Abecedarul

Ion D. Marinescu este elev în clasa I-a primara și sta îngandurat pe un scaunel, speriat de literele abecedarului. E într-a șaptesprezecea zi de școala. În mana lui minuscula condeiul e mult mai greu ca piatra cu care da în sus, mult mai complicat ca praștia, ca turca și coinacul. El poate merge pe bicicleta însa nu poate sa ție condeiul dupa cum i se cere.

—Ma ustura deștiul, se plange Marinescu, caruia la școala îi zice ca lui tata-su, om în varsta, cu inele, cu ceas la brau și cu mustați. Lui i-ar placea mai bine sa-i zica la școala Ionel, ca acasa.
Dar nici acasa vorba Ionel nu mai suna ca pana în luna lui septembrie 1927, cand au intrat în viața lui programul, Domnul, Școala, Tabla, Catalogul… El simte ca de aici înainte totul va merge numai cu program și certificat și ca orice om strain o sa aiba dreptul sa se amestece în sufletul lui, desfatat pana atunci de mama, care nici ea nu mai seamana cu ce era, aparand programul și „abecetarul” cu salbaticie.

Toata lumea s-a învoit sa-i puie în mana un condei, un baț mic cu penița-n varf, și sa-l tortureze, silindu-l sa faca litere dupa model. Cand îl ia de jos, el se uita la condei, ca la un lucru pe care nu-l poate stapani, care poate sa ia foc și sa-l arda pe maini, cine știe? Ar vrea sa faca un cațel sau o pisica și trebuie sa faca niște lucruri care se numesc Bî, Dî, Fî și Zed, și sa le ție minte pe toate, cum se scriu și cum se rostesc, cu toate ca sunt aproape la fel.

Și, nedesparțita de toc, e sticla cu cerneala. De unde a mai ieșit și sticla cu cerneala? Dupa cat se vede, aceasta apa neagra nu se mai întrebuințeaza la altceva nimic, decat la scris. Dai drumul tocului în cerneala și-l scoți manjit și cu el te mazgalești pe degete, pe haine, pe nas. Ionel e acoperit de cerneala, parca ar fi fabricat-o el în albie și în lighean, înainte de a fi umplut sticla cu ea.
Cerneala nu exista înainte de septembrie 1927. Ce cauta cerneala în viața lui, ca sa i-o îndurereze în fiecare zi? De dimineața pana seara, nu-i vorba decat de cerneala și de alfabet. Și, cerneala asta e un element diavolesc; cu cat te ștergi de ea cu atat se întinde mai departe. O ai întai pe doua degete, pe urma vine pe cinci, trece pe mana stanga, iese pe obraz, o gasești seara cand te dezbraci pe camașa. Parca e vie și umbla singura. Într-o zi, cand a voit sa se spele de cerneala, ca sa nu-l mai vaza mama lui, se facuse negru și sapunul și manjise odaia întreaga și doua prosoape și se prelinsese o pata și pe cațel, singura rubedenie adevarata, ce-i mai ramanea intacta lui Ionel din toata familia, intrata în abecedar și în program.

În cele din urma, el a mai învațat o amenințare pe care nu o știuse:
—Ai sa ramai repetent!

Nici nu începuse bine anul și el se vedea destinat sa ramaie repetent, fara sa priceapa ce se ascunde dedesubtul acestui cuvant pronunțat cu desperare. Deocamdata, el își închipuia ca o sa ramaie cocoșat sau șchiop, și se temea.

Condeiul lui Ionel e vrajit. Pana nu-l înmoaie în cerneala, el e ușurel și se învartește lesne, ca o furculița, și mai lesne. Îndata ce 1-a înmuiat, condeiul se schimba. Se pironește pe caiet și nu se mai mișca, deși el trebuie dus numai cu cele trei degete, cu care te închini. Și trebuie dus în sus, apoi dus în jos, apoi întors de jos în sus și dus învartit. Ionel face tot ce poate între scaunelul și masa lui mica de lucru, scoala scaunelul pe doua picioare, își opintește genunchii în masa, apasa cu cotul, se încovoaie din umeri, scoate limba, îi vine sa stranute. Alaltaieri, nu știu cum s-a sprijinit în toate astea, ca au sarit masa, scaunelul, condeiul, cerneala, și abecedarul deodata, toate, în zece parți, ca dintr-un arc, și Ionel a ramas repetent, în mijlocul odaii, pe spate, și cu picioarele în sus.

—Leneșule! o sa-ți rup urechile, daca mai faci așa, s-a rastit, mama lui Ionel. Stai aici langa mine și scrie… Fa pe a.
—Nu poci… Nu poci deloc, plange Ionel, razbit. Mama… Vino sa te pup…
—Ia, te rog, sa fii serios… escrocule! îi raspunde cu cruzime mama lui… -și Ionel se apleca pe caiet cu niște lacrimi cat strugurii, atarnate de gene. Trebuie sa poți!
Ionel ar vrea sa faca pe a.
—Nu-ți place cartea, ticalosule…
—Ba-mi place, zice Ionel, cu frica și dezgust.
—O sa te dau la fierarie, sa cari cu spinarea… L-ai facut pe a? Cum se face… a?
—A?… a… știu!
—Nu știi nimic, ești un prost – un cerc și o coada.
—Era sa spui și eu… zice Ionel.
—Ia spune atunci, cum se face b?
—Bî… bî… da… se face… bî… stai ca știu; E cu coada de purcel.
—Desigur ca e cu coada de purcel, dar coada vine la urma, nu se începe cu coada. Baga-ți mințile în cap – îi zice mama lui încruntata – ca ma scoți din rabdari… Tragi o linie de jos în sus, de la stanga la dreapta fara sa-i dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stanga, aluneci în jos, întorci în sus și faci o codița de purcel… Ai înțeles?
Ionel tace.
—Ai înțeles?
Ionel tace.
—Ai înțeles ori nu ai înțeles?…
—Ma doare aici, îngana Ionel, clipind din ochi și ducand mana la frunte.

Sfarșitul e întotdeauna înspaimantator. Mama nu-l bate pe Ionel, caci vrea sa-l faca sa înțeleaga de vorba, însa îl face „prostule, dobitocule, puturosule; cand eram ca tine știam zece poezii, pe dinafara”, și cate altele, care-l rușineaza cumplit pe Ionel, mai ales poeziile, caci el nu a învațat nici una.

Dar e mult mai grav, ca i se fac bagajele, ca sa plece, sa plece în lume singur, cu geamantanul taraș. O sa se faca seara, o sa ploua, și el o sa se duca pe drumuri pustii, o sa mearga așa mereu și o sa-l manance rațele.