Bombardament cu asteroizi

Bombardament cu asteroizi de Victor Bercescu

CAPITOLUL I

Mineralierul românesc Drobeta naviga liniștit pe apele Oceanului Indian de Sud, purtându-și silueta-i voinică.

Pe valurile molcome, care veneau să se strivească de prora vasului, pluteau ierburi, dovedind că undeva, pe o insulă, fusese o furtună care răvășise vegetația.

Ierburile acestea banale dădeau un dublu sentiment de calm celor care le priveau, ele însemnând, totodată, ca tulburarea capricioasă a naturii se potolise și că nu prea departe se afla o oază de pământ.

Itinerariul nu prevedea prea curând vreo oprire, dar prezența pământului pe aproape era totuși embrionul unei garanții în acest sens.

În fapt, eventualitatea unei furtuni nu constituia pentru echipaj un motiv de îngrijorare. Vasul era nou, solid, construit după ultimele tehnologii corespunzătoare unor asemenea împrejurări și trecuse cu bine toate probele, în încercări destul de grele.

Echipajul, ca la toate navele de acest fel, fusese selecționat din marinari încercați, începând cu comandantul a cărui experiență de navigator de cursă lungă de peste treizeci de ani era o garanție care dădea deplină încredere celor de pe bord.

Pe puntea superioară, doi membri ai echipajului continuau o discuție începută încă de la popotă. Pe chipurile lor se putea citi ușor calmul pe care ți-l dă satisfacția unei misiuni îndeplinite.

Plecaseră din țară de mai multe săptămâni și se gândeau că nu va trece mult și vor reveni acasă… pentru ca, după nu prea multă vreme, să plece din nou. Pentru un marinar, întoarcerea la portul de ataș înseamnă o scurtă perioadă de repaus alternată cu acțiuni de pregătire în vederea unei noi plecări. Pe alte mări, în alte porturi, cu alți oameni, cu alte chipuri și alte obiceiuri.

Trecuseră de mult Tropicul de Sud și pluteau acum pe paralela 40, spre portul de destinație.

Niciunul dintre cei doi, privind spre largul oceanului, nu spera să vadă, deocamdată, altceva decât frământarea nesfârșită a apelor verzui.

Erau în emisfera australă unde marea se întinde de nouă ori mai mult decât în cea boreală, în care se află majoritatea continentelor. Știau bine că mai au de mers încă o jumătate de zi până să ajungă în apropierea vreunui țărm.

*

Medicul Adrian Georgescu și inginerul radiofonist Florian Pintilie erau vechi prieteni și întâmplarea îi adusese pe același vas. Copilăriseră împreună în satul lor natal, Bâra, din sudul orașului Roman. Soarta îi despărțise la două licee din localități diferite, iar, după bacalaureat, se pierduseră în două centre universitare, fără să mai știe unul de altul.

Medicul Georgescu era orfan. Mai avea o mătușă, pe care o vizitase o singură dată, în anii studenției. Primirea ce i-o făcuse fusese destul de rece așa că renunțase să o mai vadă.

Tatăl inginerului Pintilie se recăsătorise și plecase la familia noii soții, undeva, pe Valea Jiului, unde intrase ca muncitor într-o mină. Schimbau scrisori stinghere când și când, până într-o zi în care între ei se așternuse o tăcere lungă, voită de ambele părți.

Trecuseră douăzeci de ani de la plecarea lor din sat și nu mai aveau acum comun decât această navă pe care îi uneau aceleași idealuri.

Frumoasele livezi de pe dealurile satului Bâra și chipurile liniștite ale celor din sat fuseseră estompate de straniile țărmuri cu plantații de palmieri și faune ciudate și de oamenii – stranii, la început – care se agitau în furnicarele porturilor în care ancorau.

Acum, pierduseră acea inerentă curiozitate față de un nou care se repeta la infinit. Aveau amândoi psihologia țăranilor români.

— Fără îndoială, își continuă gândul doctorul, căutând parcă să pătrundă cu privirile spre adâncuri, că multa vreme oamenii n-au bănuit cum arată fundul oceanelor.

— Da, știu, replică inginerul, și în lipsă de date științifice, ca să mă exprim așa, le-au povestit semenilor că fundul oceanelor este împărăția lui Neptun, zeul mărilor, cum îl numeau romanii… bărbos și răzbunător ca și omologul, său Poseidon din mitologia vechilor greci…

— Trebuia să se dea vina pe cineva când se producea vreo catastrofă navală și erau destule, adăugă doctorul.

— Numai că aș vrea să-ți precizez că Neptun a fost pentru latini, la început, o zeitate cumsecade, atunci când aceștia nu cutreierau mările ca grecii. Neptun era o zeitate a Umidității, invocată de agricultori în zilele toride de iulie. Se organizau serbări câmpenești numite Neptunalii solicitându-i-se ploaie… Era un fel de Caloian de-al nostru.

— Inginerule, bagatelizezi. E adevărat că Neptun a fost cum spui tu, la început, un fel de Caloian, dar Poseidon, care l-a precedat pe tronul din străfunduri, era cineva…

— Știu, fiul lui Cronos și al Reei, un tip neserios și un bărbat nestatornic ca toți zeii, căruia i-au plăcut și muritoare de-ale noastre, precum Demeter și Amfitrita, ba chiar unele pocite ca Meduza. Mersi de așa personalitate!

— Bagatelizezi și minimalizezi, măi Florian! Poseidon ăsta, pe lângă viața sa familială care a lăsat de dorit, răspundea de cutremure și de furtuni, avea un car cu cai frumoși de culoarea algelor și a spumei și un trident de toată frumusețea. Cam așa pretinde mitologia…

— Povești! Cel puțin după folclorul nostru, în adâncul mărilor locuiau împărați cumsecade, care aveau castele de cristal și câte trei fete frumoase, cu care se însurau voinici tot atât de frumoși și care nu se uitau la Meduze. Dar… dar… doctore, ce te-o fi găsit să-mi vorbești de adâncuri tocmai acum când oceanul este liniștit și stăm atât de bine la suprafață? Hai să vorbim despre altceva…

— Mă gândeam așa, spuse ca pentru sine doctorul, mă gândeam că nu sunt nici două secole de când oamenii de știință au început să descifreze tainele acestor adâncuri. Oceanele continuă să-și mai apere secretele.

— Mările au fost iubite sau urâte de oameni în măsura în care ele s-au purtat frumos sau urât cu semenii noștri. Și, ca să fiu în notă cu tine, cred că marea se mai răzbună din când în când pe oameni, pentru că nu uită, și nu va uita niciodată că a fost bătută cu bicele de un rege persan din antichitate fiindcă i-a distrus corăbiile.

— Ca glumă e bună. Vezi însă că marea, luată cu binișorul, ar putea da fiecărui om atâta aur încât n-ar avea ce să facă cu el. Nu mai vorbesc de alte bogății ale ei, ca de exemplu petrolul.

— Da. Apropo de aur, știu că te referi la calculul după care fiecare tonă de apă de mare conține 50 miligrame de aur, astfel că ne-ar reveni de căciulă între 20-30.000 de kilograme de aur. Eu mă cam lipsesc, mai ales că la ora la care s-a făcut calculul populația Pământului avea câteva sute de milioane de locuitori mai puțin. În prezent, populația crește cu peste șaptezeci de milioane pe an. S-a estimat că în 130 de ani populația va trece de 10 miliarde.

— Și de ce nu? Dar, hai să lăsăm glumele. Am văzut în cabina noastră o carte de călătorii scrisă în mileniul trecut. E interesantă? Ce-ți mai poate spune după atâta timp?

— Uite că poate. Ai să te miri, dar este cu adevărat interesantă, deși nu-i decât opera unui negustor arab pe numele său Sulayman. A călătorit prin India și China în prima jumătate a secolului al IX-lea și vorbește despre niște lucruri foarte ciudate în legătură cu acest ocean.

— Povești, doctore, sau mai precis fapte care au dispărut odată cu legendele. Așa, cam de genul peștelui lung de douăzeci de coți care, tăiat, are în pântec alt pește mai mic și acesta, la rândul lui, un altul sau alții, toți vii și foarte veseli…

— Exact, de unde știi?

— … Sau despre peștii mayi sau mij, tot din nordul Oceanului Indian, care au chip de om și zboară deasupra apei iar când amerizează sunt înghițiți de un coleg de-al lor pe nume ankarus.

— … ankatus, vrei să spui…

— Și am mai auzit câte ceva despre peștii awal, al căror deliciu gastronomic îl constituie chihlimbarul cenușiu. Oamenii îi prind, îi spintecă și le răpesc „prada”.

— Am impresia că ai citit cartea.

— Și eu am aceeași impresie. Recunosc că am făcut-o în orele mele libere. Este într-adevăr interesantă, nu prin aceste „de toate pentru toți” ci printr-o anumită precizie – verificată astăzi – cu care dă multe detalii geografice.

— Are însă și câteva povești care ar fi putut lipsi…

— Ca de exemplu cea cu obiceiurile din insula Nias.

— Nu mi-o amintesc…

— Mă mir, pentru că ești neînsurat.

— Și ce legătură are povestea asta cu faptul ca n-a vrut să mă ia nicio fată?

— Are… că în insula respectivă, când un tânăr voia să se însoare cu o tânără, trebuia să-i ofere ca dar de nuntă un cap de dușman. Poligamia fiind permisă, cel care aducea două, sau mai multe capete, putea lua tot atâtea neveste, cam până la cincizeci, spune autorul cărții.

— E bine că fetele noastre nu au asemenea pretenții. Dar stai… după câte știu tu ai fost însurat. Așa-i?