Prezent trecut, Trecut prezent

Prezent trecut, Trecut prezent de Eugen Ionescu

Caut în amintire primele imagini ale tatei.

Văd culori întunecoase. Cred că aveam doi ani Sunt în tren. Mama e lângă mine. Are un coc mare. Tata se află în fața mea, lângă fereastră. Nu-i văd chipul, îi văd umerii, îi văd haina.

Deodată, tunelul.

Într-o zi, pe când fata mea avea doi ani – locuiam în strada Claude-Terrasse – am străbătut lungul coridor al casei până la capăt ca să ajungem în camera Reginei, care era bolnavă și pe care fata mea o iubea mult. Regine era în pat. O țineam pe fata mea în brațe. Îi vorbim Reginei, care era culcată, din cadrul ușii. Ii urăm somn ușor. Apoi, înainte de a pleca, sting lumina. Regine, împreună cu camera, dispare în întuneric. Fata mea începe să urle terorizată, ca și cum Regine, patul, mobilele camerei s-ar fi prăvălit în neant.

Fără îndoială, la scurt timp după scena din tren: cred că pot localiza amintirea la Paris, sau într-un cartier periferic apropiat, mai probabil într-un cartier periferic apropiat.

Era o noapte de vară. Un cer plin de stele.

H care era înalt, merge ținându-mă în brațe. In jurul nostru mai multe persoane. Tatăl meu le vorbește. Mama e și ea prezentă, știu lucrul acesta, dar n-o văd. In amintire nu văd nici figura lui. Privesc pe deasupra umărului său Mergem mult timp, așa îmi pare, mult timp, trecem de-a lungul unui gard.

Cerul plin de stele.

O cameră întunecată. Lanterna magică. Cineva (tata sau mama) mă așază singur pe un mic taburet, mai aproape de ecran. În spatele meu, oameni mari. Stăpânul casei, un domn cu o barbă neagră, mare, schimbă imaginile. Sunt oare și alți copii mici lângă mine, pe alte taburete? Îmi pare că da. Văd foarte bine una din imaginile proiectate: un băiețel e așezat la o masă pe care se află o pisică mare, cu coada în aer și cu tot părul zburlit. Se scoate imaginea. Țip: „Mai vreau…!” O anumită uimire în jurul meu. Să fi fost primul cuvânt pe care-l pronunțam?

Multă lumină, multe culori. O dimineață de vară. Mă aflu la piață cu tata. Mult verde, fără îndoială salatele, prazul. Nici acum nu-i văd chipul, sunt foarte mic. Merg alături de el. E foarte înalt. Poartă haine închise la culoare. Nu știu dacă-mi amintesc de o piață acoperită ori pe jumătate acoperită, sau dacă mi-o imaginez doar.

Lumina este intensă și în același timp atenuată de ceva care seamănă cu un grilaj. Dar poate că e filtrată de frunzele arborilor. Ii pun întrebări în legătură cu câțiva oameni foarte înalți, îmbrăcați cu bluze verzi, care mă impresionează mult. Îi arăt cu degetul.

Bineînțeles, pentru că sunt foarte mic îmi par toți așa de mari. Pentru că sunt foarte mic nu văd decât pantaloni și pulpane de haine.

O femeie foarte grasă se află lângă un cărucior încărcat cu salate și legume: oare mi-o amintesc sau doar mi-o imaginez? Cred mai degrabă că e într-adevăr o amintire.

Apoi, iarăși el mă ține în brațe, la piață. Trecem tot prin locuri pline de umbră și lumină. Cu siguranță că ridic ochii: într-adevăr, mi-a-mintesc de multe frunte verzi. Și mereu această lumină, pe care umbra o scoate în evidență, pe care umbra se odihnește, această lumină, această umbră, această răcoare, această căldură; arăt mereu cu degetul, întreb, el îmi explică tot timpul.

Nu-mi amintesc sunetul vocii lui. Nu, nu-l aud. Dar de data aceasta, îi văd fața, un umăr. Evident, mă ține în brațe, sunt la înălțimea feței tatălui meu. Poartă o pălărie melon.

Întâmplarea trebuie să fi avut loc la Alfort, sau la Maisons-Alfort.

Maisons-Alfort, în urmă cu…

Să fi fost aceeași zi, spre prânz? Suntem acasă. Obloanele sunt lăsate, înăuntru e răcoare. O masă pătrată, fața de masă albă. E aceeași lumină și e aceeași umbră ca în imaginea precedentă. Și tot ca adineauri, e aceeași căldură, e aceeași răcoare. Asta mă face să mă gândesc că trebuie să fie aceeași zi. Jaluzelele care filtrează lumina.

Această încăpere cu pereții albi.

Aceeași casă. Aveam trei, patru ani? Suntem împreună cu tata. Cu noi e și mama. E veselă. Surioara mea și cu mine alergăm goi prin casă. Apartamentul avea probabil două camere; alergăm goi dintr-una într-alta. Ușa între cele două camere, între cele două ferestre.

El și mama sunt încă la masă. Desertul. Cireșe.

Sora mea are cercei din cireșe. Mi se pun și mie. Îmi pare că stau în genunchi lângă sora mea, care sade pe un scaun foarte mic. Mi-am mâncat toată porția de cireșe. Jucându-se, sora mea îmi dă cireșe: una, încă una; mama, tânără, cu ochii negri, cu râsul în ochi, râde cu noi.

Îl zăresc într-o parte, sau îmi pare că e acolo, îl simt, asemenea unei umbre înalte. Ne privește jucându-ne pe amândoi. Ne simțim încurajați în jocul nostru. Jucăm jocul altfel, pentru ei. Exagerăm puțin.

O zi calmă, o zi fericită. Cu toții suntem voioși.

E o altă casă. Ne mutăm des. În acea perioadă era ușor. Înainte sau după Alfort? Era locuința din strada Madame, în apropiere de strada Sevres. Casa există încă. Urcând pe strada Sevres este, cred, a doua sau a treia pe stânga. O recunosc foarte bine. O curte mare, pavată. Eram trimis să mă joc în această curte. Imediat, al stânga, scara întunecoasă, îngustă. Îmi amintesc de mutarea noastră. Dulapuri cărate care ocupau scara. Mă lăsaseră în curte tocmai pentru a nu sta în picioarele celor mari, pentru a nu-i încurca. Foarte întunecoasă era această casă; foarte cenușiu, foarte murdar apartamentul. Tot două camere, antreul, una din camere la dreapta, cealaltă la stânga, în față ușa bucătăriei? Toaleta? Baia? Baie-bucătărie-toaletă? Mă găsesc în camera din stânga. Mă așază pe un mic taburet; mă ridică cu taburetul, sau poate e un scaun, și mă pune pe masă, cocoțat pe scaun, cocoțat pe masă.

Am impresia că mă aflu la o înălțime amețitoare. Mama și sora mea lipsesc. Nu e decât tatăl meu și cu mine. O lumină cenușie în casă. Da, e mai degrabă întunecos, colțuri de umbră, pereți, mobile aproape toate negre suprapuse pe această imagine mentală.

Lucru curios, amintirile se întunecă ca și tablourile!

Totuși era cu siguranță întuneric în cameră, să fi fost o zi de toamnă? Oare fereastra dădea spre curtea imobilului care mai există încă, el și curtea lui interioară, pe lângă care trec din când în când?

Sau poate că fereastra dădea spre un punct cardinal puțin favorabil luminii de dimineață!

Fiindcă trebuie să fie dimineață.

El e lângă fereastră, mai degrabă în stânga mea, are indispensabilii lungi și e deja încălțat cu pantofi negri. Poartă jartiere. Ține în mână un aparat de ras enorm.

Se rade în fața oglinzii, apoi se deplasează: se îndreaptă desigur către chiuvetă, ca să curețe lama aparatului de ras.

Discutăm. Îi pun fără încetare întrebări. Aș vrea așa de mult să-mi amintesc aceste întrebări! Răspunde, explică.

Nu-mi amintesc sunetul vocii lui, nu o mai aud. Vorbim oare despre băiețașii cu care mă joc?

Mă dor doi dinți. Se strică: un canin și un molar, penibilă senzație. Privesc în oglindă: încep să se carieze, e sigur, tristețe.

Sentimentul că încep să mă descompun. Doar asta mai lipsea să găsesc bani pentru dentist. Trebuie să împiedic cariile să avanseze. Se duce un dintre, apoi altul. O meșă de păr, apoi alta. Apoi o unghie, o falangă, un deget, mî-na… Încetul cu încetul, încetul cu încetul plecăm, ne desfacem, ne topim. Ceea ce rămâne se strânge cu fărașul și se aruncă la gunoi. O să vină cineva să ne strângă, să ne reunească?

Mi se pare, mi se pare că imaginile satului și ale morii se estompează încetul cu încetul, lent dispar, sau, mai degrabă, sunt din ce în ce mai palide, mai ofilite, se usucă ca frunzele toamna.

Ce greu e să-ți ierți dușmanii. Cum să nu-i detești? Cu toate acestea răzbunarea nu potolește, nici nu compensează, la ce ar servi ea o dată ce răul e făcut? Răul rămâne, trebuie să trăiești cu el.

Poate că, în ultimul moment, când totul ne va părea pierdut, vom evada, ne vom înălța, vom învinge.

Îl întrezăresc, cu mânecile suflecate, gata să o frece cu o perie pe sora mea.

Sora mea e în cada de metal, în apa cenușie.

Casa cealaltă. Cea de la Alfort sau de la Mai-sons-Alfort. Lângă peretele de culoare galben deschis, jos, pe o pătură, fratele meu cel mic Mircea, mort de meningită la vârsta de optsprezece luni. E cald, căci n-are pe el decât o cămă-șuță: e singura amintire, atât de vagă, pe care o păstrez despre el.

Mircea e înconjurat de jucăriile lui, sau de alte obiecte.

Dacă îmi amintesc bine, camera e goală sau abia mobilată. Ce vârsta avea oare fratele meu? Un an sau cincisprezece luni, fiindcă stătea așezat.