Toamna

Strabatem iaraș parcul, la pas, ca mai nainte.
Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaș banca-n frunze ne-așteapta la fantani.
Doi îngeri duc beteala fantanilor pe mani.

Ne-am așezat alaturi și brațu-i m-a cuprins.
Un luminiș în mine parea ca s-ar fi stins.
Ma-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.

Vreau sa-mi ridic privirea și vreau sa-i mangai ochii…
Privirea întarzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui ușure sa-l iau sa i-l dezmierd…
Orice vroiesc ramane îndeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange?
Apusul își întoarce cirezile prin sange.
O! ma ridic, pe suflet s-o strang și s-o sarut –
Dar brațele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.

Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o data
S-aplec la sarutare o frunte vinovata
Sa-nvingem iaraș vremea dintr-o-ntarire noua
Și sa-nviem adancul izvoarelor de roua.

Și cum scoboara noaptea, aldata așteptata,
Îmi pare veche luna -și steaua ce se-arata,
Ca un parete de-arme, cu care-aș fi vanat.
Și fara glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.