Eu, anchetatorul...
Aa
Eu, anchetatorul... de Arkadi Weiner
CRIMEEA
FILA DE DOSAR 1
De multă vreme se întâmplă cu mine un lucru ciudat: indiferent ce s-ar vinde la un magazin, oricât de solicitată ar fi marfa aceea, când mă așez și eu la coadă observ – de fiecare dată – că în urma mea nu mai apare nimeni. Așa că n-am niciodată prilejul ca – ieșind pentru o clipă – să spun celui din spate: „V-aș ruga… Sunt și eu aici, la rând“. Să zicem că este o întâmplare. Dar uite că ciudățenia se repetă și la servici. E de ajuns să apară nu știu ce caz încâlcit și fără vreo perspectivă, că se și ajunge la concluzia că nimeni, în afară de mine, n-are timp să se ocupe de el. Iakov Mironovici nu-și mai vede capul de treburi, Kolea Lavrov tocmai pleacă în concediu, iar Larisa Gorelova are copil mic… De când o știu, are mereu copil mic. Iată, deci, cum toate cazurile neplăcute îmi revin mie. În definitiv, dacă mă gândesc bine, nici nu prea există cazuri plăcute. Și în ceea ce mă privește…
Trebuie observat că același lucru ciudat se întâmpla și când îmi prezentam, întotdeauna ultimul, cererea de concediu; atunci să fi văzut tărășenie: Kolea Lavrov nu s-a întors încă din stațiune, Iakov Mironâci pleacă, vezi bine, la o casă de odihnă, iar Larisa… Larisa Gorelova – se știe – are copil mic! Într-un cuvânt: „se amână“ – asta însemnând frumoasa lună noiembrie. Însă în anul acesta, închipuiți-vă, totul a decurs neobișnuit de simplu.
Ieri am prezentat raportul, după care am și primit, pe loc, rezoluția: „Aprobat concediul începând cu data de cinci septembrie”.
Iar azi-dimineață, patru septembrie carevasăzică, m-a trezit telefonul. Buimac de somn, am răspuns precipitat: „Da, bine, am înțeles, sigur că vin, trimiteți.. Și numai după ce am abandonat receptorul mi-am amintit că a doua zi trebuia să plec. În concediu. Dar radiograma fusese deja primită…
În ziua de 4 septembrie, orele 7 și 5 minute, la kilometrul treizeci și opt de pe șoseaua Ialta-Karadag, locuitorii cătunului Solnecinâi Gai au descoperit – într-o tufă – cadavrul unui bărbat a cărui moarte a survenit în urma rănilor provocate de o armă de foc.
Până la sosirea grupei operative s-au luat măsurile de urgență și s-a organizat supravegherea locului unde a fost săvârșilă crima.
FILA DE DOSAR 2
Mașina operativă sosise; șoferul claxona cu semnalul binecunoscut: „ta-ta, ta-ta-ta“. M-am înfuriat dintr-o dată: Gata, ajunge neghiobule, am priceput aluzia! În general, claxonatul este interzis în oraș, și tare bine ar fi dacă s-ar respecta și în cazul de față; pentru că Natașa cunoaște perfect acest semnal: „ta-ta, ta-ta-ta“. Pentru ea, asta înseamnă alarmă, deci amânarea concediului.
Mă învârteam fără niciun rost prin casă, am trecut din bucătărie în sufragerie, m-am întors și am spus așa, în treacăt, cu un ton pe care-l voiam cât mai dezinvolt:
— Natașa, n-o să dureze mult… Câteva zile… înțelegi, mă trimite ministerul… Ce vrei, au nevoie de un specialist! Scap cât se poate de repede, da?
Nu, n-am fost destul de convingător. Și-a scos bricheta, a aprins o țigară și mi-a răspuns tot atât de convinsă ca și mine:
— Dragul meu, să știi că mi-e absolut indiferent. Scrie undeva că soțul și soția sunt obligați să plece împreună în concediu? Sau că singură am să mor de plictiseală? Așa că poți să stai liniștit…
— Natașa, de ce te enervezi? Doar e sarcină de serviciu! Înțelege că munca mea…
Se întoarse și mă privi drept în ochi, furioasă:
— „Înțelege că munca mea…“ Munca ta?! Vreau să-ți amintesc, scumpul meu, că în afară de înalta cinste de a fi soția ta, sunt și eu om al muncii! Și știu foarte bine ce înseamnă asta. Iar de circul tău m-am săturat până peste cap. Am terminat!
N-aveam niciun chef de ceartă și eram dispus să fac orice concesii. Formale, bineînțeles:
— Bine… Așa e cum zici tu. Niciodată n-am putut să mă achit de obligații.
— La asta trebuia să te gândești înainte de a te însura!
Probabil că toate nevestele, mai devreme sau mai târziu, spun acest lucru. Ar fi fost înțelept să tac, dar n-am rezistat să nu rostesc această replică spirituală:
— Data viitoare am să mă gândesc neapărat!
— Gând… la gând… cu bucurie…
Natașa mă privea cu ochi mari și mi-am dat seama că e gata să izbucnească în plâns. Mărturisesc că nu pot suporta s-o văd plângând. Nu pot suporta… De fapt, n-am văzut-o plângând niciodată. Și ca să evit o asemenea scenă, am trecut la probleme organizatorice:
— Dacă nu mai pot pleca acum în concediu, îți telefonez. Să-mi vinzi biletul.
— Atâta lucru poți să faci și singur!
Din stradă, am auzit din nou semnalul: „ta-ta, ta-ta-ta“. Am simțit dintr-o dată, stingherit, că aici se consuma un joc de copii, între doi oameni care de mult deveniseră maturi. M-am îndreptat spre ușă, m-am oprit în prag și în liniștea care se așternuse, neașteptat, am rostit foarte încet:
— Natașa, a fost ucis un om…
pentru începerea urmăririi penale
Solnecinâi Gai, 4 septembrie
Eu, Anchetatorul, cercetând probele materiale în legătură cu descoperirea – la 4 septembrie, în apropierea cătunului Solnecinâi Gai – a unui cadavru rămas neidentificat și prezentând semne de moarte violentă; ținând seama de necesitatea unei anchete preliminare a cazului,
Decid:
Anchetarea cazului și începerea urmăririi penale cu privire la crimă.
O copie a rezoluției va fi trimisă și Procuraturii regionale.
FILA DE DOSAR 3
Lungi fâșii de nori învăluiseră soarele-asemeni unor comprese reci, lumina era suferindă, palidă, sfioasă. Din când în când fulgera o rază de soare prin rupturi de nori; și totuși, aveai tot timpul senzația apăsătoare că va începe dintr-o clipă într-alta să plouă și că va ploua mereu, fără vreo speranță de a se însenina vreodată. Se frângea sub pași iarba uscată; ca și glasurile celor din jur. Și m-a cuprins o tristețe nesfârșită. Am simțit că este doar prima zi dintr-un șir nesfârșit de zile. Și că există poate, ceva mai profund, mai grav în faptul că eu și Natașa nu ne putem înțelege. Câți oameni însurați nu-și petrec separat, uneori, concediile! Și totuși nu fac o tragedie și nu se despart din pricina asta.
Victima părea să aibă în jur de treizeci de ani. Zăcea cu fața în jos în hățișul de lângă drum, cu mâinile crispate la piept închipuind un gest de mare durere. În ceafă avea trei deschideri mici, rotunde, ce formau un triunghi cu laturile aproape egale.
Expertul Halețki mormăia tot timpul, neadresându-se cuiva anume:
— Trei gloanțe în ceafă. Hm… Parc-ar fi un titlu de western american. „Trei gloanțe… “, auzi dumneata! Abracadabra!
Lui Halețki îi plac cuvintele rare. Uneori îmi vine să cred că el însuși le inventează. Probabil că monologul acestuia i-a sugerat o idee lucrătorului operativ Klimov, căci spuse:
— Chiar așa! Tânărul pare a fi străin.
— De ce? îl întreb.
— Tot ce poartă e din străinătate. Chiar și cămașa îi este din import. Are etichetă…
— „Din import”… „etichetă”, auzi dumneata, „etichetă”! îl îngână Halețki. Chiar cu etichetă, eu zic că nu-i străin.
— De ce? întreb iarăși.
Halețki ridică din umeri:
— Uite-așa! Pentru că are figură de rus.
— Sunteți sigur că puteți deosebi un finlandez de un ceh? Sau un ceh de un rus?
— Nu, nu sunt sigur. De fapt, nici nu susțin asta; mă exprim ipotetic.
— Pe front, toți morții aveau aceleași chipuri, își aminti Klimov pe neașteptate.
Lângă cadavru, o casma era înfiptă până la jumătate în pământ. În iarbă, străluceau trist câțiva bănuți – o monedă de cinci copeici, una de trei și una de doi. Zece copeici, carevasăzică. Buzunarele, întoarse, se iveau ca niște pungi goale de pânză. Să fi fost vorba de un jaf? Dar cadavrul purta, la încheietura mâinii stângi, un foarte scump ceas de aur…
de cercetare a locului crimei
Solnecinâi Gai, 4 septembrie
…Asupra victimei, în buzunarul din spate al pantalonilor, s-au găsit un pieptene de plastic de culoare cafenie, cu marca fabricii pe el, și un fragment dintr-o rețetă pe care erau înscrise data de 20 august a.c., câteva cuvinte indescifrabile și urmele unei ștampile rotunde.
La o distanță de 120 cm. de marginea șoselei, iarba presată a păstrat conturul unui corp omenesc. În jur s-a constatat existența mai multor stropi de sânge închegat și provenind, probabil, de la victimă. De aici și până la locul unde a fost găsit cadavrul – urme evidente de târâre: iarba culcată și dâre adânci lăsate de încălțămintea victimei.
În urma cercetării amănunțite a locului faptei, foarte aproape de conturul corpului s-au găsit trei cartușe provenind dintr-un pistolet de tip T.T. Tot aici a fost găsită o țigară cu filtru, ruptă, și având înscrisă – cu caractere latine – marca „Lux“; pe marginea șoselei – restul unei țigări de același fel, cu urme distincte de mușcătură.
La 25 cm. de partea asfaltată a șoselei s-a găsit urma unui cauciuc de mașină, pe o lungime de 70 cm. și având lățimea de 16 cm. La treizeci și șase de metri mai departe, în direcția Sudak, pe aceeași parte a șoselei – alte două urme de cauciucuri ale unei mașini de același tip, întipărite pe o distanță de 62 și respectiv 20 de cm., și late de 16 cm.
În tufele de la marginea șoselei s-au găsit încă trei mucuri de țigară cu filtru, prezentând aceeași urmă de mușcătură.
Urmele de cauciucuri au fost fotografiate și au fost luate mulaje de ghips.
S-a efectuat, de asemeni, fotografierea detaliată a corpului victimei, au fost luate amprentele, după care cadavrul s-a transportat în vederea unei expertize medico-legale.
De menționat că în apropierea cadavrului și pe marginea șoselei s-au găsit nenumărate acte contabile aparținând trustului „Krimspețstroi“.
Obiectele găsite în cursul cercetării, constituind dovezi materiale, au fost împachetate, sigilate și ridicate de la fața locului, nu înainte de a le fi trecut coordonatele în schița exactă a locului.
Cercetarea s-a terminat la orele 16 și 50 de minute.
…Terminasem de cercetat locul crimei și dintr-o dată începu să plouă. Ploaia pe care o așteptam, dinainte presimțită, și care venise ca un gest de revoltă, al naturii… Apoi, de-a lungul zilelor și nopților nesfârșite ce au urmat, a plouat, a tot plouat și cerul nu s-a mai luminat nici pentru o clipă.
FILA DE DOSAR 4
Habar n-am cine este – mai bine-zis cine a fost – bărbatul asasinat. Există pentru această situație delicată o expresie de toată frumusețea: „necesitatea stabilirii identității victimei “. Fără asta – oricine își poate da seama – nu pot înainta nici măcar un pas în stabilirea adevărului.
Am sosit la secția raională a miliției unde m-am instalat într-o cameră mică și destul de neprimitoare, având în vedere că era dotată cu gratii ruginite la fereastră și cu o lampă de birou chioară, fără abajur. Iar pe acesta (pe birou, adică), pătat și încrustat în fel-și-chip cu briceagul, cineva scrisese cu cerneală violetă: „Kosiakin e un prost“. Mi-a trecut atunci prin minte că afirmația mi se potrivește în mai mare măsură chiar, decât numitului Kosiakin. Probabil că cetățeanul Kosiakin nu s-a aflat niciodată în fața unei asemenea enigme, pe când eu… Cum să aflu cine a ucis, când nici măcar numele mic al victimei nu-l cunosc! O fi fost un tânăr de treabă sau cel din urmă dintre ticăloși? Cine știe? Cinstit vorbind, nici nu mă interesează asta, cel puțin deocamdată. Acum ar fi trebuit să-i știu doar numele, prenumele, domiciliul și locul de muncă. Că era bun sau rău, cinstit sau ticălos – nu are prea mare importanță.
Am rămas lângă fereastră să privesc cum soarele dispare înghițit de un nor uriaș, negru, în formă de balaur; și mi-am zis cu tristețe: „A naibii treabă! Munca asta îmi ucide sensibilitatea!“
Klimov tuși în spatele meu. M-am întors.
— Sunt gata fotografiile victimei?
Klimov dădu din cap. Adică: „da, sunt gata“.
— Te așteaptă acum o treabă grea, i-am spus. Va trebui să treci pe la fiecare casă din sat.
În urma interogării locuitorilor din sat s-a stabilit că bărbatul omorât și găsit pe șosea n-a locuit niciodată în Solnecinâi Gai sau prin împrejurimi. Nimeni nu-l cunoaște.
Inspector Klimov.
FILA DE DOSAR 5
Uneori mă gândesc că toate cazurile încurcate sunt aidoma unei cărți făcute ferfeniță, aruncată într-o ladă veche, fără început și fără sfârșit; ba lipsindu-i și pe la mijloc vreo câteva zeci de pagini. S-au petrecut evenimente importante, s-au dezlănțuit pasiuni, s-au înfruntat caractere – iar toate acestea au culminat cu o dramă. Bun… Și eu, eu ce știam, concret? Că un om a fost ucis. Atât și nimic mai mult. De ce a fost ucis? Cine-i asasinul? Și cine este el, omul ucis?
Datoria mea este să scriu, să reconstitui o carte din care nu am decât o singură filă. Vor ieși la iveală niște nume, simple nume în spatele cărora, deocamdată, nu se află nimeni, apoi vor apare oameni pe care am să-i văd pentru întâia oară, se vor descoperi întâmplări tainic petrecute și menite a rămâne în taină. Enigme peste enigme. Și pentru a scrie așa cum trebuie prezumtiva carte, toate aceste enigme se cer dezlegate. Numai că, în faza în care mă găsesc, nici cele două-trei pagini găsite nu sunt numerotate; măcar să le așez în ordine. Și, mai ales, va trebui să am grijă ca printre ele să nu nimerească pagini dintr-altă carte.
Mă gândeam la toate acestea, când a venit Klimov.
— Pe negativ au început să apară primele imagini plastice! spuse el cu un aer important. Ia te uită la Klimov! O achiziție neașteptată în fondul său principal de cuvinte! Era clar: se întreținuse cu Halețki.
— Pe cine reprezintă aceste, „imagini plastice“? m-am interesat eu.
— Pe Iurka Prokudin.
— Și cine-i… Prokudin ăsta?
— O haimana și-un huligan.
