Simetria ei infricosatoare

PARTEA I

Sfârșitul

Elspeth a murit în timp ce Robert aștepta în fața unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în paharul mic de plastic. Mai târziu își va aminti cum pășea de-a lungul coridorului de spital, ținând în mână ceașca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Își întorsese capul către ușă și avea ochii deschiși. La început, lui Robert i s-a părut că e conștientă.

În clipele de dinaintea morții, Elspeth și-a amintit o zi din primăvara trecută, când ea și Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i-a răspuns: „Nu fi caraghios, iubitule”. A spus-o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă.

Elspeth și-a întors fața spre ușă. Ar fi vrut să strige „Robert”, dar dintr-odată și-a simțit gâtul astupat. Era ca și cum sufletul ei încerca să iasă din trup pe calea esofagului. Încercă să tușească, să-i dea drumul, dar nu reuși decât să bolborosească. Mă înec. Mă înec într-un pat… A simțit o apăsare intensă, după care a început să plutească; durerea dispăruse și se uita în jos, din tavan, la trupul ei plăpând și distrus.

Robert stătea în ușă. Ceaiul îi frigea mâna, așa că a pus paharul pe noptiera de lângă pat. Zorile începuseră să schimbe umbrele din încăpere din negru ca tăciunele într-un cenușiu incert; altfel, totul părea să fie ca înainte. Închise ușa. Își dădu jos ochelarii rotunzi cu rame subțiri și pantofii. Se urcă în pat, atent să n-o deranjeze pe Elspeth, și se cuibări lângă ea. De săptămâni, ea avea o febră mistuitoare, dar acum temperatura ei se apropiase de normal. Robert își simțea pielea ușor încălzită acolo unde o atingea pe a ei. Elspeth ajunsese pe tărâmul obiectelor neînsuflețite și-și pierdea propria căldură. El își apăsă fața în ceafa lui Elspeth și respiră profund.

Elspeth îl privea din tavan. Cât de familiar îi fusese, iar acum cât de străin părea. Vedea, dar nu putea să simtă, cum mâinile lui lungi îi apăsau talia – tot ceea ce ținea de el era alungit, fața toată, cu maxilarul de jos și buza de sus neobișnuit de mare; avea un nas ușor coroiat și ochi cufundați în orbite; părul lui castaniu se revărsase peste perna ei. Tenul i se făcuse palid de la șederea prea îndelungată în lumina de spital. Părea atât de nenorocit, de firav, și totodată imens, cum ședea încovrigat în jurul trupului ei minuscul și vlăguit; Elspeth își aminti de o fotografie pe care o văzuse cu mult timp în urmă în National Geographic, cu o mamă care-și strângea în brațe copilul mort de foame. Cămașa albă a lui Robert se șifonase; ciorapii aveau găuri în dreptul degetelor mari. Toate regretele, vinile și dorurile din viața ei o năpădiră. „Nu”, își zise ea, „n-am să plec.” Dar ea plecase deja și, într-o clipită, se afla altundeva, nimicnicie împrăștiată.

Infirmiera i-a găsit după o jumătate de oră. A privit în tăcere la imaginea tânărului înalt, ghemuit în jurul femeii de vârstă mijlocie, plăpândă și moartă. Apoi a plecat după brancardieri.

Afară, Londra se trezea. Robert stătea culcat cu ochii închiși, ascultând zgomotul traficului de pe șosea, al pașilor de pe coridor. Știa că în curând va trebui să deschidă ochii, să dea drumul trupului lui Elspeth, să se ridice în capul oaselor, apoi în picioare, să vorbească. Curând, va veni viitorul, fără Elspeth. Își ținu ochii închiși, inhalându-i mireasma tot mai slabă, și așteptă.

Ultima scrisoare

Scrisorile soseau la fiecare două săptămâni. Nu veneau acasă. În fiecare joi, la două săptămâni, Edwina Noblin Poole mergea cu mașina zece kilometri până la oficiul poștal din Highland Park, la două orașe depărtare de locuința ei din Lake Forest. Avea acolo o căsuță poștală, una mică. În ea nu găsea niciodată mai mult de o scrisoare.

De obicei, lua scrisoarea și se ducea la Starbucks, unde o citea în timp ce bea un venti decofeinizat cu lapte de soia. Stătea într-un colț, cu spatele la perete. Uneori, când se grăbea, Edie citea scrisoarea în mașină. După ce o citea, se ducea cu mașina în parcarea din spatele chioșcului de hotdog de pe 2nd Street, parca aproape de lada de gunoi și dădea foc scrisorii. „De ce ții o brichetă în torpedou?”, a întrebat-o Jack, soțul ei. „M-am plictisit de tricotat, așa că m-am apucat de incendiat”, i-a replicat Edie. El s-a lăsat păgubaș.

Jack știa câteva lucruri despre scrisori, deoarece plătise un avocat să-i urmărească nevasta. Detectivul nu-i raportase nicio întâlnire, convorbire telefonică sau e-mail; absolut nicio activitate suspectă, în afara scrisorilor.

Detectivul nu-i spusese de faptul că Edie căpătase obiceiul să se uite țintă la el în timp ce ardea scrisorile, după care împrăștia cenușa pe asfalt, tasând-o cu talpa pantofului. La un moment dat, i-a adresat salutul nazist. Începuse să-i fie teamă s-o urmărească.

Edwina Poole avea ceva care-l tulbura pe detectiv; nu semăna deloc cu ceilalți subiecți ai lui. Jack insistase asupra faptului că nu aduna dovezi pentru un divorț. „Vreau doar să știu ce face”, a precizat el. „Ceva e… diferit.” De obicei, Edie îl ignora pe detectiv. Nu i-a spus nimic lui Jack. S-a împăcat cu ideea, știind că individul ăla supraponderal, cu fața lucioasă, n-avea cum să-i afle taina.

Ultima scrisoare a sosit la începutul lui decembrie. Edie a luat-o de la oficiul poștal și s-a dus cu mașina la plaja din Lake Forest. A parcat în cel mai depărtat loc de șosea. Era o zi foarte rece, cu un vânt tăios. Nu era nici pic de zăpadă pe nisip. Lacul Michigan avea o culoare maronie; vălurelele se spărgeau de muchiile stâncilor. Toate pietrele fuseseră atent aranjate pentru prevenirea eroziunii; plaja semăna cu un decor de teatru. Singura mașină din parcarea pustie era Honda Accord a lui Edie. A lăsat motorul pornit. Detectivul a avut o ezitare, apoi a oftat și a tras mașina într-un loc situat la capătul opus al parcării. Edie i-a aruncat o privire. Chiar trebuie să am martori la treaba asta? O vreme, a stat și a privit lacul. Aș putea să-i dau foc fără s-o citesc. Se gândea la cum ar fi arătat viața ei dacă ar fi rămas la Londra; ar fi putut să-l lase pe Jack să se întoarcă în America fără ea. Un dor aprig de geamăna ei o copleși, așa că scoase plicul din poșetă, își strecură degetul sub partea răsfrântă și desfăcu scrisoarea.