Cărți · Cărti polițiste Adăugat30 ian. 2020

E acasa domnul Brambilla

de AnnaE
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Prefață

Etajul întâi, al doilea, al treilea, al patrulea?

N-are importanță, peste tot e la fel.

Mă opresc pe palierul etajului doi. Se simte un miros vag de pisică și dezinfectant, de talaș umed.

Pe ușă o tăbliță de alamă pe care e gravat un nume: „Cavalcatore”.

Apăs pe butonul soneriei și după puțin timp aud niște zgomote de dincolo de ușă. Pași înăbușiți, zgomotul unui zăvor. Ușa se deschide și apare o femeie.

— E-acasă domnul Brambilla?

— Încă nu, zice femeia, dar nu întârzie mult. Poftiți vă rog.

Generoasă, deschide larg ușa spre vestibul.

E un vestibul ca oricare altul. Cuierul cu o pălărie bărbătească, un fular spânzurat și două umbrele în suportul anume făcut. O bancheta, un telefon, o etajeră pentru flori cu un ghiveci gol.

Pe jos, pe plăcuțele de faianță violent lustruite, două dreptunghiuri de cârpă cenușie mă invită să mă opresc și să-mi șterg bine talpa pantofilor, în timp ce femeia mă privește recunoscătoare și așteaptă fără să dea niciun semn de nerăbdare.

Un copil de șase sau șapte ani apare la o ușă pe coridorul lung și mă privește cu ochii mari, și, curios, dispare de îndată ce încerc să-i surâd. Un zgomot de vase se aude din nu știu ce parte a casei.

— Bărbatu-meu e întotdeauna punctual, zice femeia, în câteva minute e acasă. Vreți să vă scoateți pardesiul? Făceți-vă comod.

Dezbrac pardesiul și îl atârn în cuier.

În vestibul se simte un miros puternic de ceară. Doamna o ia înaintea mea pe coridor și străbatem o zonă unde mirosul de ceară dispare pentru a lăsa loc binecuvântatului miros de stufat, apoi renaște din nou mirosul cerii, iar în salon același miros de ceară se atenuează pentru a face loc suavului parfum de garoafe.

Copilul de șase sau șapte ani apare în ușă, mă privește cu ochii mari și, curios, dispare de îndată ce îmi îndrept privirile spre el.

— Sunteți un Brambilla și dumneavoastră? mă întreabă doamna, așezându-se pe un mic fotoliu din fața mea.

— Sunt și eu un Brambilla, zic, suntem din aceeași familie. Nevastă-mea lustruiește podelele și nu-mi dă voie să mă așez pe patul abia făcut. Din când în când aduc acasă câte un buchet de flori sau o prăjitură. După masă mă întind pe canapea și citesc, la o anumită vârstă, în mod fatal, devii un Brambilla.

— Dumneavoastră bărbații sunteți cu toții niște Brambilla numai când sunteți acasă, în rest însă… zice doamna surâzând. Ce știm noi femeile ce se întâmplă după aceea?

— Suntem Brambilla și în afara casei, zic, de-acum încolo avem o răspundere – familia, creșterea copiilor, atâtea și atâtea sfinte obligații. Trebuie să cumperi o pereche de pantofi, să chemi un instalator pentru a-ți repara conducta de apă, să repari rulourile la ferestre. Astea sunt singurele aventuri pe care ni le mai putem îngădui. Zugrăvirea unei odăi devine o aventură grozavă, de care îți amintești toată viața.

— E adevărat, zice doamna cutremurându-se, noi am pus să ne tapiseze trei încăperi, ceea ce e puțin. O grozăvie! Nu mai știam unde să mâncăm, unde să dormim, nu ne mai găseam lucrurile, iar mobila era târâtă de ici colo, mânjită de clei, de var. Dar podelele? Nu mai spun de podele, ce mizerie! El era furios, eu nu mai pricepeam nimic, copiii făceau să sporească tărăboiul iar femeia de serviciu umbla prin casă ca năucă de nu mai știa încotro s-o ia. E într-adevăr o aventură extraordinară.

— Când eram tineri, nu astea erau aventurile la care visam. Visam călătorii pe mare, cavalcade în deșert, caravane în pădurile virgine.

— Prostii. Și fantezie de prost gust. Realitatea e cu totul alta. Vă gândiți la drama provocată de robinetul care nu se închide și de apa care amenință să-ți inunde casa? Și la războaiele cu domnul Brambilla de sus care face gălăgie de se cutremură tavanul, și cu domnul Brambilla de jos care ne pretinde să stăm nemișcați toată ziua și să legăm copiii de piciorul mesei ca să nu mai facă gălăgie? Și atâtea alte aventuri care desigur nu ți se pot întâmpla în Sahara, ci numai într-un biet apartament, la oraș.

Servitoarea apare în ușă. Din spatele ei, copilul de șase sau șapte ani își bagă capul și mă fixează cu ochii mari.

— Să pun masa, doamnă? întrebă servitoarea.

— Da, Teresina, răspunde doamna.

Servitoarea pleacă și copilul rămâne fixându-mă în continuare și, curios, când îi surâd, dispare.

Se aude ușa de la intrare care se deschide și se închide, cineva a alunecat pe plăcile de faianță, o ușă care se trântește.

— Fiica mea e un diavol! zice doamna ridicându-se și privind din ușă pe coridor. Ți-ai șters pantofii?

— Bună, mamă, strigă un glas plin de prospețime și sălbatică energie. Ce-avem de mâncare astăzi?

— La altceva nu se mai gândesc, zice doamna revenind în salon, să mănânce și atâta tot. Noi ne frământăm dacă sunt uzi la picioare sau transpirați. Dar pentru ei lucrurile astea nu au importanță.

— Pentru moment, apoi vor deveni și ei niște domni Brambilla oarecare. Acuma visează să cucerească luna, dar mai târziu vor fi mulțumiți dacă vor reuși sa obțină o reducere de zece la sută la un serviciu de cafea.

Fișiere de descărcat

DOC
E acasa domnul Brambilla de Carlo Manzoni.doc
807 KB
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›