Hotul (Cartea cu jucarii)

În cutia cu palarii vechi, sta un urs, de catifea. Daca nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, și podul întreg ar fi tremurat de frica lui.

Aveam în pod doi berbeci naparliți, trei vaci fara picioare și un armasar, care sta în pod fiindca era de lemn și vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, și culoarea aita micșoreaza seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni și au luat-o florile pentru ele. Și mai avea ursul doi ochi de sticla, care se uitau drept în tavan. Domnișoara cusatoreasa, îmbracand ursul din șase petice croite frumos, cred ca s-a înșelat cand a trebuit sa-i puna și ochii, greșind cutia ochilor de urs și luand, dintr-alta cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunatate.

Ursul statuse jos, în casa, doi ani întregi și ajunsese atat de stricator, încat am fost nevoit sa-l pui deoparte, în singuratate, și el s-a trezit în cutia de palarii, numai dupa ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare.

Croind ursul din fața unei scurteici, moștenita de la o cucoana bunica, croitoreasa nu se gandise ca, fara sa vrea, îi da, prin potrivirea madularelor, niște naravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avusesera în timpul lor. Tatal urșilor, care umbla nevazut prin lume și îngrijește în munți de copiii lui, sapandu-le peșteri, rasturnand iarna cate un pietroi pe barloage, spalandu-i în somn, pieptanandu-i și taindu-le unghiile cu un ferastrau de argint, face ce face și trece și pe la ursul de pasla, pentru copii, și le da cate un crampei de narav.

Ursul nostru se naravise sa fure, și nu fura altceva decat bomboane, ciocolata, dulceața, fructe si rahat. Cand Tatutu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea și golea numaidecat cutia, fara sa-1 vada nimeni.
– Cine a mancat ciocolata ?
– Usu, raspundea baiatul, ridicand din umeri. Nu mai e.
– Dar cutia cu bomboane englezești ?
– Usu, raspundeau fata și baiatul.

Îl vazusera amîndoi. L-au prins de cateva ori cu cutiile în brațe fugind subt canapea. L-au și batut. Odata i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mancat toata dulceața de zmeura și de chitra, caisele verzi, nucile, șerbetul. Însa el nu manca tot borcanul, lua cate puțin, ca sa nu se cunoasca, scotea cate un pumn de bomboane, cateva bucați, și le manca pe toate cu încetul.

Așa s-a facut ca am trimis hoțul în pod, ca sa-l pedepsim și sa cruțam dulcețurile copiilor. Însa el fura și acum. Vine din pod. Noi nu l-am întalnit niciodata pe scara, se ferește de noi, însa copiii l-au vazut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele și cutiile, cum le golește și cum fuge îndarat. De copii, ursul nu vrea sa se fereasca. Stramutarea lui în pod a fost cu atat mai binevenita cu cat învațase de la urs sa manance zahar și mielul cu parul creț. Și de la miel a învațat și mingea sa pape dulceața furata, cofeturi, cozonac și prajituri. Ba mi se pare ca ursul niciodata nu a mancat ce mananca acum toate mingile, care înconjoara borcanele și cutiile și sug din ele tot.

Tatuțu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru ca el știe ca trebuie sa creasca, și lasa dulapurile descuiate, cutiile cu capacul nițel ridicat, borcanele cu țipla nelegata, pentru ca mingile nu au degete ca sa dezlege sfoara și sa descuie dulapul.

Totuși, într-o zi, Tatuțu o sa se puie la panda, chiar în dulap. Cand ursul și mielul vor veni cu lingurița în labuța ca sa se înfrupte, o sa-l gaseasca pe Tatuțu între borcane. Și atunci, nu știu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tatuțul.