Un milion de lire
Aa
Un milion de lire de Victor Bercescu
O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…
Capitolul întâi
în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni
— De you speak english?
Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deși chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac și nu avea nevoie deci de retușuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătrați care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veșmântul roșu aprins al interlocutoarei.
Își dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-și dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineața acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean.
— Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, și continuă să o examineze ceva mai atent.
— Iertați-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin și el. Văd că a întârziat. Permiteți-mi să-l aștept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte.
Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se așeze, iar Arturo regretă amenințarea tinerei că „va fi cuminte”.
La cincizeci de centimetri distanță, Carlo reuși să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută.
Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obținuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită.
— Noi nu vă obligăm să fiți prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitației.
— Prietenul meu glumește, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue:
— Nu-l scuzați; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic.
Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câștigate și își potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socotește că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieșirii din situație, așezându-și cu căușul palmelor colțurile unei coafuri pentru care un batalion de frizerițe își consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă.
— Ce doriți să serviți? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua.
— Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuția.
Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se și postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care așteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar.
— Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziția de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâți și ne supunem.
— E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiție: când vine prietenul meu, să se revanșeze.
— Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câștige.
Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă și zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înțeles nimic.
Se așternu o liniște care-i făcu pe toți trei să contemple, cu o sinceră atenție simulată, fața de masă din plastic, imitând o splendidă țesătură din fibre de palmier. Și asta pe cât le permitea lumina din bar.
Simțind o prezență în spate, Carlo zise: „Mulțumesc” și se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul.
Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua.
Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite și celor doi să intervină:
— A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găsești la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură.
Omul din umbră – de fapt toți erau în umbra abajururilor – se înclină și, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care și-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenței materialelor.
— Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului și a imposibilității de a parca. Vă mulțumesc, domnilor, că ați găzduit-o pe amica mea și vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă.
Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – așa că nu reușiră să ajungă la nicio concluzie.
— Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – și puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun.
— Eu am și adus patru pahare. Dacă domnul dorește altceva, sunt gata să…
— Luați loc, domnule, zise Arturo înțelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său.
— Ascult și mă supun, răspunse noul venit care și ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reținuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopți la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Șeherezadă la o decapitare înainte de termen.
Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politețe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupație.
Și atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt.
Străinul întinse mâna să ridice greutatea și prinse între două degete cupa cu gin-Martini.
— Pentru prietenii noștri necunoscuți, toastă umil și își muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, și permiteți-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma.
Femeia rosti și ea pentru cei doi:
— Edith Soning, secretara domnului Jebon.
Tinerii își spuseseră numele și prenumele. Profesia: ingineri chimiști.
— Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaștem. Ați făcut parte dintr-o comisie de experți care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăți cu coloranții.
Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit și se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important.
— Da, domnule… Jebon ați spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc și să vă servesc. Lumea e mică și orice am face, este inutil să ne ascundem după deget.
Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl și prinsese în obiectiv și se aplecase spre el ca să asculte comanda.
— Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu și colegii mei…
Ultimele cuvinte fură zdrobite de țipătul unei trompete. Orchestra își vestea prezența. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colțuri, care se străduiau să pâlpâie în ceața artificială.
Cei patru de la masă își aruncară priviri care nu reușeau decât să confirme confuz prezențele reciproce.
Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obișnuiră curând cu semiîntunericul și dinspre nord-nord-vest, unde-și avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenții rele:
— Cer voie domnului să dansez cu doamna.
Până ca domnul să încuviințeze, doamna se și ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea și elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans.
Carlo nu-și bătu capul să priceapă cum de a înțeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo.
Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual:
— Edith înțelege bine limba dumneavoastră și s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o țin din scurt… așa că poate face orice.
Trecu timpul consacrat unui dans și lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porție dublă de untură de pește, spuse în direcția lui Carlo:
— Prietene, doamna vrea să ne împace pe toți.
Stânjenit, Carlo căută în direcția lui Jebon, care se și ridicase să-i facă loc să treacă.
Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de țipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica șansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpățânat de către un acordor surd de ambele urechi.
Vibrațiile aerului făcură imprecise brațele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuși să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi șoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinții viperei. (Cine știe care o fi fost realitatea!).
Carlo era un bun dansator și căuta – zdruncinându-se și el – să reintre în posesia șoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el.
În jurul lui, mișcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieșire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuși, o ultimă speranță. Nu mai erau cupluri, ci doar individualități care dansau după un program propriu, în altă sferă de acțiune.
Carlo puse mâna pe un șold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvășit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor și voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuși, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc și, până să ajungă insul la podea, Carlo simți că îl trage cineva de braț.
