Aventurile unui detectiv particular
Aa
EU PE ASTA O FAC ZOB!
ROMAN CUM NU SE POATE MAI POLIȚIST
CU VEȘNICUL ONEST CARE FACE PE DURUL
UN CÂINE AMOREZAT LULEA
O CRIMĂ ÎN SACUL CU RUFE
O GAURĂ CARE-ȘI SCHIMBĂ LOCUL
ȘI ALTE MARAFETURI MAI MULT SAU MAI PUȚIN BIZARE
CE PAR „MADE ÎN U.S.A.”
SAU CAM AȘA CEVA.
CAPITOLUL I
Mă prefac că dorm, dar în realitate ies să-mi procur carburant. Dar abia îmi fac plinul, dau de bucluc.
Mă trezesc lac de sudoare, cu impresia că sunt într-o cadă de baie.
Într-o cadă de baie, pe întuneric. Pesemne e încă noapte.
Mă uit la ceasul de pe noptieră și văd că e trei fără un sfert. Arătătoarele fosforescente îmi apar ca niște brațe răstignite, deci niciun dubiu; nu poate fi nouă și un sfert, din pricina întunericului.
Întind brațul și vâr un deget în paharul de pe noptieră. Simt că paharul e gol. Iau sticla și o zgâlțâi.
E goală și ea.
Câtă vreme dorm, puțin îmi pasă că sticla de whisky e goală, dar când sunt treaz, treaba se schimbă.
Nu mă împac deloc cu sticlele de whisky goale.
Închid ochii și încerc să readorm repede, dar degeaba, nu izbutesc.
Gândul îmi zboară la afurisitele de sticle goale și cum naiba fac de se termină atât de repede.
Așa e viața, oameni buni. Totul are un sfârșit pe lumea asta, dar se mai spune și că totul o ia de la capăt.
În cazul de față însă, nu văd s-o ia nimic de la capăt. Când o sticlă e goală, goală rămâne fir-ar afurisită să fie; trebuie ca cineva să aibă grijă să cumpere una plină.
Încerc să gonesc gândul acesta, dar ce ușor e de spus!
Am nevoie de carburant și când dorm; așa-s eu făcut. Sunt nevoit deci să mă scol, să cumpăr o sticlă de jos, de la barul care ține deschis toată noaptea.
La „Pipistrello”[1] ca să fiu mai precis.
Când să-mi dau jos picioarele din pat, mi-aduc aminte de Greg.
Greg e asociatul meu, și știți doar cine e asociatul meu.
Gregorio Scarta. Câinele polițist care și-a luat licența de detectiv particular odată cu mine și cu care sunt acum asociat.
La ora asta doarme în bucătărie, unde-și are culcușul. Dacă simte că mă scol, o să vrea să vină cu mine, el fiind primul care aleargă când e rost de ceva de băut. Tot el mă ajută să golesc toate sticlele care-mi pică în mână, dar singur nu bea, ferit-a sfântul. Pot să-i las chiar cheile de la barul cu băuturi, nu e niciun pericol. Bea numai când beau eu, și aici trebuie să vă mărturisesc că de-ar fi să mă iau la întrecere cu el, nu știu care din doi ar ieși învingător.
Aseară am băut destul, așa că nu-mi vine să-l iau din nou la „Pipistrello” –, mai ales că acolo e o cățelușă, Fernanda, de care e amorezat lulea. Are slăbiciune pentru cățelușele cu coada lungă, și aici chiar că nu-l înțeleg, dar în fine, astea-s treburi de câine.
Deci, din partea mea, ducă-se când poftește, dar în noaptea asta găsesc că nu e cazul. Beau doar câteva păhărele, îmi cumpăr o sticlă plină și mă întorc repede.
Ăsta mi-e planul.
Cobor așadar din pat încet-încet, căci dacă mă aude cumva, o să priceapă că vreau să ies.
Scot dintr-un ascunziș magnetofonul și-i dau drumul. Am gata înregistrată o bandă pe care mi-am imprimat sforăitul timp de patru ore. L-am înregistrat într-o noapte. Am pus magnetofonul în funcțiune înainte de a adormi, și l-am oprit când m-am trezit. Așa m-am auzit și eu cum dorm și vă asigur că fac ceva zgomot. E un întreg repertoriu de acute și bași. De șuierături, de falseturi, de automobile în plină curbă, de trenuri care trec pe poduri de fier, ce mai tura-vura, o plăcere, nu alta.
Când vreo blondă încearcă să pună mâna pe mine cu gândul s-o iau de nevastă, scot banda și i-o pun; așa îi trece complet pofta să se mărite cu unul care, noaptea, parcă-i o uzină în plină activitate.
Așa am procedat cu vreo duzină, și de fiecare dată nu s-a mai pus problema căsătoriei.
Bun. Acum banda mi-e din nou utilă. Dacă Greg aude că sforăi, stă cuminte în culcușul lui.
Mă îmbrac acum fără prea multe precauții, fiindcă sforăitul meu e atât de puternic, că aș putea să trag și cu pistolul fără să mă audă nimeni.
Ies, închid ușa, cobor scările și dau să ies în stradă, când un individ dă buzna în hol alergând direct spre mine și, dacă n-aveam prezența de spirit să-l prin în brațe, mi s-ar fi prăbușit drept pe pantofii mei noi-nouți. Îl repun pe picioare și-i cercetez cu privirea.
Ei drăcie, pare să fie Demetrio, dar fac un efort să-l pot recunoaște. E într-așa un hal că pare mort din ’53.
Se vede treaba că a alergat ca o locomotivă, dacă nu reușește să tragă aer până în fundul plămânilor.
Pariez pe ce vreți că la mine venea, dar de ce, nu știu, și nici n-am de gând să-i întreb pentru moment.
Nici n-ar putea să răspundă.
Îi trec o mână pe după spate și-i târăsc după mine.
Îi spun:
— Nu trebuie altceva decât să pui din când în când câte-un picior pe pământ. De rest mă ocup eu.
Îl duc așa, aproape în spate, până la „Pipistrello”, unicul local din cartierul meu deschis toată noaptea, pentru cazul că am nevoie de un păhărel de whisky.
Îl așez la o masă, și imediat își face apariția Ercole cu două pahare și o sticlă, după care dispare, știind foarte bine că nu suport pisălogi în jurul meu când sunt cu cineva la masă.
Umplu paharele ochi; Dem deschide gura să spună ceva, dar îi fac semn că nu mă grăbesc. E mai bine ca întâi să se liniștească și să-i tragă o dușcă bună. Eu dau paharul pe gât dintr-o înghițitură, după care mi-l umplu din nou.
Dem e un omuleț care nu măsoară mai mult de un metru șaizeci, iar cele vreo patruzeci de kilograme variază în plus sau în minus după cantitatea de alimente ingerată. E omul care face curat la „Galeriile Fresco”, marele magazin de confecții care ocupă tot blocul vecin cu cel în care locuiesc eu, și a cărui ieșire de serviciu e chiar în fața locului unde-mi parchez întotdeauna vechiul meu Blimbust. Dem e cel care îmi șterge în fiecare dimineață geamurile mașinii și-mi lustruiește clanțele, și căruia îi dau din când în când câte-un bacșiș, când se întâmplă să am bani, iar când nu am, îi dau sa citească toate jurnalele vechi.
Bea câteva înghițituri din paharul lui, și văd cum prinde încet-încet puteri și îi revine suflul.
— Bun, zic, acum, că te văd iar în stare de funcțiune, dă drumul la placă, să auzim ce ai de spus.
— Domnul Fresco, bâiguie el, e mort.
— Ascultă Dem, îi spun, îmi pare nespus de rău. O fi domnul Fresco un om de treabă dar nu-i sunt nici tată, nici frate. N-am din păcate nici cel mai mic grad de rudenie cu șeful dumitale, și spun din păcate, fiindcă trebuie să lase o moștenire grasă, nu glumă! Nu înțeleg așadar de ce-ai venit să-mi spui mie treaba asta.
— A fost asasinat, se bâlbâie el, și începe să tremure de parcă el ar fi fost mortul.
— De unde știi? întreb.
— În fiecare noapte fac curățenie la etajul doi, îmi spune el, și-n noaptea asta, tocmai când ștergeam praful la raionul de pălării, aud un zgomot. Mi s-a părut că e un foc de armă. Alerg înspre fundul coridorului care duce la biroul domnului Fresco, și chiar în anticameră, să mă împiedic și alta nu de corpul domnului Francisco, lungit lângă ușă. Mort, domnule Pipa, cu o gaură în piept, chiar aici, și cu o pată mare de sânge pe cămașă și cravată.
Dem dă să-mi arate cu degetul stomacul în partea inimii, dar îi pun în mână paharul cu whisky care e încă aproape plin.
Bea o înghițitură, încetează să tremure timp de zece secunde, apoi reîncepe.
— Am zbughit-o ca un fulger, continuă el, și simțeam că mă sfârșesc, când aud pe cineva alergând în urma mea. Nu știu cum am ajuns la ușă. Sigur e că nu m-am oprit; am venit direct la dumneavoastră și, dacă nu vă întâlneam în hol, cred că nu mai apucam să ajung la ușa dumneavoastră.
Trage aer în piept și mai dă pe gât o dușcă bună.
Mă ridic, ocolesc masa, îl iau de guler și-i salt în sus.
— Ascultă, Dem, îi spun, ne cunoaștem amândoi de o groază de vreme și totul a mers până acum strună, dar dacă vrei să-mi mai lustruiești clanțele și să-mi speli geamurile, șterge-o, întinde-o cât mai repede și să nu te mai arăți prin preajma mea. Nu vreau să am în niciun fel de-a face cu cadavrele tale; sunt oameni plătiți anume să se ocupe de asemenea lucruri și nu vreau să iau pâinea nimănui. Ai priceput?
Îi dau drumul, se prăbușește din nou pe scaun și reîncepe tremuratul de unde îl lăsase.
Îl fac să bea tot paharul de whisky și aștept să-i vină puțină roșeață în obraji.
Când văd că începe să mai prindă culoare, îl ridic din nou.
— Acum ai să faci ce-ți spun eu, îi zic.
Îl duc până la tejgheaua unde se află cassa, iau receptorul telefonului, i-l vâr în mână, apoi fac numărul brigăzii criminale.
— Vorbește, îi zic, spune la telefon în ce stare se află directorul tău și șterge-o.
Cască gura ca un pește dar nu reușește să lege nici două litere din alfabet în mod inteligibil, în timp ce-și trece receptorul dintr-o mână în alta, de parcă ar fi fost un fier de călcat încins. Aud un cârâit în microfon și mă văd nevoit să-i iau receptorul înainte să-l scape din mână.
— Alo, zic, e un individ cu o gaură în piept care vă așteaptă la etajul doi al „Galeriilor Fresco”.
Trântesc receptorul în furcă, apoi îl iau pe Dem de braț.
— Întinde-o repede, îi spun, în două minute vor veni la fața locului și e bine să te găsească acolo. Eu n-am nici în clin, nici în mânecă cu povestea asta. Nu știu nimic, n-am văzut nimic, ai înțeles? Tu l-ai găsit pe director mort și ai fugit să telefonezi brigăzii criminale. Ne-am înțeles?
— Cineva alerga după mine, bâlbâie el.
Îl fac să dea pe gât un pahar întreg de whisky, ca să mai prindă un pic de curaj.
— Nu-ți fie frică, îi spun, dacă tipul aude poliția venind, o șterge cât ai zice pește. Și acum grăbește-te.
Îl conduc până la ușă și-i văd, slavă Domnului, că se poate ține singur pe picioare. Deschide ușa, pleacă, iar eu mă întorc la locul meu.
„Pipistrello” nu-i un local prea mare. Tejgheaua ocupă tot peretele din dreapta, în stânga sunt patru măsuțe și o ușă care dă într-o a doua încăpere. Clienții se duc mai toți în această a doua încăpere, în prima oprindu-se doar cei care sunt în trecere.
Aici unde mă aflu, suntem numai eu și Ercole, patronul localului. Întotdeauna mă servește personal, chiar când e și Flic acolo. Flic însă se învârte tot timpul încoace și încolo și îi servește mai ales pe cei din a doua încăpere.
Mă așez în fața paharului și mi-l umplu din nou, timp în care mă gândesc la toate porcăriile care se petrec în orașul ăsta.
[1] Liliacul.
