Caciula ”Urechi Agere” povesti japoneze scurte. basme japoneze scurte

CĂCIULA „URECHI-AGERE"

Se zice că într-un sat trăia un moșneag. Umblând el odată prin pădure, găsi o căciulă roșie. Bucuros nevoie-mare, moșul își zise : „O fi ea găurită, dar până acuma n-ani avut nici măcar una ca asta. O să-mi prindă bine pe asemenea vreme friguroasă."

Și zicând acestea, unchiașul își îndesă căciula pe cap. Și să vezi minunăție !. Până atunci nu auzise în preajmă decât ciripitul și strigătul păsărilor, iar acum, deodată, întreaga pădure se umpluse de șoapte și sporovăieli. Într-un loc, mama își striga copiii. Dincolo, bărbatul se certa cu nevasta. Undeva, tatăl își dojenea fiul, iar din altă parte se auzeau șoapte gingașe de iubire...

De frică, moșul făcu un pas înapoi. O creangă îi dădu căciula jos de pe cap și deodată glasurile amuțiră. Nu se mai auzea decât foșnetul frunzelor și ciripitul neînțeles al zburătoarelor. Moșul ridică de jos căciula, și-o puse iarăși pe cap și din nou auzi vorbele și șoaptele. Veneau și de sus, de pe ramuri, și de jos, de prin tufișuri, își scoase căciula : vorbele se prefăcură iarăși în ciripit și foșnet. O puse pe cap : auzi iarăși, limpede, vorbăria din jur.

„Va să zică, asta-i povestea„ ! se dumiri moșneagul, înseamnă că n-am găsit un lucru obișnuit, ci o adevărată comoară, o căciulă „Urechi-agere" ! Cine o pune pe cap înțelege graiul tuturor vietăților : păsări, fiare, ba chiar și ierburi și copaci. Auzisem eu și înainte despre căciula asta năzdrăvană, dar nu credeam că se află pe lume așa ceva !"

Moșul merse mai departe prin pădure, dar prinzându-l oboseala se așeză să se odihnească la umbra unui copac și ațipi, îl trezi curând croncănitul ciorilor.

- Pesemne că m-a luat somnul ! tresări bătrânul, înălță capul și ce să vadă ? Un corb veni în zbor și i,se lăsă pe-o creangă a copacului sub care ședea el. După câteva clipe, din cealaltă parte sosi alt corb și poposi alături de cel dinții. Moșul își puse repede căciula lui roșie și începu să asculte. Deasupra lui, corbii vorbeau cu glas ciudat, răgușit.

- De mult nu ne-am mai întâlnit noi, frate, spuse unul. Tu pe unde mi-ai umblat ?

- Vin de pe țărmul mării. Pe-acolo a pierit tot peștele, aproape că nu mai aveam ce mânca. De aceea am zburat încoace, răspunse celălalt. Dar tu, pe unde ai hălăduit ?"

' - Eu vin tocmai din Atârni. La drept vorbind, nici pe-acolo nu-i grozav de bine. Peste tot, jale și sărăcie. Mai bine spune-mi tu, ce se mai aude nou prin lume ?

- Noutăți prea mari nu sunt. Dar am să-ți povestesc ceva care s-a întâmplat pe țărmul mării. Cu vreo șase ani în urmă, un bogătaș își clădea un hambar. Când a început să-i pună acoperișul de șindrilă, tocmai atunci se cățărase pe-acolo un șarpe, pe care, din nebăgare de seamă, l-au țintuit în cuie și l-au acoperit cu șindrilă. Șarpele a zăcut acolo și zace și astăzi, pe jumătate mort, trecând prin chinuri cumplite, în toți anii aceștia tovarășa lui credincioasă i-a adus de mâncare în fiecare zi.

Mare nenorocire pe bietele făpturi ! În ființa lor au strâns an de an tot mai multă ură împotriva oamenilor. Dușmănia neîmblânzită a șerpoaicei, suferința și chinurile târâtoarelor au îmbolnăvit-o pe fiica bogătașului. Dacă nimănui nu-i va trece prin cap să scoată șindrila și să slobozească șarpele, fata va muri în curând și va muri și sărmanul șarpe. De multe ori am zburat peste acoperișul casei și-am croncănit asta din toate puterile, dar degeaba. Nimeni nu m-a înțeles !

Celălalt corb îi răspunse :

- Ai dreptate, oamenii pricep tare greu. Ori ci t ai croncăni, lor nu le intră nimic în cap.

Mai vorbiră ei o vreme, apoi zburară care încotro. Auzind toate acestea, moșneagul se gândi : „Ce bine că mi-am pus pe cap căciula fermecată ! Trebuie să pornesc cât mai repede spre casa bogătașului, să-i izbăvesc fata. Dar înainte de asta am să mă îmbrac cât mai ciudat, ca să creadă că nu sunt om obișnuit."

Moșul găsi într-o grămadă de gunoaie un stup vechi, de nuiele, aruncat acolo, îl înveli cu o hârtie strălucitoare, apoi și-l îndesă pe cap. Puftând tichia aceasta ciudată, ajunse la casa bogătașului și începu să strige :

- A sosit ghicitorul ! A sosit cel mai mare ghicitor ! Bogătașul ședea mâhnit și cufundat în gânduri. Auzind

strigătele, îl chemă pe unchiaș :

- Hei, vraciule, nu mai sta la poartă ! Vino degrabă înăuntru și ghicește-ne.

Moșu intră și întrebă :

- Despre ce vrei să-ți ghicesc ?

-- Fiica mea bolește de mulți ani, iar acum e pe cale să-și dea sfârșitul. Ghicește din ce i se trage și cum aș putea s-o tămăduiesc ?

- Duceți-mă la bolnavă, zise moșul.

Se așeză la căpătâiul fetei și începu să bolborosească vorbe -neînțelese :

„Plici, pleosc, târâtoare, pleosc '. Prin munți se târăște serpește, Pe douăzeci de ri ss lungește... Plici, pleosc, târâtoare, pleosc!". Bolborosi el astfel, apoi rosti :

- Cu șase ani în. urmă ați clădit un hambar nou și ați țintuit în cuie„ fără să știți, un șarpe pe acoperiș. De la el vi se trage toată nenorocirea.

- Adevăr grăiești, ghicitorule ! strigă bogătașul cu uimire. Tocmai cu șase ani în urmă am zidit hambarul acela. Pesemne-că atunci s-au întâmplat toate... Trebuie'să slobozim șarpele cât mai iute !

Chemară de grabă un dulgher care locuia prin vecini și-i porunciră să dea șindrila jos. Iar sub șindrilă găsiră " șarpele : uscățiv și albit cu totul, ele parcâ-și lepădase solzii.

- Iată pricina bolii ! spuse unchiașul.

Puseră șarpele într-un coș, cu multă băgare de seamă, îl coborâră de pe acoperiș, îl duseră pe malul unui pârâu și începură să-i dea apă și mâncare. Iar când se înzdră-veni, îi dădură drumul să plece.

Pe de altă parte, copila se tămâduia văzând cu ochii, iar în scurtă vreme fu la fel de sănătoasă și vioaie ca mai înainte. Nespus de fericit, bogătașul îi dărui bătrânului o pungă cu trei sute de rioo.1 ,

Moșul se întoarse acasă, își cumpără haine noi, iar după un timp începu să călătorească prin lume. Odată', pe când poposise la umbra unui copac rămuros, chiar la marginea drumului, văzu venind în zbor doi corbi. Unul

Veche unitate monetară japoneză.

32

venea dinspre apus, celălalt dinspre răsărit. Se așezară ei pe-o creangă și începură să grăiască :

- Tare e plicticos să trăiești mereu într-unul și același oraș. Prea puține noutăți auzi, se văicări primul corb. Trebuie să mai zbori și prin alte ținuturi.

- Adevărat, răspunse al doilea corb. Dar iată că în orașul unde viețuiesc eu s-a întâmplat nu demult ceva nemaipomenit. Un bogătaș s-a îmbolnăvit rău, iar acum trage să moară. Și din ce cauză crezi că pătimește ? Cu vreo șase ani în urmă, s-a apucat să clădească un adaus la casă, niște odăi de oas'peți. Ca. să curețe locul pentru ele. a dat poruncă să fie tăiat un arbore bătrân de camfor, care creștea acoâo. Ciotul copacului a rămas sub streașină și apa de ploaie de pe acoperiș se scurge pe el. Rădăcinile lui nu s-au uscat și cât mai au viață în ele dau întruna lăstari noi. Dar pe măsură ce ele cresc, stăpânul le taie. Sărmanul arbore nici de trăit nu trăiește, nici de murit nu moare. Ii trec prin minte tot felul de gânduri negre, iar din pricina acestor gânduri pe stăpân l-a lovit o boală grea. în fiecare noapte din pădurile munților coboară o mulțime de copaci să-și vadă prietenul nefericit. Arborele de camfor li se plânge plin de amărăciune, dar ei nu-l pot ajuta cu nimic. Mai bine l-ar fi lăsat să crească în voie sau să-l fi scos cu totul din rădăcini, să se usuce odată și să nu se mai chinuiască atât.

Auzind povestea corbului, moșneagul porni către ținutul depărtat unde se afla casa bogătașului bolnav. De cum sosi, începu să strige la poartă :

- A venit ghicitorul ! Ghicitorul ! Oamenii din casă dădură fuga :

- Vino înăuntru, ghicitorule. Te poftește stăpânul.

Unchiașul intră, minunându-se de odăile atât de frumoase, cum nu mai văzuse vreodată. După ce se satură de privit, întrebă :

- Ce vreți să vă ghicesc ?

- Stăpânul acestei case bolește de multă vreme. Am chemat o mulțime de vraci și descântători, 'dar toate străduințele lor s-au arătat fără folos.

- Alungați neliniștea, le spuse bătrânul cu glas solemn. Eu am să descopăr pricina bolii și-l voi tămădui într-o clipă. Pentru mine e un lucru nespus de ușor. Moșul începu apoi să bolborosească descântecul lui : „Plici, pleosc, târâtoare, pleosc ! Prin munți se târăște șerpește, Pe douăzeci de ri se lungește... -Plici, pleosc, târâtoare, pleosc !"

Apoi spuse : - Cu șase ani în urmă ați zidit aici niște acareturi frumoase, drept adaus la casă.

- O, înțeleptule, de unde știi ce-am făcut noi acum șase ani ? îl întrebară mirați cei ai casei.

- Darul meu de ghicitor mi-a dezvăluit aceasta. Lă-sați-mă să înnoptez în odăile acelea, iar mâine veți afla pricina bolii stăpânului vostru, care se va tămădui pe dată.

Îl duseră pe bătrân în odăile cele frumoase. Vraciul le porunci apoi :

- Nu care cumva să intrați la mine până nu vă chem ! Se făcu noapte, dar moșul nici gând să se culce, își puse cușma pe cap și începu să asculte. Pe la miezul nopții ceva foșni sub fereastră și deodată se auzi un glas :

- Hei, copacule de camfor, răspunde ! Cum îți mai merge cu sănătatea ?

Drept răspuns, se auzi o voce stinsă și tânguitoare, iscată ca de sub pământ :

- Cine vorbește acolo ? Nu cumva e criptomerul din Muntele criptomerilor ? Iți mulțumesc, prietene, că vii la mine în fiecare noapte, să mă cercetezi. Află că un singur gând mă chinuie : cum să fac să mor mai repede. Insă moartea nu vrea să vină și suferințele mele nu mai au capăt.

Criptomerul căută să-și liniștească prietenul :

- Ce vorbe-s astea ? Alungă întristarea și vino-ți în fire.

Vorbiră ei astfel o vreme, apoi se despărțiră. Dar nu trecu nici un ceas și iar se auzi un foșnet sub fereastră, iar glasul cuiva întrebă :

- Hei, copacule de camfor, cum îți mai merge ?

- Cine grăiește cu mine ? Nu cumva ești tu, pinul din Muntele pinilor ?

- Da, eu sunt.

- Ai venit atât de departe... Îți mulțumesc, prietene.

- Lasă mulțumirile. Am plecat să mă mai dezmorțesc oleacă și iată, m-am abătut și pe la tine. Nu mai fi supărat, în curând va veni primăvara și te vei tămădui, sunt încredințat de asta. Nu-ți pierde nădejdea.

Din nou se auziră foșnete. Pinul se îndepărtase. Moșul, datorită căciulii sale năzdrăvane, auzise toate acestea și se gândea bucuros : „Ei, de s-ar face ziuă mai repede !"

De cum sosi dimineața, bătrânul se duse la bolnav. Se așeză la căpătâiul lui și începu să murmure descântecul :

„Plici, pleosc, târâtoare, pleosc !..."

După aceea povesti ce auzise peste noapte.

- Nenorocirea altuia, iată pricina bolii tale, îi spuse bogătașurui. Căci nu numai arborele de camfor suferă amarnic, ci toți arborii de pe munții din preajmă sunt mâhniți pentru soarta prietenului lor. Trebuie să dezgropăm cât mai repede rădăcina arborelui de camfor. Numai atunci bolnavul se va tămădui.

Scoaseră grabnic din pământ ciotul copacului, îl puseră în grădină cu grijă, ca să nu-i frângă rădăcinile, îl udară și îl împodobiră ca pe un adevărat zeu. Stăpânul se înzdrăveni pe dată. Boala fusese alungată tot atât de ușor cum cade frunza uscată din copac.

Neamurile bogătașului nu mai știau cum să-i mulțumească bătrânului. Acesta primi din nou în dar o pungă cu trei sute de rioo și se întoarse acasă.

De-atunci, moșneagul încetă să se mai prefacă ghicitor, își cumpără o livadă frumoasă în care, drept recunoștință față de el, se strămutară cei mai frumoși arbori din ținut. Înfloreau în toate primăverile cu flori nemaivăzute. Și toate jivinele și păsările din pădure se împrieteniră cu unchiașul, fiindcă acesta le înțelegea și le iubea.

.......................

Conform credinței populare japoneze, gândurile rele pot <ăpă!a forța unei vrăji, priciriuind Ofensatorului o boală vr&vă, chiar fără știrea sau dorința ofensatului.