O companie nelinistitoare

ÎNDRĂGOSTITUL DE TEATRU

Pentru Harold Pinter si Antonia Fraser

Fereastra

I

Stau într-un mic apartament pe o străduță care se des­chide din Wardour Street. Wardour e centrul de difuzare și editare pentru producția de film și televiziune din Londra, iar munca mea constă în a urma indicațiile unui regizor de montaj pentru a asigura un singur lucru: fluiditatea narativă și perfecțiunea tehnică a peliculei.

Peliculă. Cuvântul însuși indică fragilitatea acestor mici bucăți de „piele", ieri de nitrat de argint, azi de acetat de celuloză, pe care cât e ziua de lungă le digitalizez pentru a obține continuitatea; eliminând, spre a evita confuzii, urâ­țenia sau, și mai rău, lipsa de experiență a autorilor filmu­lui. Cuvântul englezesc este poate mai potrivit, fiindcă e mai tehnic ori mai abstract decât cel spaniol. Film sugerează membrană, piele fragilă, ceață, văl. Opacitate. L-am căutat în dicționar pentru a evita fanteziile verbale și a mă limita la ceea ce înseamnă filmul în meseria mea: o rolă flexibilă de celuloză și emulsie. Dar numele se schimbă: acum se cheamă Beta Digital.

Totuși, dacă spun „peliculă" în spaniolă nu mă depărtez de definiția academică („bandă de celuloid pregătită pentru a primi amprenta cinematografică"), dar nici nu pot (sau nu vreau) să mă despart de o viziune a pielii umane fragile, su­perficiale, veșmântul subțire al aparenței. Pielea cu care ne prezentăm în fața privirii celorlalți, deoarece, fără această mantie care ne acoperă din cap până-n picioare, n-am fi de­cât o grămadă de carne vie, de perisabile măruntaie împrăș­tiate, fără altă armătură decât scheletul - țeasta. Ceea ce moartea ne îngăduie să-i arătăm veșniciei. Alas, poor Yorick !

Munca asta îmi mănâncă cea mai mare parte a zilei. Am puțini prieteni, ca să nu spun că, la drept vorbind, n-am nici unul. Britanicii nu sunt din cale-afară de deschiși față de străini. Și probabil - cum încep să constat - nu există nici o altă națiune care să folosească porecle atât de numeroase și de îngroșate pentru foreigner: dago, yidjrog, jerry, spik, hun, polak, russky...

încerc să fac față cu numele meu irlandez - O'Shea -până când mă obligă să explic faptul că există multe nume celtice în America Latină. Suntem plini de O'Higgins, O'Farril, O'Reilly și Fo garty. Bineînțeles, aș fi putut să-i înșel pe insularii britanici, dându-mă drept insular din veci­nătate, adică irlandez. N-am făcut-o. Să fii mexican renegat mi se pare un lucru vrednic de dispreț. Vreau să fiu accep­tat așa cum sunt și pentru ceea ce sunt. Lorenzo O'Shea, transformat pentru a ușura comunicarea cu colegii de bi­rou și a stabili relații de familiaritate în Larry O'Shea, me­xican descendent din anglo-irlandezi emigrați în America în veacul al XlX-lea. Am venit la douăzeci și patru de ani ca bursier, pentru a studia tehnica cinematografică în Ma­rea Britanie, și am rămas aici, din obișnuință, din inerție dacă vreți, poate din pricină că am început să nutresc iluzia că în Anglia pot să ajung cineva în lumea cinematografului.

N-am apreciat prea bine amploarea dificultăților. Nu mi-am dat seama decât mult mai târziu, când am împlinit treizeci și trei de ani, câți am acum, de competiția nemiloasă care domnește în lumea cinematografului și a televiziunii. Fi­rea mea retrasă, originea mea străină, pesemne și o abulie pe care nu-mi făcea deloc plăcere s-o recunosc, m-au can­tonat la o masă de montaj și la o viață solitară, fiindcă, în aceeași măsură, nu voiam să fac parte din party, să duc o viață depubs și sporturi și fascinație pentru royals cu du-te-vino-ul lor... Voiam să am parte de singurătatea liberă a privirii, după cele nouă ore pe care le petreceam înhămat la echipamente video.

Din același motive nu prea mă duc la cinematograf. Asta ar însemna ceea ce aici lumea numește „vacanța șoferului

de autobuz" - busman's holiday -, adică să repeți în tim­pul liber lucrurile pe care le faci la serviciu.

Tot de aici decurge - îmi pun acum toate cărțile pe masă, iubite cititorule, nu vreau să surprind pe nimeni mai mult decât m-am înșelat și m-am surprins pe mine însumi - pre­ferința mea pentru teatru. Nu există pe lume alt oraș care să ofere cantitatea și calitatea teatrului londonez. Merg la câte un spectacol cel puțin de două ori pe săptămână. De fapt, îmi cheltuiesc leafa, partea pe care aș cheltui-o pe fil­me, călătorii, restaurante, ca să cumpăr bilete de teatru. Am devenit nesățios. Scena îmi oferă distanța vie cerută de spi­ritul meu (și de care au nevoie ochii mei). Sunt acolo, dar mă desparte de scenă iluzia teatrului. Sunt „al patrulea pe­rete" al scenei. Interpretarea se face pe viu. Un actor de tea­tru mă eliberează de sclavia imaginii filmate, intangibile, mereu aceeași, editată, tăiată, decupată și chiar eliminată, dar mereu aceeași. In schimb, nu există două spectacole de teatru identice. Uneori mă duc de câte patru ori la un spectacol numai pentru a observa deosebirile, mai mari sau mai mici, de interpretare. încă n-am găsit un actor care să nu-și schim­be puțin interpretarea de la o reprezentație la alta. O cize­lează, o perfecționează. O transformă. O sărăcește atunci când s-a plictisit de ea. Pesemne că se gândește la altceva, îi observ cu luare-aminte pe actorii care se uită la alt actor, dar și la cei care nu au un contact vizual suficient cu par­tenerii lor de scenă. îmi închipui viața personală pe care ac­torul a lăsat-o în cabină, de care s-a lepădat la intrarea în scenă, ori bag de seamă, dimpotrivă, nedorita invazie a vieții lui private pe scenă. Oare cine a spus că singura obligație a unui actor înainte de a intra în scenă e să facă pipi și să ve­rifice dacă n-a rămas cumva descheiat la prohab ?

Canonul shakespearian, Ibsen, Strindberg, Cehov, O'Neill și Miller, Pinter și Stoppard. Ei sunt viața mea per­sonală, cea mai intensă, dincolo de plictiseala de la serviciu. Ei mă înalță, mă hrănesc, mă emoționează. Ei mă fac să cred că nu trăiesc degeaba. Mă întorc de la teatru în micul meu

apartament - salon, dormitor, baie, bucătărie - cu senza­ția că am trăit din plin prin intermediul Electrei sau al lui Coriolan, al lui Willy Laman sau al domnișoarei lulia, fără să mai am nevoie de altă companie. Asta îmi dă putere să mă scol a doua zi și să mă duc la birou. Stau la doi pași de Wardour Street. Dar stau foarte aproape și de marele bu­levard unde se află teatrele, Shaftesbury Avenue. E un teri­toriu perfect pentru un plimbăreț singuratic ca mine. O comunitate mică, precis circumscrisă, la îndemână. N-am ne­voie, ca să trăiesc, să iau vreun mijloc de transport în comun.

Trăiesc liniștit.

Mă uit pe fereastra apartamentului meu și nu văd decât fereastra apartamentului de peste drum. în cartierul Soho străzile dintre bulevarde sunt foarte înguste, de poți atinge cu mâna casa vecinului din față. De aceea sunt atâtea per­dele, storuri și chiar obloane de-a lungul străzii. Am putea să ne privim cât poftim și pe îndelete unii pe alții. Rezerva englezească ne împiedică s-o facem. Nici măcar eu n-am simțit această ispită. Nu m-ar interesa să văd cum se ceartă soțul cu soția, cum se joacă ori își fac lecțiile copiii, cum agonizează un bătrân... Nu spionez. Nu sunt spionat.

Viața mea privată îmi înfrânează și-mi ordonează viața „publică", dacă se poate numi astfel. Altfel spus, trăiesc în casa mea așa cum trăiesc pe stradă. Nu privesc afară. Știu că nimeni nu mă privește pe mine. Prețuiesc acest soi de or­bire care implică, ce știu eu, intimitate sau lipsă de interes sau lipsă de atenție sau chiar lipsă de respect...