Caravana

CARAVANA

Odată, o caravană mare străbătea pustiul. Pe întinderile nesfârșite de nisip, străjuite doar de bolta necuprinsă a cerului, se auzeau, de undeva de departe, tălăngile cămilelor și zurgălăii de argint ai cailor. Un nor gros de praf se învolbura înaintea caravanei, vestindu-i apropierea; când și când, o adiere împrăștia norul și pe sub învolburările lui îți luau ochii armele sclipitoare și veșmintele ce străluceau.

Așa se ivi caravana în fața privirii călărețului ce se apropia de ea. Necunoscutul călărea pe un mândru cal arab, cu cioltar din piele de tigru și căpăstrul stacojiu, împodobit cu clopoței de argint; pe capul bidiviului flutura un frumos surguci din pene. Îmbrăcămintea arătosului călăreț era tot atât de mândră ca și calul său. Pe cap avea turban alb, falnic, cusut cu fir de aur, pe trup — ilic și șalvari roșii ca para focului, iar la șold îi atârna un iatagan cu plăsele măiestrit făurite.

Turbanul tras adânc pe frunte, căutătura ochilor negri, care aruncau fulgere de sub sprâncenele stufoase, și barba lungă ce flutura pe sub nasul coroiat îi dădeau o înfățișare cutezătoare, aprigă.

La cincizeci de pași de pâlcul călăreților ce deschideau drum caravanei, el dădu pinteni calului și în câteva clipe ajunse în dreptul acestora. Un călăreț singuratic, cutreierând pustiul, părea ceva cu totul neobișnuit, așa încât caraulele caravanei, temându-se de un atac, întinseră sulițele.

Văzându-se întâmpinat cu vrăjmășie, călărețul strigă:

— Ce vreți? Credeți oare că un singur om e în stare să lovească o caravană?

Rușinate, caraulele își lăsară sulițele jos; căpetenia lor se apropie de străin, să-i afle vrerea.

— Cine e stăpânul caravanei? întrebă călărețul.

— Ea nu are un singur stăpân, răspunse cel întrebat. Mai mulți neguțători au pornit de la Mecca spre țara lor, iar noi îi călăuzim prin pustiu și-i păzim de ticăloșii de tot soiul care ar putea să le tulbure călătoria.

— Duceți-mă, dară, la neguțători, ceru străinul.

— Nu e cu putință acum, răspunse căpetenia caravanei. Noi trebuie să mergem fără oprire, iar neguțătorii vin în urmă cu cel puțin un pătrar de ceas; dar dacă vrei să ne însoțești până la popasul de amiază, fie-ți voia împlinită!

Străinul nu răspunse nimic; luă ciubucul lung pe care îl ducea legat de oblânc și începu să pufăie. Călărea lângă căpetenia caravanei și trăgea adânc din ciubuc. Căpetenia caraulelor se frământa, întrebându-se cine o fi străinul; nu cuteza să-l întrebe de-a dreptul cum îl cheamă și, oricât de iscusit se străduia să lege vorba: „Fumezi un tutun bun“ sau: „Frumos pășește calul dumitale“, primea același răspuns sec: „Da, da!“

În sfârșit ajunseră la un loc potrivit pentru popasul de amiază. Căpetenia caravanei își așeză oamenii de pază și se opri împreună cu necunoscutul, așteptând să se apropie caravana. Treizeci de cămile, cu încărcături grele, cu călăuze înarmate trecură pe lângă ei. În urma lor veneau călare, pe niște cai de toată frumusețea, cei cinci neguțători, stăpânii caravanei. Mai toți erau bărbați înaintați în vârstă, cu înfățișare cumpănită, așezată; numai unul singur părea mult mai tânăr decât ceilalți, mult mai vesel și mai vioi. Caravana se încheia cu un mare număr de cămile și de cai de povară.

Înălțară corturile, iar cămilele și caii îi priponiră în jurul acestora. În mijloc se afla un cort mare de mătase albastră, către care căpetenia caraulelor îl însoți pe străin. Când dădură la o parte perdeaua de la intrarea cortului, văzură pe cei cinci neguțători stând pe perne cusute cu fir de aur; arapi forfoteau încolo și încoace, aducând mâncăruri și băuturi.

— Ne-ai adus un musafir? întrebă neguțătorul cel tânăr.

Dar mai înainte ca cel întrebat să apuce să răspundă, străinul grăi:

— Mă numesc Selim Baruch și sunt din Bagdad; în drum spre Mecca am fost prins de niște tâlhari și acum trei zile am izbutit să fug pe ascuns. Marele profet mi-a ajutat să aud din depărtare tălăngile caravanei voastre. Așa am ajuns aici. Îngăduiți să merg cu voi; n-am să fiu nevrednic de ocrotirea voastră și, odată ajunși la Bagdad, am să vă răsplătesc cu prisosință bunătatea, căci sunt nepotul marelui vizir.

Drept răspuns, vorbi cel mai vârstnic dintre neguțători:

— Selim Baruch, zise el, fii binevenit la umbra noastră. Bucuroși te ajutăm, dar, înainte de toate, așează-te ca să mănânci și să bei cu noi!

Selim Baruch se așeză lângă neguțători, mâncă și bău cu ei. După-masă, robii strânseră vasele și aduseră narghilele și șerbet turcesc. Neguțătorii rămaseră multă vreme tăcuți, scoțând nori albăstrui de fum și privindu-i cum se încolăcesc, se destramă și apoi, încet-încet, se fac nevăzuți. În cele din urmă, tăcerea fu curmată de tânărul neguțător:

— De trei zile, zise el, tot mergem călare sau facem popas și mâncăm, fără să avem parte de vreo distracție! M-a cuprins o plictiseală de moarte. Mie îmi place ca după-masă să privesc dănțuitorii sau să ascult cântece. Nu vă dă prin cap, prieteni, cum ne-am putea veseli și noi?

Cei patru neguțători mai vârstnici pufăiau mai departe în tăcere și păreau să cugete adânc; străinul însă răspunse:

— Dacă-mi îngăduiți, aș propune eu ceva: să spunem cu toții, pe rând, la fiecare popas, câte o poveste. Așa ar trece timpul mai ușor.

— Înțeleaptă vorbă ai grăit, Selim Baruch, zise Ahmet, cel mai bătrân dintre neguțători. Să facem precum zici!

— Mă bucură că spusa mea vă e pe plac, rosti Selim, și, ca să vedeți că nu vă cer un lucru nelalocul lui, am să fac eu începutul.

Bucuroși, cei cinci neguțători se apropiară, așezându-se roată în jurul străinului. Robii umplură din nou cupele, îndesară tutun proaspăt în narghilelele stăpânilor și aduseră jar ca să-l aprindă. Iar Selim își drese glasul, luă o înghițitură de salep netezindu-și mustățile, începu :

— Ascultați, așadar, Povestea Califului Barză !