Fetele

FETELE FAC CUNOȘTINȚĂ CU TOSIA

Of, că mult a mai avut de mers Tosia până să ajungă la noul ei loc de muncă!

Întâi a purtat-o în goana mare trenul. Dincolo de fereastra vagonului se desfășurau în evantai ogoarele de toamnă pustii, apărea și dispărea câte un crâng roșcat cu copaci rari. Stăruiau mult orașe necunoscute, cu coșuri fumegânde de uzine. Către linia ferată veneau într-una sate și cătune; se iveau pentru o clipă în fereastra Tosiei și se răsturnau apoi din zbor pe pantă, îi părea uneori Tosiei, care pornise la primul ei drum lung, că țara toată i se aliniase înainte, iar ea, Tosia, din vagonul ei de metal pe arcuri, trece în revistă forțele patriei, primindu-le defilarea.

Apoi Tosia dârdâi de frig, în paltonașul ei ușurel, pe puntea unui vas fluvial. Zbaturile lopătau cu sârg, împingând apa grea de septembrie. Un remorcher trăgea o plută lungă-lungă de bârne, din care s-ar fi putut construi un oraș întreg cu sute de case, școli, spitale, un club, un cinematograf… „Chiar și cu două cinematografe!”, hotărî Tosia, însuflețită de grija pentru locuitorii noului oraș în care, cine știe, va locui poate și ea cândva. O pădure sălbatică înainta până pe mal, întreruptă din loc în loc de câte o luncă inundabilă. Vaci tărcate cu șolduri î’otunde, descinse parcă dintr-un panou cu succesele în creșterea vitelor, sorbeau alene apa din râu. Plutașii curățau malurile de buștenii rămași pe uscat în timpul verii, demontau mașinile de legat și coșițele, de care Tosia habar n-avea, și se pregăteau de iernat.

în cele din urmă, Tosia trecu de pe vas pe un autocamion al Organizației de aprovizionare a muncitorilor, care o hurducă pe un drum accidentat. Codrul des o trăgea tot mai adânc în hățișul său tainic. Tosia, așezată pe o ladă de macaroane, privea în jur cu ochii unui tânăr vânător pasionat, așteptând să zărească vreun urs ascuns. Un butoiaș sprinten cu untdelemn se da de-a dura nestingherit pe fundul camionului, căutând mereu și pe furiș să însemne cu șoldul lui murdar ciorapii Tosiei. Ea își apăra cu multă iscusință singura ei pereche de ciorapi păstrați în stare bună, împingând butoiașul de la distanță cu talpa. A fost de ajuns, însă, ca Tosia să caște doar o clipă gura la pinii groși, doborâți cu rădăcină cu tot de furtună, pentru ca butoiul perfid să se și repeadă la ciorapii ei lipsiți de apărare, împlinindu-și opera necurată…

în sfârșit, iat-o pe Tosia ajunsă la așezarea forestieră, unde avea să locuiască și să muncească. Abia izbutea să se țină în pas cu lunganul de administrator, care înainta solemn, cu pătura și cearșafurile la subțioară, în ținuta militarizată a bravului administrator își dăduseră întâlnire câteva arme: pantalonii îi erau de cavalerist, vestonul de marinar și chipiul cu bordură albastră – de aviator.

Străduindu-se să nu rămâie în urma administratorului, Tosia cerceta totuși din mers așezarea, întorcându-și capul în toate părțile. Odată vuise aici o pădure seculară, dar pe măsură ce-și înălțau casele, oamenii, precum se întâmplă adesea, au tot tăiat arborii fără nicio chibzuință. Acum, alături de buturugile uriașe, pe jumătate putrezite, se zăreau ici-colo, împrejmuite, niște biete nuiele neputincioase și fără nădejde, sădite de școlari în ultima campanie pentru crearea spațiilor verzi și amenajarea localității.

Atât șeful sever al centrului de exploatare forestieră, cu care Tosia discutase chiar adineauri, cât și administratorul ce pășea ca un cocostârc înaintea ei, ca și puținii tăietori de pădure întâlniți de Tosia pe uliță

— Toți se înțeleseseră parcă dinainte și-și dădeau cu destulă abilitate niște aere, de parcă nici nu bănuiau că trăiesc tocmai la mama dracului; aveau o comportare de parcă așezarea lor s-âr fi găsit undeva într-o regiune centrală, ușor accesibilă muncitorilor proaspăt angajați, și nu undeva într-un străfund de pădure îndepărtată, la miazănoapte, t chiar în preajma Cercului Polar.

„Ce mai actori!” se minună Tosia, frecându-și șoldul lovit în zdruncinăturile camionului.

Un ferăstrău circular piuia strident la mașina de tăiat traverse, acoperind toate celelalte sunete iscate primprejur. Tosiei i se părea că ferăstrăul țipă din răsputeri de durere, plângându-se de soarta-i crudă. Oamenii însă i-au vârât durerea cumplită în hamul unei curele de transmisie, au botezat acest abuz de putere muncă și i-au fixat un plan, obligându-l să elibereze traversele ascunse în bușteni de scândurile și lătunoaiele de prisos. Plină de compătimire pentru ferăstrăul nenorocit, Tosia își iuți pașii în urma administratorului.

La depozitul de lângă cotul apei, se descărcau buștenii dintr-o garnitură adusă din pădure de o locomotivă mică și sprintenă, „cucul”. Tosia nu mai văzuse în viața ei atâția bușteni. Stivuiți pe mal, păreau case înalțe cu mai multe etaje, dar fără uși și ferestre. Buștenii stăteau cuminți în stive; odihneau în așteptarea primăverii, când aveau să fie zvârliți pe apă ca să-și înceapă călătoria lungă și anevoioasă spre bazinele cu mașini de legat, spre bazele de transbordare, spre fabricile de cherestea aflate la vărsarea râului, spre șantierele îndepărtate sau nesățioasele fabrici de hârtie.

— Mult lemn mai tăiați pe-aici! zise Tosia cu respect, ajungându-l pe administrator.

— Ne dăm și noi osteneala, răspunse acesta cu modestie și, îngăduitor cu lipsa de experiență a Tosiei, o lămuri: Tot centrul lucrează pentru depozitul de jos.

— Există deci și unul de sus? își dădu Tosia cu presupusul.

— Da, există… Dar dumneata de unde ești de fel?

— Din Voronej.

— – E o bucată de drum, nu glumă! se miră administratorul.

Se apropiară de căminul femeilor; administratorul ârată dușmănos cii ptimnul un soi de prispa fenta ce dădea spre un loc viran.

— Locul ăsta se numește la noi Kamciatka. Sunt unii care stau aici cu serile! Stau cât stau și pe urmă vin să le dăm camere separate. Și noi camere libere n-avem, asta s-o știi!

Tosia aruncă pe furiș o privire temătoare Kam- ciatkâi, apoi răspunse rece:

— Nici că-mi trebuie mie așa ceva.

— Așa spuneți toate la început! ripostă administratorul pățit și sui dintr-un salt treptele unui pridvor.

Străbătură un coridor întunecos. Administratorul deschise o ușă în fund și Tosia intră.

— Aici ai să locuiești.

Din stimă pentru noua ei locuință, Tosia își scutură picioarele în dreptul pragului scund și păși înăuntru. Camera nu era foarte mică, dar nici mare n-aveai cum spune că e. De-a lungul pereților de bârne fuseseră înșiruite cinci paturi: patru din ele erau acoperite cu pături, iar pe al cincilea zăcea doar salteaua. Administratorul, vădind un antrenament serios, aruncă de la distanță pe salteaua subțirică cearșafurile și pătura cărate de el.

— Nu ți-ai adus cumva pernă? o întrebă el cu speranță în glas pe Tosia. Noptiere avem câte vrei, pot să-ți dau și două; cât despre perne, ducem lipsă.

— Și ce să fac, să dorm cu capul pe noptieră? întrebă Tosia bătăios, sigură pe dreptul ei de a primi o pernă și neclintită în hotărârea de a smulge administratorului tot ce i se cuvine.

Administratorul o măsură pe Tosia atent cu privirea

— De la vârful pantofilor băiețești scâlciați până la băsmăluța subțire de pe cap.

— Ăsta ți-e tot bagajul? se interesă el arătând spre bocceluța Tosiei.

— Ăsta… răspunse Tosia cu un aer vinovat.

— Cu de toate mai veniți, nimic de zis!

Tosia își mușcă orgolioasă buza de jos și, ridicând bărbia ascuțită de fetișcană, spuse:

— Fericirea nu stă în lucruri!