Paria

Paria de Irving Stone (Freud) volumul 2

Jakob Freud muri în toamna anului 1896, la vârsta de optzeci și unu de ani. Încă din iunie starea lui se agravase, făcuse o mulțime de crize de inimă și complicații la vezică, astfel încât Sigmund se îndoia că o să supraviețuiască nemiloasei veri vieneze. Închiriase o mică vilă pentru părinții lui și pentru Dolfi, singura soră care mai rămăsese acasă, căci Rosa se căsătorise în urmă cu o lună. Jakob se simți mai bine în atmosfera parfumată de la țară. Se plimba și petrecea ore întregi așezat pe un scaun în veranda casei, cu privirile ațintite asupra văii înverzite.

— Du-te la Aussee cu Martha și cu copiii, îl îndemnase pe Sigmund. Nu ți-ar strica nici ție o vacanță. Ai cuvântul meu că n-o să mă îmbolnăvesc în absența ta.

Jakob se ținuse de cuvânt, însă acum, spre sfârșitul lui octombrie, când toți membrii familiei Freud se întorseseră la Viena, Jakob făcu o ocluzie intestinală, urmată de congestie cerebrală.

Sigmund și Alexander rămaseră cu el să-l vegheze. Jakob muri înainte de miezul nopții. Avu o creștere post-mortem a temperaturii care dădu obrajilor săi o strălucire atât de puternică, încât Sigmund exclamă:

— Ia te uită ce bine seamănă tata cu Garibaldi!

În acel moment, sfincterele lui Jakob cedară. Alexander schimbă așternuturile, în timp ce Sigmund îl spăla pe tatăl său. Se duse apoi în camera de alături, unde aștepta Amalie. O cuprinse în brațe pe mama sa, o sărută și spuse cu blândețe:

— Tata a avut o moarte ușoară. S-a purtat vitejește, așa cum a și trăit, ca un om cu totul remarcabil.

Îl înmormântară în secția israelită a Cimitirului Central, cam la cincisprezece minute de mers pe jos de la intrarea principală, de-a lungul unei alei unde mai multe pietre funerare de mari dimensiuni creau iluzia templelor evreiești din vechime. În mod cu totul neobișnuit, frizerul din apropiere, la care se ducea în fiecare zi, îl făcu să aștepte, așa că sosi cu întârziere la ceremonie. Alexander și Dolfi îi aruncaseră priviri încărcate de tristețe. În noaptea aceea visă că se afla într-un magazin în care se găsea un anunț prins cu pioneze: „Sunteți rugați să închideți ochii".

În dimineața următoare, visul îi veni din nou în minte. Recunoscu magazinul ca fiind frizeria, iar anunțul probabil că însemna: „Fiecare trebuie să-și facă datoria față de mort. Nu mi-am îndeplinit datoria, așa că e cazul să-mi revizuiesc comportamentul. Așadar, visul a fost o supapă de eliberare a sentimentelor de autoreproș pe care le provoacă supraviețuitorilor, în general, moartea."

Moartea tatălui său l-a afectat foarte tare. Îi scrise lui Wilhelm Fliess: „Pe una din căile obscure din spatele conștiinței oficiale, moartea bătrânului m-a tulburat profund. Cu amestecul lui de adâncă înțelepciune și imaginație sprințară, a însemnat enorm de mult în viața mea. În momentul în care s-a sfârșit din viață, practic, existența lui se încheiase de mult, dar în clipa morții tot trecutul se reactualizează".

Sigmund Freud abordă moartea tatălui său ca un om umil și supus, într-un mod pașnic, renunțând la forma subtilă de violență pe care o manifestase cu câteva luni mai înainte, când el fusese și instigatorul, și victima. Ostracizarea lui survenise ca urmare a prelegerii despre Etiologia isteriei, pe care o prezentase la Societatea de psihiatrie și neurologie la sfârșitul lui aprilie. Îi spusese Marthei:

— Măgarii mi-au făcut o primire foarte rece.

Cercurile medicale și științifice nu fuseseră dispuse să accepte nici o iotă din dovezile sau concluziile lui. Președintele Krafft-Ebing, care conducea ședința în propria sală de cursuri, declarase:

— Sună ca o poveste științifică.

Cu toate acestea, adevăratele necazuri începură abia atunci când Sigmund anunță că intenționează să publice comunicarea în Wiener klinische Rundschau, o revistă clinică, în cinci numere consecutive, din mai și iunie. Colegii lui se opuseră categoric. Elementele inadmisibile împotriva cărora se formulau cele mai ferme obiecții erau descoperirile lui legate de sexualitatea infantilă și de molestarea sexuală a copiilor. El însuși simțise o repulsie atât de mare în fața probelor indubitabile din primele cazuri, încât le respinsese oripilat. Cum e posibil să existe așa de mulți tați care să-și molesteze sexual fiicele? Cu excepția unor cazuri brutale ca acela al Katharinei, fata de la munte, lucrul acesta era aproape de necrezut. Când pacientele lui făcuseră asocierea cu aceste momente din copilărie, dr. Sigmund Freud încercase să le transmită alt tip de formule negative. Dar pe parcursul timpului adunase peste o sută de asemenea cazuri care atestau faptul cutremurător al molestării sau stimulării sexuale între tată și fiică, între mamă și fiu.

Un infirmier de la Clinica de psihiatrie a profesorului Krafft-Ebing îi aduse lui Sigmund un bilet: ar putea dr. Freud să-i acorde o oră în cursul acelei seri? Sigmund își consultă agenda cu programări și-i fixă o întrevedere la ora șase. Avu o senzație ciudată când străbătu saloanele care fuseseră cândva în subordinea profesorului Meynert, cu treisprezece ani în urmă, pe vremea când era Sekundararzt și îngrijise sute de pacienți asemenea celor care stăteau acum în paturile aliniate câte zece de fiecare parte. Ici-colo putea fi văzut câte un pacient imobilizat în cămașă de forță, și nimeni nu știa ce se petrece cu sărmanul suflet pe care profesorul Meynert îl socotise irecuperabil.

„Cum a putut fi atât de orb? Cum pot fi și astăzi atât de orbi cu toții?"

Nu era nevoie să se aștepte moartea acestor pacienți ca să li se secționeze creierul și să fie pus sub microscop pentru a se descoperi disfuncțiile survenite. Ochiul nu va înregistra nici o anomalie. Numai în timpul vieții se putea pătrunde în aceste creiere pentru a găsi în străfundul cel mai îndepărtat al subconștientului cauza din trecut care provocase nevroza, ajunsă acum pe patul de spital sub forma unor tulburări psihice și mentale care puteau mutila sau ucide la fel ca oricare maladie fizică.

Krafft-Ebing făcuse foarte puține schimbări în biroul lui Meynert. Arăta tot ca o capelă, cu ferestrele lui mici situate sus, chiar sub tavan. Pe rafturi se aflau alte cărți, apăruse un birou florentin bogat sculptat cu floarea de crin a familiei Medicilor. Krafft-Ebing mai adusese un fotoliu confortabil acoperit cu damasc roșu vienez, cu o planșetă de scris între cele două brațe ale sale pentru lucrările care ieșeau necontenit de sub pana lui neobosită. Ocupa acest birou de patru ani, de la moartea lui Meynert.

Profesorul Krafft-Ebing prinse paginile de planșeta de scris, se ridică în picioare și îl salută pe Sigmund cu un zâmbet prietenesc. Îmbătrânise rapid în ultimii patru ani. Părul i se rărise, căzuse de pe frunte și încărunțise. În barba deasă și neagră se vedeau fire strălucitoare argintii. Era însă în continuare unul dintre cele mai bine conturate chipuri de senator roman pe care le văzuse Sigmund până atunci: ochi adânc înfundați în orbite care priveau de sub sprâncene stufoase, un nas puternic și osos. Capul acesta adăpostea un creier excepțional. Era la fel de amabil și plin de solicitudine ca toți maeștrii lumii științifice.

Într-un colț al încăperii se afla o persoană adâncită în lectură pe care Sigmund n-o observase în primul moment. Profesorul Wagner-Jauregg se întoarse și îi strânse cu căldură mâna lui Sigmund, aproape mângâindu-l. Wagner-Jauregg își păstrase înfățișarea de „om de la țară": brațele și trunchiul puternice ale unui tăietor de lemne. Lui Sigmund îi tresări inima când își dădu seama că se afla în fața celor mai înalte somități ale psihiatriei din lumea medicală de limbă germană, căci Wagner-Jauregg, așa cum precizase el însuși, fusese rechemat de la Universitatea din Graz ca să preia conducerea uneia din cele două clinici de psihiatrie ale Universității din Viena. Parcă nu îmbătrânise nici măcar cu o zi de când Sigmund intrase în biroul lui ca să-i ureze noroc la Graz: aceiași ochi verzi ca marea, același păr nisipiu, obrazul bărbierit, oval, cu mustața de aceeași culoare ca și părul de pe cap.

Krafft-Ebing spuse cu vocea lui amabilă:

— Vă mulțumesc că ați venit, Herr Kollege. Ah, luați, vă rog o cafea și o prăjitură. Instalați-vă cât mai comod într-un scaun.

Sigmund murmură câteva cuvinte de mulțumire și își spuse în sinea lui: „Comod nu va fi niciodată, dar cafeaua e binevenită". Krafft-Ebing nu era omul care să zâmbească fără un motiv anume. Arbora câte un zâmbet numai ca să-l facă pe un om aflat la strâmtoare să se simtă în largul lui.

— Freud, comunicarea ta nu ți-a făcut un râu ireparabil – n-a fost de față nici un reporter, iar Societatea a păstrat o discreție absolută în relațiile cu presa. La urma urmelor, Societatea este un forum deschis tuturor medicilor calificați. Fără îndoială că ai ascultat și dumneata o mulțime de ipoteze ciudate expuse acolo, dar acestea nu au supraviețuit niciodată călătoriei lor de nuntă.

— Cu alte cuvinte, Herr Professor, considerați ridicole ideile mele?

— Este un cuvânt prea dur între colegi.

— Folosesc cuvântul fără nici un fel de prejudecată. Am căzut puțin în ridicol când m-am întors de la Paris și am ținut prima prelegere despre isteria masculină. Asta se întâmpla în urmă cu zece ani, însă astăzi noțiunea aceasta este acceptată de cercurile neurologilor vienezi. Apoi am devenit din nou ridicol prin practicarea hipnozei chiar în orașul natal al lui Mesmer. sosirea dumneavoastră și încrederea în hipnoză ca metodă terapeutică mi-au dat curaj.

În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. Wagner-Jauregg făcu câțiva pași încolo și încoace, apoi spuse cu vocea lui de tăietor de lemne care făcea ca fiecare cuvânt să cadă ca o lovitură de secure pe trunchiul unui mesteacăn:

— Freud, am studiat împreună la Școala de Medicină, am lucrat unul lângă altul în laboratoare ani și ani de zile. Am avut multă admirație pentru lucrările tale în domeniul paraliziilor infantile. Tocmai de aceea te rog: nu publica comunicarea. Îți va provoca un rău ireparabil. Vei pierde respectul de care te bucuri acum. Atât Krafft-Ebing, cât și eu considerăm că mergi prea departe și îți asumi prea multe riscuri. Ar trebui să mai lucrezi câțiva ani, să mai aduni materiale și dovezi suplimentare, să-ți verifici ipotezele, să înlături eventualele erori.

Sigmund simți cum i se strânge inima. Privi la chipurile celor doi bărbați din fața lui care reușiseră atât de bine în viață. Krafft-Ebing adăugă grăbit:

— Am citit cu atenție comunicarea dumitale și suntem convinși că ești pe cale să comiți o eroare fundamentală în conceptul de „sexualitate infantilă". Este împotriva legilor firii. Te implor, dragul meu Freud, nu te lăsa împins înaintea faptelor, a probelor pe care le-ai adunat până acum, așa cum ai spus și în prelegere. Nu abandona metodele științei exacte cărora le-ai fost credincios o viață întreagă. O publicare prematură a acestui material nu va întina numai reputația dumitale.

Uimit, Sigmund întrebă:

— Cine ar mai avea de suferit în afară de mine?

— Școala de Medicină. Rundschau este foarte citită. Vei face un mare deserviciu universității dumitale.

Sigmund întrebă cu o voce răgușită:

— Herr Professor, am citit câteva dintre acuzațiile care v-au fost aduse pentru valoroasa dumneavoastră lucrare Psychopathia Sexualis. Cu siguranță că au existat o sumedenie de oameni care v-au sfătuit să nu publicați o lucrare atât de revoluționară, în care erau prezentate lucruri ce vin în contradicție cu legile firii.

Krafft-Ebing se ridică în picioare cu fața schimonosită într-o grimasă de durere. Wagner-Jauregg păși între ei.

— Freud, eu am impresia că în concluziile dumitale despre molestarea sexuală a copiilor se ascunde o eroare fundamentală, o eroare pe care cu siguranță ai s-o depistezi și dumneata după ce ai să-ți aprofundezi cercetările. De aceea te sfătuiesc să nu publici încă lucrarea. Știi ce spun țăranii noștri austrieci când surprind pe cineva făcând o greșeală supărătoare? Du hast dein Hosentürl offen! Ai șlițul desfăcut!

În dimineața următoare, Oskar Rie îl invitase pe Sigmund, împreună cu cumnatul lui, Ludwig Rosenstein, la un restaurant pe strada Tuchlauben. Era de față și directorul Max Kassowitz, ceea ce nu se întâmpla prea des. Deși saluturile fură la fel de afectuoase ca de obicei, la masă domnea o atmosferă încărcată, care îi împiedica să se delecteze cu friptura de vițel cu cartofi și sos de roșii.

Personalul Institutului Kassowitz fusese prezent la comunicarea lui Sigmund, dar nici un medic nu-i împărtășise punctul de vedere.

Profesorul Kassowitz, acum în vârstă de cincizeci și patru de ani, o personalitate respectată în toate cercurile medicale europene, simțea că Sigmund se află într-un moment de criză: dacă își va publica lucrarea, se va angaja pe un drum fără întoarcere. Rosenstein îl compară pe Sigmund cu un naufragiat aflat în mijlocul oceanului, care nu avea de ce să se agațe decât o pană de gâscă. Oskar Rie îi arătă o lucrare recent publicată de profesorii Freund și Sachs de la Wroclaw, în care autorii preluaseră ideile principale ale lui Sigmund din Paraliziile motorii organice și isterice fără să citeze sursa. Oskar spuse cu un zâmbet binevoitor:

— Dacă imitația este cea mai sinceră formă de adulație, Sig, plagiatul reprezintă admirația devenită fraudă! Ești cel mai specialist în neurologie infantilă; cam tot ce știm noi, Ludwig și cu mine, am învățat de la dumneata. Rămâi cu noi, unde poți să te bucuri de o carieră solidă, respectabilă. Strădaniile dumitale actuale te vor aduce. pe marginea. la periferia. științei medicale și a respectabilității. De ce să faci un asemenea sacrificiu lipsit de sens?