Ciuma lui Caragea
Aa
„Scrisorile” lui Ion Ghica sunt o excelentă mărturie a ce-am fost în secolul al XIX-lea. Descendent al unei familii nobiliare care a dat nouă domnitori, cu studii de litere la Sorbona și inginerie la Ecole Royale des Mines, francmason și revoluționar, agent secret și bei de Samos, omul a fost unul din părinții fondatori ai României moderne.
Memoriile sale se citesc cu sufletul la gură dar, fără îndoială, și mai interesante sînt „Scrisorile către Vasile Alecsandri”, o frescă a Principatelor între anii 1821 și 1859. Elegante în formă și uimitoare în conținut, epistolele arată cît de departe erau aceste țărișoare de moravurile, valorile și instituțiile europene, cît de greu le-a fost pașoptiștilor să facă reforme și cît de mare a fost rezistența socială.
Pe la începutul secolului al XIX-lea, după războaiele napoleoniene, Congresul de la Viena redesenează harta Europei. Spaniolii, portughezii și Sfîntul Imperiu Roman se prăbușesc, în timp ce se ridică Imperiul Britanic și cel German. Franța devine cuibul mișcărilor revoluționare. Inventarea motorului cu abur crește productivitatea muncii atît în industrie, ceea ce favorizează comerțul, cît și în agricultură, ceea ce aduce un spor de hrană. În consecință, populația continentului se dublează – de la 200 la 400 de milioane. Noi descoperiri în medicină și biologie (Pasteur, Darwin) prelungesc durata medie de viață și slăbesc influența bisericii în societate. La noi, în Balcani, contrastul este izbitor. Să-i dăm cuvîntul lui Ghica, pentru cîteva amintiri din vremea lui Caragea.
„... pe la sfîrșitul lui octombrie, Caragea a putut ieși din Constantinopol și, în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812, el și-a făcut intrarea în București cu alai domnesc, călare pe tabla-bașa, în sunetul clopotelor, al surlelor și tobelor. După ce a descălecat în Sfîntul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (azi Calea Șerban Vodă), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. Sosirea acestui domn în București a fost semnalul a mari calamități pentru țară! Chiar în noaptea instalării sale, palatul domnesc de la Mihai-vodă din Dealul Spirei a ars pînă în temelie și Curtea Domnească a devenit Curtea Arsă pînă astăzi;iar a doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii curții veniți cu vodă de la Țarigrad”.
“A fost în multe rânduri ciumă în țară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.
Spaima intrase în toate inimile și făcuse să dispară orice simțământ de iubire și de devotament. Muma își părăsea copiii și bărbatul soția pe mânile cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, șaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaților. Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari bieților creștini căzuți în ghearele lor.
Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile!… Și poate că cei uciși astfel erau mai puțin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut și fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor!…
În urma mai multor scene oribile, neomenoase și bestiale, petrecute la ordie, unde unul din acești mizerabili fusese rupt cu dinții de un tânăr care apăra cinstea soției sale, lovită de ciumă chiar în ziua nunții, și în urma revoltei ciumaților, care au sărit cu parul și au omorât zece ciocli, autoritatea în sfârșit a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înființase câțiva vătășei însărcinați de a întovărăși pe ciocli din casă în casă, și aceștia strigau de la poartă:„Sănătoși copiii?“
Unul din ei, într-un raport către șeful său, zicea:„Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde!“
[...] Jafurile și tâlhăriile oamenilor au fost nemaipomenite. Multe averi și case mari s-au ridicat în București după ciuma lui Caragea din banii biețiilor bolnavi.”
surse:
http://povesteazilei.blogspot.ro/2011/02/ciuma-lui-caragea.html
http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/10/04/ciuma-lui-caragea/