Piatra Pitigoiului

Ne-am caznit, doi copii, o mama și un om, sa va facem o povestire. Daca o fi buna, nu-i vina noastra, iar daca o fi proasta, o sa ne silim alta data mai mult. Basmul a ieșit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri în gaurile ciorapilor copiilor, baiatul cladea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetița împletea pe un schelet de sarma fire de papura vapsite, ca sa iasa din degetele-i cuminți și mici un coș, în care sa puie la vara patru cireșe. Și cum lucrau mainile, mergea și gura și se croia povestirea…

Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: „A fost odata”, pentru ca tot ce se întampla din lumea basmelor, s-a petrecut odata, adica pe vremuri, și nu se mai poate petrece înca o data.

A fost o toamna dulce și lunga, cum – nu e vorba – au mai fost și altele, însa nu la fel în totul și întocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare, berze cu aripile mari, randunele mici și alte soiuri de sageți zburatoare, cu ciocul cat chibritul sau cat creionul sau cat nuiaua, ajunsesera cu bine în țara calda, unde aveau sa traiasca pana ce trecea gerul și se topea zapada de la noi. Pasarile de la Giurgiu așteptasera pasarile din Argeș, de la Bacau și Severin, și dupa ce se adunara toate, au trecut în nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfantul Munte și peste Mare, în Egipt, și mai jos, în nisipurile framantate de vanturi, prin care umbla de mii de ani stafiile de piatra.

Vazand ca încep sa îmbatraneasca și ca unele din ele nu o sa mai aiba puterea sa se întoarca de doua ori înapoi, pasarile au ținut sfat laolalta și s-au hotarat s£ zideasca un palat.
În timpul cuvenit, toate pasarile adusera cate ceva și raspandindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele gramadira, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolți și încaperi și cu o turla la mijloc. In turla fu pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare, o suta de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe varful turlei, iar pe creștetele învelitorilor mai joase, în colțurile palatului departate, vegheau ochii de oțel ai corbilor, armați cu ciocuri gata de lupta și cu gheare din același metal.

Cateva randunici batrane, ca niște maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera în palat – și cateva becațe. Și, la intrare, în cate un picior, strajuiau șase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta și de-a stanga trei, cu gandul la nuferii albi de la Cernavoda.

Strajerii n-aveau de pazit numai însuși palatul, ci mai ales marile averi adunate prin varfuri și firizi. O pasare, cat un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise în geamul unei împaratese de prin raiurile fierbinți ale pamantului și împarateasa, uimita de frumusețea pițigoiului de aur cu ciocul de os, 1-a lasat sa intre. Dar dupa trei zile talharul a plecat, furand în cioc un ac de diamant fermecat, cu varful tare și țepos ca pintenul de gladița. Acul, pazit în ziduri de marmura trandafirie, de catre toți cei o suta de împarați, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea însușirea de-a lumina cu o scanteiere de luna pana în departari, și el fu pus cu piatra lui de jar alb întoarsa încoace, în locul cel mai înalt, al palatului pasaresc, stralucind ca un luceafar mai mare.

Isprava izbutindu-i bine, a îmbarbatat inima pițigoiului de aur. El zise maicuțelor randunele: „Stați ca o sa mai aduc și alte averi, caci acum am înțeles cum trebuie sa lucrez și nu ma las pana nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru”. Într-adevar, cioroii fusesera toți botezați, ca sa ție de calindarul romanesc și ca sa se simta jurați și legați sufletește de cetele sfinților.

O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii, și în fiecare dimineața și seara, cand se varsau laolalta, amestecandu-se, apele luminii cu apele întunericului, vulturul îl striga pe nume, ca sa vada de nu cumva, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta coperișului de paza și ar fi plecat. Însa cioroii nu s-au mișcat din locul lor niciodata și totdeauna ei au raspuns de cate doua ori pe zi chemarilor vulturilor, zicand „Crau, Crau” – ceea ce în limba ciorilor însemneaza: „Sunt aici, fii fara grija. Nu plec.”

Cu istețimea lui, pițigoiul de aur se duse la balconul altei împaratese din taramurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tanarul ei împarat, dus departe, în cuprinsurile marii de margean, ca sa cumpere și sa aduca, pe spinari de camile și elefanți, grau și secara pentru supușii lui. Caci pe vremea aceea și în țarile acelea unde nu creșteau bucate cu spicul gros și cu știuletele mare, ca la noi, împarații faceau treburile astea, platind cu mana lor și cumparand, pe vazute și pe gustate, toata hrana oamenilor din împarații. Corabiile aduceau în stramtorile Marii de Margean butoaie cu branza grasa, burdușe cu unt, saci cu porumb și grau și sare. Și dadeau asemenea marfa, care în țara de unde venea se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care și ele, în partea locului, se faceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorțișoare, dinți de elefant, os de broasca, și margaritare – și schimbul trecea prin mainile împaraților și lumea era mulțumita.

Împarateasa era bucuroasa foarte de cele ce-i aducea la cunoștința împaratul și întrerupse citirea scrisorii, în clipa cand cu coada ochiului zarise pițigoiul galben rasfațandu-se în fereastra. Ea deschise cu bagare de seama ușa cerdacului, temandu-se sa nu-1 sperie și neștiind cu ce fel de poama de prefacut și de hoț avea de-a face. Afurisitul de pițigoi tragea cu ochiul și cu urechea și sarea jucand împrejur, sprinten și dragalaș. Abia se întorcea cu ciocul într-o parte, ca se și muta în partea cealalta, își întorcea capul pieziș, ca sa i se vada pata caramizie ce-i sta frumos pe gușa, ca o floare de mușcata; îi scanteia cand ochiul drept cand ochiul stang – și, vrajita de atatea tertipuri, împarateasa cu greu își mai potolea neastamparul de a prinde pițigoiul, pe care vroia sa-1 ție în palma, sa-1 duca la ureche, sa-1 mangaie cu obrazul și sa-1 sarute.
A! ce șarpe de pițigoi. Cand împarateasa îi zise încet, strecurandu-și vorbele prin crapatura ușii cerdacului: „Nu vrei sa fii al meu?” el raspunse: „Cirip”. Cand îi zise: „Apropie-te și vino înauntru”, pițigoiul raspunse de doua ori: „Cirip, cirip”. Și cand împarateasa deschise ușa de tot, el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, și împarateasa îl lua cu gingașie în mana, ca o minge. Pițigoiul nu se zbatu defel și se lasa dus în bogatele încaperi ale împaratesei.

Pițigoiul nu mai vazuse niciodata o împarateasa de culoarea ei. Împarateasa dintai, de la care furase acul cu luceferi, fusese roșcovana la par și alba ca smantana. Împarateasa de acuși era negricioasa și cu toate astea neînchipuit de frumoasa. Pielea ei era ca dulceața și în albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele groase se încurcau ca fulgii; gurița avea surasul ca miezul samburilor de caise; degetele erau lungi și moi, șoldurile înalte și croiala ființei întregi a împaratesei ieșea din niște tipare, pe care Dumnezeu le gandise mult și le iubise.

Pițigoiul intrase în obiceiurile împaratesei: el dormea pe capataiul înalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gatea cu juvaeruri. Pe trupul mic al pasaruicii încapusera toate podoabele, cu atat mai scumpe cu cat erau mai marunte, ale domniței, care a gatit-o cu mainile ei, ținand-o în poala și pe genunchi. De jur-împrejurul gatului, împarateasa îi aninase un șirag de opt margaritare, cele mai stralucite din toata lumea. La piciorul stang îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împarațiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricica, singura din toata lumea și a careia licarire albastra era ca un fum. Piatra, luata din timpurile foarte vechi, din degetul unui împarat, care supusese voinței sale toate pamanturile și toate apele și biruit numai în ziua în care i se putuse ghici taina și cand a putut sa-i fie smulsa piatra din podoabele lui – avea puterea sa vindece, sa învieze morții, sa întinereasca batranețea și sa prefaca toate gandurile în bucurii și fapte.

Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze și pe nori; putea sa zboare, putea sa afle, sa știe și sa învețe; putea sa vorbeasca în limbi straine; putea sa faca flori și fructe în mijlocul iernii; putea sa scoboare fulgerul la porunca; putea sa faca din apa vin; putea sa scoata apa din pietre; putea sa schimbe pietrele în oameni și oameni în pietre; putea sa vorbeasca în orice timp cu Dumnezeu.

Cand se vazu pițigoiul de aur stapan pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisa și-a luat zborul catre palatul pasarilor, pe care avea sa-1 înzestreze cu niște puteri neînchipuite. însa, ca sa nu zica împarateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu inima franta), el zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase și împaratesei una. Cum s-a zis, așa s-a și facut – și se mai facu o piatra la fel, însa cu cateva puteri mai puține decat piatra pițigoiului. Noua pietricica putea cat și mama ei, foarte multe minuni sa faca: nu putea sa dea însa tinerețe decat împaratesii, împaratului și copiilor lor, pe alții neștiind sa-i întinereasca. Din aceasta pricina, împarateasa cea negricioasa și frumoasa și împaratul, dimpreuna cu copii lor, mai traiesc și azi, frumoși, tineri și voinici ca și pe vremuri, mutați departe, tocmai în țara de Numaidecat-de-desubtul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta și cinci luni: și daca nu obosești ajungi.

Între timpuri însa, un baiat de satean din parțile pustietații, care paștea caprele prin preajma palatului pasaresc, vazand licaririle stelei din varful turnului marelui vultur, s-a apucat sa o bata cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic l-au croncanit cioroii și l-au ocarat maicile randunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fara chip. Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dumnezeu facuse împarațiile și palatele, unele cu altele; adevarul este ca fiecare piatra era un înger, o floare, un dobitoc sau un pește, și baiatul cu caprele arunca în turn numai cu ființe împietrite.

Ce-a pațit însa baiatul cu caprele, știe numai pielea lui! Vazandu-se luat mereu la ochi cu aruncaturi, acul cu luceferii, acul din varful turlei, care lumina palatul, s-a necajit și scoborand ca o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre și s-a pus sa-1 înțepe. Varful lui intra și ieșea mereu, în madulare. De înțepaturi, spinarea facu o cocoașe; capul crescu cat banița; mainile se aratara ca niște broaște țestoase; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni înjunghiați. Despre picioare și despre ce mai ramanea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflaturile lui, din talpi și pana în creștetul capului, baiatul crescu în sus și pe laturi cat o claie de fan și nemaiputandu-se ține pe picioare, umbla ca o bașica umflata, purtata de vant – și radeau de el ciorile și însuși vulturul, care nu știe de obicei sa rada. Numai glasul se mai putea mișca slobod al baiatului și glasul baiatului se ruga sa fie iertat ca nu mai face, zicand ca abia acum a înțeles ca pasarile sunt sfinte și ca palatul pasaresc este al lui Dumnezeu.

Tocmai atunci venea și pițigoiul cu pietricica lui și, strangand sfatul pasarilor batrane, începu prin a le întineri pe toate și toate batura lumina cu aripi noi de pui. Cand veni și el, vulturul se ruga sa fie miluit, tragandu-i-se șapte sute de ani din o mie și trei sute, cați avea.
— Ba te facem de un an și jumatate, zise pițigoiul, pentru ca totuna e.
— Daca zici dumneata!… raspunse vulturul. Însa atunci sa-mi faci și o vulturița, caci mi s-a urat singur aici, numai cu cioroii.
Vulturul s-a ridicat pana în fundul cerurilor întinerit și însoțit de o vulturoaica mandra, cu care a facut mii de rotocoale în vazduh.
— Acum, pe baiatul cu caprele, adaose pițigoiul, sa-1 iertam, și sa-1 facem paznicul nostru, ca s-a pocait. Aveam nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica în palat.

Cand auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot și s-a facut frumos ca un rege, jurandu-se sa pazeasca palatul strașnic, cu toate puterile stranse în pietricica pițigoiului.

Numaidecat, un parete de plumb gros se așternu pe uși, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste zidaria veche, ca și cum palatul întreg ar fi intrat într-un glonț de pușca. Cioroii fura trimiși la treaba lor, luați pe sus de un nor adanc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul înghețat. Și baiatul cu caprele, pe care îl chema Nița, și-a luat în primire cheile și comorile. Și ca sa-și fuduleasca și el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu fețe de curcubeie și copite de agata lustruita și schimbandu-le țacaliile în barbișoane de ibrișim și facandu-le pielea de catifea, le-a pus și cate un dasag de aur în spinare și le-a trimis acasa cu țapul, la parinți, care erau niște sateni harnici și saraci, ca sa-și cumpere pamant.

Și de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputand sa-mbatraneasca, ele nu mai raman neputincioase în manastirea lor, ci se întorc întinerite în fiecare primavara, din țarile calde, la Giurgiu, în Argeș, la Bacau, la Severin și în București…

Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertați.