In Arcadia

PARTEA ÎNTÂI

CARTEA ÎNTÂI

Unu

Când a sosit mesajul, fiecare în felul lui eram la limita unei căderi nervoase. Trebuia să urmăm niște inscripții care ar conduce la comorile ascunse din Arcadia. Desigur, nu era așa de simplu și ușor. Așa cum sunt lucrurile. Continuau în alte direcții, ca un labirint într-o continuă schimbare. Mesajul a ajuns în fragmente, ca sfărâmăturile unui porțelan rar.

Speram, fiecare în felul lui, că va apărea ceva și ne va salva din abis. Puțin noroc, un miracol, un nou tip de adevăr care ar putea îndrepta dezordinea nefericită a vieților noastre.

Eram cu toții ruinați, abandonați pe marginile distruse ale orașului. Toate nenorocirile se agățau de ultimul nerv al seninătății. Eram sortiți pierzaniei, fără nici o speranță, cuprinși de frică, de sentimentul eșecului, ascunzându-ne ratarea cu demnitate, când pe neașteptate a apărut invitația.

Era un proiect interesant, un film despre un loc de care nu auzisem niciodată nimic, numit Arcadia, un loc despre care se presupunea că este încărcat de o atmosferă clasică, de care puțin ne păsa. Tot ceea ce ne doream era să muncim, să călătorim din nou departe de toate problemele, eșecurile, relațiile noastre încurcate. Voiam să ne descotorosim de încercările istovitoare de a reface viața nefericită, să scăpăm de plictiseala epuizantă a zilelor din acest infern pe care îl numim lumea modernă. Ne bucuram aproape de orice, chiar dacă ar fi însemnat să mergem în Arcadia. Dacă ar fi trebuit am fi mers până la capătul pământului cu vreun Columb nenorocos sau cu vreun Sinbad. A evada, a face ceva, orice, ar fi de ajuns munca adevărată.

Și așa am obținut invitația. A venit de la un tip pe nume Malasso, un nume cu o tonalitate nefastă. Dar numele nu contează decât ulterior. El trebuia să fie omul nostru de contact. El trebuia să coordoneze toată aventura.

Asta este. Aveam o persoană de contact pe care nimeni nu a mai văzut-o și nu a auzit-o vreodată. Și totuși, era coordonatorul nostru și știa traseele. Slujba părea simplă: a conduce niște interviuri, a filma niște locuri străine, a le permite unor străini să călătorească cu noi, fără nici o întrebare, a urma inscripțiile, a suporta întâlniri bizare, a sosi în Arcadia, a filma capre și oi care aparțineau gospodarilor, a le îngădui străinilor să sorteze comoara, fără implicarea noastră în treburii? lor, fără abateri, iar când filmările ar fi fost gata, întoarcerea acasă și plata.

Suna destul de simplu: o călătorie ușoară, plină de farmec, note de plată la hotel, mâncare bună, călătorii gratuite cu trenul, și la sfârșit bani. Ce treabă aveam noi cu alte chestii sumbre pe care le-ar fi implicat această călătorie? Ne ajuta să evadăm, aici era vorba doar de evadare. Când totul a fost spus și făcut, date fiind anxietatea și stresul și coșmarul în care trăiam, evadarea era totul. Am fi vrut să evadăm mai demult dacă am fi avut curaj, dar eram lași, și așa am rămas și ne-am desfătat în supărarea noastră.

Cu toții pierduserăm ceva, demult, și nu aveam nici o șansă de a regăsi ceea ce am pierdut, înainte de a începe copilăria. Poate părinții noștri au pierdut acel ceva în locul nostru, poate nu l-am avut niciodată, dar cu siguranță nu aveam să găsim acel lucru nici în lumea asta, nici în următoarea. De aceea călătoria aceasta era foarte importantă pentru noi, evadarea, falsa aventură, iluminarea contrafăcută, bucuriile exagerate și disperate. De aceea am făcut-o, dar și pentru că eram plătiți. Dar sunt lucruri pe lumea asta pe care n-ar trebui să le vedem, pentru care nu ar trebui să fim plătiți ca să asistăm la ele, să le săvârșim ori să le îndurăm, să le descoperim despre noi înșine. Am mers prea departe, dincolo de firea lucrurilor. Poate ar fi trebuit să stăm în iad până la infinit, așa am fi meritat, dacă nu ar fi fost două lucruri - fata aceea nebună care s-a îndrăgostit de unul dintre noi, și inscripțiile blestemate.