastre ce însoțesc traducerea acestui text (\^rezi îndeosebi nota 411).
2. Urmează un fragment mai obscur, formulat într-un limbaj metaforizant, dar al cărui înțeles ni se pare a se reduce în ultimă analiză la -respingerea întâmplătorului și minorului în alcătuirea și structurarea volumului de nuvele.. Dar iată textul în traducere ; ..Și așa îți spun încă o dată, dragă cititorule, că dinNuvelele aces­tea pe care ți le ofer nu vei putea găsi nicicum tocăniță de potroace, fiindcă n-au nici picioare, nici cap, nici măruntaie, nici altceva ase­mănător ; vreau să spun că declarațiile de dragoste pe care -le vei găsi în unele dintr-însele sînt atît de cuviincioase și atît de măsu­rate cu rațiunea și cugetarea creștinească, încît niu-1 var putea

-iboldi la gînd rău pe Cititorul neprevăzător sau grijuliu din cale afară." Deci mai întîi respingerea aceleipepitoria („tocăniță de

' „Spre a ne informa, să-1 consultăm pe autor. Ε o bună metodă pen­tru criticul literar deoarece, așa cum spunea Joseph Bidiir, specialistul francez în poezia epică medievală, pînă și cel mal stîngaci narator tot înțelege din povestea sa ceva mal mult decîfc cel mal inteligent critic : o regulă deseori în med greșit, disprețuită de critici hlperîncrezători în propria lor Ingeniozitate." (Leo Spitzer, ,,Οη the Significance ot Don Quixote", în Cervantes A Collectionof Critical Essays, edited by T.owry Nelson, Jr., Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey,· 1969, p. 84.)