Agonie si extaz (Michelangelo)de volumul 2

Agonie si extaz (Michelangelo)de Irving Stone volumul 2

Cartea a șasea

„Uriașul”

1

Soarele cald al începutului de vară florentină îi mângâia fața în timp ce privea pe fereastră la casa cu turn, din piatră roșcată, a administratorului breslelor din oraș. Întors din Roma fără comenzi și fără bani, trebui să îl trimită pe Argiento înapoi la ferma familiei lui de lângă Ferrara, iar el însuși să se întoarcă în casa familiei. Totuși stătea în cea mai bună cameră a apartamentului mare în care locuia acum familia Buonarroti, căci Lodovico făcuse câteva investiții bune cu o parte din banii câștigați de Michelangelo la Roma. Cumpărase o casă mică în San Pietro Maggiore, folosise venitul adus de ea pentru a lămuri disputa pentru proprietatea familiei Buonarroti de lângă Santa Croce, apoi sporise veniturile familiei prin închirierea etajului acestei case situate pe renumita stradă Sfântul Proculus, nu departe de superbul palat de piatră al familiei Pazzi.

Moartea Lucreziei îl îmbătrânise pe Lodovico. Fața îi era mai trasă, obrajii supți. Ca să compenseze această schimbare, își lăsă părul să crească până peste umeri. Așa cum prezisese Jacopo Galli, nimic nu se alese din afacerea pe care Michelangelo spera să o pună pe roate pentru Buonarroto și Giovansimone. În final, Buonarroto se stabili la magazinul de lână al familiei Strozzi de lângă Porta Rossa. Giovansimone era un tânăr delăsător, care își lua câte o slujbă de formă, pentru ca apoi să dispară câteva săptămâni. Sigismondo, care abia putea să scrie și să citească, câștiga câțiva scuzi ca soldat plătit al Florenței, în perioada ostilităților cu Pisa. Lionardo dispăruse, nimeni nu știa în care mănăstire. Mătușa Cassandra și unchiul Francesco aveau și ei grijile lor.

Se îmbrățișa cu Granacci pe care îl regăsise; erau amândoi bucuroși să fie împreună. De curând, Granacci intrase în posesia primei jumătăți a averii sale și, după cum bârfea Jacopo de la bottega lui Ghirlandaio, ținea o amantă într‑o vilă aflată pe dealurile de la Bellosguardo, după Porta Romana. Granacci încă mai lucra la Ghirlandaio, ajutându‑l pe David Ghirlandaio după moartea fratelui său Benedetto, și, în schimb, putea folosi atelierul pentru propriile sale lucrări. Granacci răsfoi printre schițele lui Michelangelo.

— Gata de muncă, după câte văd.

— Ca orice prăvălie serioasă din Florența.

— Vreun client?

— Niciunul. O să lucrez cu Soggi. Granacci râse.

— Lui chiar îi merge bine. Tocmai a cumpărat un loc pentru a‑și deschide o măcelărie în Piața Nouă.

— Metoda Bertoldo, pentru a tăia viței.

Se îndreptară spre o osteria sub copaci, cotiră la stânga pe Via del Proconsolo, pe lângă frumoasa Biserică Badia, apoi prin Borgo dei Greci, cu Palatul Serristori creat de Baccio d’Agnolo și ieșiră pe Via dei Benei. Aici se găseau vechiul palat ghibelin Bardelli și primul dintre palatele lui Alberti, cu o curte plină de coloane și capiteluri create de Giuliano da Sangallo.

Florența îi vorbea. Pietrele îi vorbeau. Le simțea caracterul, varietatea structurilor, puterea straturilor suprapuse. Cât de minunat era să fie din nou acolo unde pietra serena era folosită pentru construcții. Pentru unii, piatra era moartă. Aceștia ziceau „ca de piatră” sau „rece ca piatra”. Pentru el, în timp ce își trecea degetele peste ea, piatra era substanța cea mai vie din lume, cu ritmurile ei, simțitoare și docilă, caldă, colorată, vibrantă. Era îndrăgostit de piatră.

Birtul se afla pe Lungarno, într‑o grădină umbrită de smochini. Proprietarul, care era și bucătar, coborî până la râu, trase din apă un coș de funie, șterse cu șorțul o sticlă de Trebbiano și o deschise la masă. Băură pentru întoarcerea lui Michelangelo.

Într‑o altă zi, urcă dealurile cunoscute de la Settignano pentru a‑i vedea pe membrii familiei Topolino și află că Bruno și Enrico se căsătoriseră. Fiecare adăugase câte o cameră de piatră pe laturile îndepărtate ale casei familiei. Erau deja cinci nepoți și ambele soții erau din nou însărcinate. Spuse:

— Familia Topolino o să ajungă să monopolizeze cioplitul de pietra serena în Florența, dacă o să tot continuați în ritmul ăsta.

— O să ne străduim, spuse Bruno. Mama adăugă:

— Prietena ta, Contessina de Medici, a născut încă un fiu, după ce i‑a murit fiica.

Auzise deja că Contessina fusese izgonită din Florența și trăia în exil împreună cu soțul și fiul său într‑o casă țărănească, pe panta nordică din Fiesole; locuința și averea lor fuseseră confiscate atunci când socrul ei, Niccolo Ridolfi, a fost spânzurat pentru participarea la o conspirație ce urma să răstoarne republica și să îl aducă înapoi pe Piero ca rege al Florenței. Sentimentele lui pentru Contessina nu se schimbaseră, chiar dacă trecuseră ani de când se întâlniseră ultima oară. Nu se simțise bine‑venit la Palatul Ridolfi, așa că nu se dusese în vizită niciodată. Cum putea deci să meargă acum, după întoarcerea de la Roma, când ea trăia în sărăcie? Orice vizită, acum că erau urmăriți de nenoroc, putea fi considerată un semn de milă.

Orașul însuși trecuse prin multe schimbări vizibile în ultimii cinci ani cât fusese plecat. Mergând prin Piazza della Signoria, oamenii își plecau rușinați fruntea când treceau pe lângă locul unde fusese ars trupul lui Savonarola. Își înăbușeau în același timp conștiința cu o mulțime de activități, încercând să înlocuiască ceea ce distrusese Savonarola, cheltuind sume mari la aurari și argintari, la bijutieri, croitori, pentru broderii sau mozaicuri de lemn și teracotă, la artizanii de instrumente muzicale sau decoratorii de manuscrise. Piero Soderini, care fusese pregătit de Lorenzo de Medici pentru o carieră strălucită în politică și pe care Michelangelo îl întâlnise adesea la palat, era acum conducătorul republicii florentine, deținând funcția de gonfaloniere sau primar‑guvernator al Florenței și al orașului‑stat. Pentru prima dată de la începutul luptei crâncene dintre Lorenzo și Savonarola se reușise să se stabilească armonia între facțiunile florentine.

Artiștii florentini care părăsiseră orașul se întorceau acum din Milano, Veneția, din Portugalia sau Paris simțind aerul proaspăt al schimbării. Printre ei erau Piero di Cosimo, Filippino Lippi, Andrea Sansovino, Benedetto da Rovezzano, Leonardo da Vinci, Benedetto Buglioni. Aceia a căror activitate fusese oprită de influența și de puterea lui Savonarola lucrau acum din nou: Botticelli, Poliamolo (arhitectul supranumit Il Cronaca, cronicarul), Rosselli, Lorenzo di Credi, Baccio da Montelupo – măscăriciul și purtătorul de bârfe de la grădina de sculptură Medici. Ei fondară Clubul Cazanului, unde – cu toate că membrii permanenți erau doar doisprezece – fiecăruia îi era permis să aducă patru invitați la agapa lunară ce avea loc în atelierul enorm de sculptură al lui Rustici. Și Granacci era membru. Îl invită pe Michelangelo să îl însoțească. Acesta refuză, preferând să aștepte până când obținea o nouă comandă.

Lunile care au trecut de la întoarcerea lui nu îi oferiră niciun motiv de satisfacție. Plecase spre Roma un flăcăiandru și se întorsese un bărbat în toată firea, gata să sculpteze munți de marmură. Dar în timp ce privea „Madona cu pruncul” și „Centaurii”, pe care le fixă pe un perete în camera ce îi servea drept dormitor, dar și atelier, se gândea nefericit că pentru Florența era ca și cum el nu ar fi sculptat niciodată „Bacchus” și „Pietà”.

Jacopo Galli încă se ocupa de interesele lui la Roma: frații Mouscron din Bruges, care importau textile din Anglia la Roma, văzură „Pietà” și erau interesați de o „Madona cu pruncul”. Galli era de părere că putea obține un contract excelent la următoarea vizită la Roma a fraților Mouscron.

De asemenea, îl recomandă pe Michelangelo cardinalului Piccolomini, pentru a sculpta statuile necesare completării altarului familiei, care aducea un tribut unchiului cardinalului, Papa Pius al II‑lea, în catedrala din Siena.

— Dacă nu ar fi Galli, aș rămâne fără lucru, murmură el. Iarba crește și calul moare de foame.

Imediat după întoarcerea sa se dusese la atelierul din spatele Domului pentru a studia blocul Duccio, înalt de cinci metri și jumătate, numit de unii „șubred” sau „subțiat”, pentru a căuta idei în interiorul acestuia, probându‑l și spunându‑i din nou lui Beppe:

— Il marmo è sano[1].

Seara citea la lumina lumânării din Dante și din Vechiul Testament, căutând o tonalitate și o temă eroică.

Apoi află că membrii Breslei Lânarilor și Consiliul lucrărilor catedralei nu reușiră să se decidă asupra meșterului care să sculpteze blocul uriaș. Cu atât mai bine, gândi Michelangelo, căci află că mulți erau de părere că această lucrare trebuia încredințată lui Leonardo da Vinci, întors recent în Florența, care devenise faimos pentru uriașa lui statuie ecvestră ce‑l înfățișa pe contele Sforza, și pentru pictura lui „Cina cea de Taină”, din sala de mese a Mânăstirii Santa Maria delle Grazie din Milano.

Michelangelo nu îl întâlnise niciodată pe Leonardo, care abandonase Florența pentru Milano în urmă cu optsprezece ani, după ce fusese achitat în legătură cu acuzațiile cu privire la moravurile sale. Dar artiștii florentini spuneau că e cel mai bun desenator din Italia. Întărâtat, curios, Michelangelo se dusese la Santissima Annunziata pentru a vedea cartonul expus acolo pentru „Madona și pruncul” și „Sfânta Ana”. Stătea în fața cartonului cu inima bătându‑i ca un ciocan. Nu mai întâlnise niciodată asemenea forță și autenticitate a desenului, cu chipurile exprimând adevăruri puternice, decât în propriile lucrări. Găsi într‑o mapă lăsată pe o bancă o schiță a unui nud de bărbat văzut din spate, cu brațele și picioarele întinse. Nimeni nu mai prezentase un trup masculin în acest fel, atât de profund viu și convingător. Era încredințat că și Leonardo făcuse disecții!

Așeză o bancă în fața celor trei figuri și începu să le copieze, apoi părăsi biserica mai liniștit. Dacă această comandă era acordată lui Leonardo de către consiliu, putea oare cineva să conteste decizia? Putea oare el, cu doar câteva zvonuri despre „Bacchus” și „Pietà” abia începând să sosească dinspre nord, să își dovedească valoarea?

Dar Leonardo refuză comanda. El disprețuia sculptura în marmură și o considera ca fiind o artă inferioară, bună numai pentru meșteșugari. Michelangelo primi vestea foarte tulburat. Era bucuros că blocul Duccio era „liber”, iar Leonardo da Vinci nu mai concura, dar se simțea jignit de această declarație ofensatoare, care fu preluată și repetată de toată Florența.

Într‑o dimineață se trezi înaintea zorilor, se îmbrăcă în grabă și alergă pe Via del Proconsolo, acum pustie, spre atelierul Domului, și se opri lângă coloana Duccio. Razele răsăritului străbăteau marmura în diagonală, proiectându‑i umbra în sus pe toată lungimea de cinci metri și jumătate a coloanei, mărindu‑i silueta și transformând blocul într‑un uriaș. Își ținu respirația și se gândi la David, a cărui poveste o cunoștea din Biblie.