Maria Antoaneta, ultima regină a Franței

Cu ferestrele deschise, așa m cum obișnuia indiferent de anotimp, împărăteasa Maria Tereza lucra fără răgaz. Făcea însemnări pe rapoarte, dicta ordine când primele dureri îi smulseră pe neașteptate câteva gemete. Suverana în vârstă de treizeci și opt de ani, conducătoarea unui vast imperiu, urma să nască pentru a cincisprezecea oară în viață. Natura își cerea drepturile și femeia din fruntea statului nu putea face nimic altceva decât să aștepte cu stoicism momentul nașterii. Dar cum Maria Tereza nu putea suferi să piardă timpul, profită de ocazie ca să pună să i se scoată un dinte cariat. După ce termină cu această operație, se instala după obiceiul german într-o fotoliu scund, unde urma să dea naștere copilului, în mare grabă i s-a dat de știre soțului ei, Francis de Lorena, că nașterea era iminentă. Prințul asista la slujba pentru Ziua Tuturor Sfinților împreună cu fiul său, losif, în biserica imperială. Dispuse ca tânărul să fie însoțit înapoi în apartamentul lui ca să nu „audă lucruri necuviincioase”, după care alergă la patul soției sale. Era un travaliu anevoios, dar cam pe la șapte și jumătate seara veni pe lume o fetiță perfect construită, în ziua următoare a fost botezată Maria Antonia Josephina Johanna. Întrucât toate arhiducesele primeau numele de Maria, lumea li se adresa de regulă cu al doilea nume. Maria Tereza îi

spunea fiicei sale celei mai mici Antonia. Francezii i-au spus Maria Antoaneta.

Antonia a fost crescută în aripa palatului Hofburg care fusese rezervată pentru copiii perechii imperiale. Acolo i-a cunoscut pe frații și surorile ei: Johanna, în vârstă de numai cinci ani, Josephina, de patru ani, Carolina, de doi ani, și Ferdinand, care abia împlinise un an. Frații ei mai mari locuiau la alte etaje: debila Maria Ana, care avea deja șaptesprezece ani, și losif, în vârstă de paisprezece ani. Maria Christina și Elisabeta, născute în 1742 și, respectiv, 1743, erau aproape niște tinere domnișoare. Se vorbea deja despre căsătoria lor. Cât despre Carol losif, Amalia și Leopold, aceștia ajunseseră la vârstă primei maturități și se bucurau pe deplin de copilăria lor lipsită de griji. Maria Tereza era foarte mândră de progeniturile ei, de „cotețul” ei, cum îi plăcea să-1 numească, într-o epocă în care mortalitatea infantilă lua un tribut greu de la toate familiile, perechea imperială reprezenta o excepție, căci nu pierduseră decât trei copii în copilăria cea mai fragedă. Și împărăteasa avea să mai facă un copil în 1756, pe Maximilian Francis, viitorul arhiepiscop de Koln. Meytens, pictorul oficial al Curții de la Viena, a înfățișat mulțimea de arhiduci și arhiducese între soț și soție, care sunt așezați pe fotolii ceremonioase și îmbrăcați în haine de ceremonie. Tabloul a fost retușat periodic, căci artistul a adăugat de fiecare dată câte un nouvenit și a ținut seama de schimbarea chipului copiilor mai mari.

De când urcase la tron în 1740, după tatăl ei, împăratul Carol VI de Habsburg, Maria Tereza se străduise din răsputeri că concilieze exercitarea puterii de guvernare cu îndatoririle ei de soție și mamă. În 1736, la nouăsprezece ani, se căsătorise cu Francis de Lorena, un prinț crescut la Curtea de la Viena și considerat unul dintre cei mai chipeși bărbați ai timpului.

Fața lui plină și trăsăturile regulate vorbeau despre o personalitate bine echilibrată și un temperament ponderat, pe care nu 1-a trădat niciodată. Amabil, sincer, lipsit de ambiție și sete de autoritate, știuse cum să o atragă pe această prințesă care îl iubea, dar îl și domina. Nedorind ca el să se simtă inferior, Maria Tereza s-a purtat întotdeauna cu el ca o soție ascultătoare. Nu a opus niciodată nici cea mai mică rezistență iubirii lui pătimașe, chiar dacă aceasta a însemnat să rămână însărcinată mereu, timp de douăzeci de ani la rând. Maria Tereza a știut de la cea mai fragedă vârstă că este menită celei mai înalte funcții. Sfidând orice tradiție, tatăl ei, împăratul, hotărâse prin Sancțiunea Pragmatică că fiica lui îi va urma la tron (nu a avut nici un fiu). A reușit, nu fără oarecare dificultate, să impună recunoașterea acestui act de către statele lui și de către puterile străine. Cu toate acestea, la moartea lui poporul nu a salutat-o pe Maria Tereza așa cum ar fi aclamat un prinț. Se simțea profund tulburat la gândul că va fi guvernat de o femeie. Cât despre suveranii europeni, aceștia și-au uitat promisiunile. Fiecare râvnea la o bucățică din imperiul care fusese transmis tinerei fete de douăzeci și trei de ani, lipsită de experiență și despre care considerau că este incapabilă să conducă destinele popoarelor din Europa Centrală. Populate de naționalități care vorbeau limbi diferite și erau guvernate de legi diferite, statele ei se întindeau în lung și în lat: includeau ceea ce constituie astăzi Austria, Boemia1 (Praga), Ungaria2, o parte din Italia de nord (Milano, Mantua, Florența) și Belgia de astăzi, care era numită pe atunci Țările de Jos Austriece. Departe de a se lăsa descurajată de aceste împrejurări atât de nefavorabile, Maria Tereza a preluat puterea cu titlul de regină a Boemiei Și Ungariei. L-a făcut pe soțul ei coregent, dar, convinsă de legitimitatea ei ca suverană absolută, i-a acordat numai o aparență de putere monarhică.

La două luni după urcarea pe tron a fost nevoită să facă față invadării uneia dintre provinciile ei și să înfrunte coaliția europeană. „Nu sunt decât o sărmană regină, dar am o inimă de rege”, a exclamat ea.3 Cu o energie de neînfrânt, cu un puternic simț al realității, fără a se lăsa intimidată sau impresionată și niciodată descurajată, a reușit să-și ralieze supușii la cauza ei. A ridicat armate, a negociat alianțe și și-a învrăjbit dușmanii între ei. După opt ani de război, legitimitatea ei nu mai era contestată. Sancțiunea Pragmatică era universal recunoscută. Și atunci Maria Tereza s-a prefăcut că îi conferă putere soțului ei. A acceptat ca Francis să fie încoronat și să primească titlul de împărat, dar a continuat să guverneze singură, cu consilieri pe care și-i alegea singură. După aceea s-a consacrat întru totul independenței și securității imperiului său.