Setea si foamea

Trei episoade

Vara anului 1962.

Primul episod FUGA.

Personaje:

JEAN.

MARIA-MAGDALENA (Mai târziu) MĂTUȘA ADELAIDA.

DECORUL.

Scena reprezintă un interior cam întunecos. La stânga spectatorilor, o ușă. Un șemineu vechi, în peretele din fund. Acest perete e cenușiu, destul de murdar, cu două ferestre sau lucarne, în partea de sus. În fața sobei, o canapea uzată. În prim-plan, un mic fotoliu scund și uzat; alături, un leagăn. Pe peretele din dreapta, o oglindă veche. O masă simplă. Un scaun deteriorat. În șemineul din mijlocul peretelui din fund va apărea și dispărea un foc; apoi, o grădină luminoasă.

JEAN (către Măria-Magdalena): Nu izbutesc să te înțeleg! De ce să ne întoarcem în această locuință? Eram atât de bine, acolo, în casa nouă, cu ferestrele spre tot întinsul cerului, cu ferestre spre toate părțile… pe unde lumina pătrundea din sud, din nord, din răsărit, din apus și din toate celelalte puncte cardinale. Ieșeam pe balconul aurit, ții minte? Era aurit. Și cât spațiu se desfășura sub ochii noștri! Nu, nu, nu izbutesc să înțeleg. De ce să stăm din nou aici?

MARIA-MAGDALENA: Și acolo te plângeai. Când e prea încăpător, iar nu-ți place. Dacă n-ai agorafobie, ai claustrofobie.

JEAN: Parterul ăsta funebru, pe care am avut norocul să-1 părăsim! Nici măcar nu e un parter, e un subsol. De aceea am și plecat de aici, îndată ce am găsit o locuință sănătoasă…

MARIA-MAGDALENA: Asta o spui acum. Dar acolo, când ieșeai pe stradă, nu-ți plăcea cartierul. Aici cel puțin nu există

— Eugen Ionescu – Teatru, voi. II hoți. E lume cumsecade, mici negustori, și te cunosc toți. Sunt tot vechii noștri vecini, prietenii noștri.

JEAN (își continuă gândul): E coșmarul meu. Coșmarul meu. Din totdeauna, de când eram mic, mi se întâmplă des să mă trezesc cu inima strânsă dintr-un vis cu locuințe din astea îngrozitoare, înghițite pe jumătate de apă, pe jumătate de pământ, pline de noroi. Iauită-te, e plin de noroi pe-aicil.

MARIA-MAGDALENA: Asta se poate aranja. Fac eu să se zvânte. Sunt instalatori prin cartier, meseriași care lucrează pe cont propriu; vin când îi chemi.

JEAN: Casele astea în care apa îți intră în cizme 1 în care dârdâi de frig. Te apucă reumatismul, te simți prost în permanență. E tocmai ce voiam să evit, ce-mi făgăduisem să evit. Voiam să nu mai stau niciodată la subsol. Coșmarurile sunt niște avertismente. Credeam că nu se împlinesc niciodată sau, mai degrabă, simțeam vag că o să se împlinească întocmai.

MAR IA-MAGD ALENA: Nu te-am adus cu sila.

JEAN: îți spusesem că nu vreau. N-a folosit la nimic. Profiți de o clipă de neatenție din partea mea. Mă gândesc la altceva – se întâmplă – nu poți să te gândești mereu la toate, nu poți să ai toate lucrurile prezente în minte în fiecare clipă. Conștiința e un ecran atât de îngust! Atunci, în clipa în care uit… Ah… Îmi făgăduisem să nu mă mai întorc aici. Nu-mi revin din uimire că am revenit. Trebuia să știi că asta mă îngrozește. Bine. Se întâmplă să mă gândesc la altceva, iar tu, care veghezi mereu, care mă pândești tot timpul, observi numaidecât. Mă iei frumușel de mână, în timp ce eu visez la cine știe ce, mă întrebi dacă viu, eu răspund da, cu gândul aiurea. Mă aduci aici, mă instalezi, ne instalezi, în timp ce imaginația mea hoinărește. Deodată, când îmi reviu, mă pomenesc că sunt acolo unde ai hotărât tu să mă aduci, tocmai acolo unde coșmarurile mele m-au prevenit să nu mă mai întorc.

MARIA-MAGDALENA: Doar am trăit bine aici până nu de mult. Am trăit multă vreme aici. Nu erai nefericit.

JEAN: Asta-i altceva. Îți dai totuși seama că nu mai e la fel. Pe vremuri, mă rog, era un parter, nici pe atunci nu prea luminos. Acum, casa s-a lăsat. Am părăsit-o tocmai fiindcă începuse să se afunde, fiindcă apa se infiltra prin dușumea. Când mă gândesc ce ușor puteai să eviți asta! Ia pune mâna: cearșafurile sunt umede.

MARIA-MAGDALENA: Am să pun cărămizi calde în pat.

JEAN: Și mucegaiul! Igrasia de pe partea de jos a pereților! Totul e murdar, slinos, îmbâcsit și continuă să se afunde.

MARIA-MAGDALENA: Ți-ai băgat-o în^cap. Unde ai mai văzut tu să se afunde casele?

JEAN: Va să zică, tu nu-ți dai seama de nimic?

MARIA-MAGDALENA: Tu vezi totul în negru. Ai o imaginație morbidă.

JEAN: Dar asta sare în ochi! E ceva ce se întâmplă mereu! Străzi întregi, orașe întregi, civilizații întregi au fost înghițite de pământ.

MARIA-MAGDALENA: Lucrul se petrece atât de încet… Atât de încet… pe nesimțite… Și-apoi, dacă asta e soarta tuturor, trebuie s-o acceptăm. După aceea se fac săpături. Casele îngropate ies iar la iveală și înfloresc din nou în împărăția soarelui.

JEAN: Până una alta, ne scufundăm. Detest genul ăsta de locuințe.

MARIA-MAGDALENA: Majoritatea oamenilor trăiesc așa, în case ca asta.

JEAN: Se complac în mocirlă, se hrănesc din ea. Îi privește, dacă le place umbra sau noaptea. Tu puteai să mă scutești de astea. Să nu pot scăpa de ce mi-a fost scris, să nu pot scăpa de ce mi-a fost scris! Nu-mi plac decât casele cu ziduri și acoperișuri transparente, sau chiar fără ziduri și fără acoperiș, unde soarele intră în valuri de soare, unde aerul intră în valuri de aer. Ah, oceanul soarelui!… Oceanul cerului!

MARIA-MAGDALENA: îmi spuneai uneori că vrei să pleci din casa nouă. De aceea am căutat.

JEAN: Nu voiam să mă mut cu orice preț. Voiam s-o părăsesc doar ca să mă mut într-o casă și mai luminoasă, învăluită în azur, străbătută de azur. O casă cocoțată pe-un vârf de munte, cred că o mai fi existând așa ceva pe lume. Sau deasupra unui râu. Nu în râu, suspendată în aer, nu mult deasupra apei,

17' cu obraji de flori la ferestre, flori din care nu vezi nici rădăcina, nici tulpina, numai partea de sus, doar fața, flori la îndemână. Sunt flori care plâng, nu zic, dar sunt și flori care râd! De ce să nu le alegem pe acelea care se înalță zâmbind?

MARIA-MAGDALENA: Grădini de felul ăsta, case de felul ăsta nu sunt de noi, ele depășesc posibilitățile noastre.

JEAN: Fotoliul ăsta șchiop, ușile astea putrede, scrinul ăsta mâncat de carii…

MARIA-MAGD ALENA: E o mobilă de epocă.

JEAN: Are nămol prin sertare.

MARIA-MAGDALENA: Vezi bine, e autentică. Ești veșnic nemulțumit.

JEAN: Am prieteni care stau pe coline minunate, pe culmi strălucitoare. Plătesc mai puțin decât noi; o nimica toată. Iar alții nici măcar nu plătesc chirie.

MARIA-MAGDALENA: Și-au moștenit casele de la părinți. Noi n-am avut norocul ăsta. Eu dacă am un pat, un pic de lumină și dacă sunt cu tine, mi se pare frumos.

JEAN: Să trăiesc în amurg, sau în beznă, când mie nu-mi plac decât zorile 1

MARIA-MAGDALENA: Sunt oameni care trăiesc sub poduri, care n-au un acoperiș. Ar trebui să fii mai mulțumit de soarta ta.

JEAN: Ce noroc pe ei! Ale lor sunt străzile, ale lor sunt piețele, grădinile, ale lor livezile, a lor e marea, ei nu sunt legați de o localitate.

MARIA-MAGDALENA: Ascultă-mă. Ți-o repet: e un apartament normal. Camere, paturi, cărți, o bucătărie, suntem acasă.

JEAN: In papuci uzi, în haine umede…

MARIA-MAGDALENA: O să le usuc la uscătorie, în camera mică de alături.

JEAN: In uscătoria ta plouă într-una. N-o să mai locuiesc în casa asta, n-o să mă consolez, n-o să mă resemnez. Mi-e frig. N-are nici măcar încălzire centrală.

MARIA-MAGDALENA: O să încălzesc casa cu căldura inimii mele.

JEAN: N-avem lumină electrică. Niște lămpi vechi cu gaz!

MARIA-MAGDALENA: O s-o luminez cu lumina ochilor mei.

JEAN: Există case care te fac să uiți că sunt niște morminte. Ajunge să vezi cerul din ele. Cerul te consolează de viață, te consolează de moarte.

MARIA-MAGDALENA: Asta e o casă a obișnuinței.

JEAN: Nu pot să trăiesc decât așteptând ceva. Poștașul nu trece pe strada asta.

MARIA-MAGDALENA: N-ai să mai primești scrisori care te enervează, scrisori neplăcute, scrisori cu înjurături, scrisori de mulțumire sau pline de solicitări de tot soiul.