Povestea mâinii tăiate

POVESTEA MÂINII TĂIATE

M-am născut la Constantinopol. Tatăl meu era dragoman (tâlmaci) la Poartă (curtea turcească) și făcea negoț cu uleiuri înmiresmate și mătăsuri, negoț care-i aducea câștiguri bune. Mi-a dat o creștere aleasă, învățătura am primit-o în parte de la el, în parte de la preotul nostru. La început a fost vorba să moștenesc neguțătoria lui, dar, deoarece mă arătasem mai destoinic decât se așteptase, a ținut seama de povețele prietenilor lui și a hotărât să mă facă doctor, căci un doctor care învăța ceva mai mult decât un șarlatan obișnuit putea să-și croiască o viață fericită la Constantinopol. În casa noastră veneau mulți franțuzi și unul din ei l-a înduplecat pe tatăl meu să mă lase să plec cu el în patria sa, la Paris, unde asemenea lucruri se învățau fără plată și foarte bine. Voia să mă ia cu el pe propria-i cheltuială, când avea să se înapoieze în țară. Tatăl meu, care cutreierase și el lumea în tinerețe, a încuviințat să plec, iar franțuzul m-a înștiințat că peste trei luni vom porni la drum. Eram nespus de fericit că voi vedea țări străine și așteptam cu nerăbdare clipa plecării. Franțuzul își isprăvi în sfârșit treburile și se pregăti de drum; în ajunul plecării, tatăl meu m-a chemat seara în iatacul lui. Erau grămădite acolo fel de fel de veșminte, care de care mai frumoase, iar pe masă — arme. O movilă de aur mi-a luat însă ochii. Atâta bănet nu mai văzusem vreodată. Tatăl meu m-a îmbrățișat și mi-a spus: 

— Iată, fiule, ți-am pregătit straie de drum. Armele

acestea ți le dăruiesc ție, sunt aceleași pe care mi le-a dăruit și mie, la rându-mi, bunicul tău când am pornit în lume. Știu că te pricepi să le mânuiești, dar să nu le folosești decât când ești în primejdie. Atunci însă apără-te cu strășnicie. N-am bogății mari; mi-am împărțit averea în trei: o parte pentru tine, o parte pentru traiul și nevoile mele, iar a treia, partea cea mai sfântă și de care nu mă voi atinge niciodată, am s-o pun bine pentru zilele de restriște care ar putea să te ajungă.

Așa mi-a grăit bătrânul meu părinte și ochii îi jucau în lacrimi; cine știe, poate îi spunea inima că n-am să-l mai văd niciodată.

Călătoria s-a sfârșit cu bine și am ajuns curând în țara franțuzească. Șase zile și șase nopți am mers până în orașul cel mare — Paris. Aici, prietenul meu, franțuzul, a închiriat pentru mine o cameră și m-a povățuit să folosesc cu chibzuință banii — aveam cu totul două mii de taleri. Am locuit trei ani în acest oraș și am învățat tot ce trebuie să știe un doctor iscusit; aș minți însă dacă aș spune că mă simțeam bine acolo, căci obiceiurile lor nu-mi erau pe plac; și aveam și puțini prieteni adevărați, aceștia erau însă tineri nobili.

Până la urmă, dorul de țară m-a copleșit; în tot acel răstimp nu primisem nici o știre de la tatăl meu și am folosit cel dintâi prilej care mi-a ieșit în cale ca să mă întorc acasă.

O solie pleca din Franța către înalta Poartă. M-am tocmit ca doctor-chirurg în slujba acelei solii și am ajuns cu bine la Stambul. Am găsit casa părintească, zăvorâtă. Vecinii, mirați de sosirea mea, mi-au povestit că tata murise cu două luni înainte. Preotul, dascălul meu din copilărie, mi-a adus cheile casei. Singur și părăsit, m-am așezat în casa pustie. Toate erau la locul lor, așa cum le lăsase tata, numai galbenii — pe care făgăduise să mi-i lase — lipseau. L-am întrebat pe preot, dar acesta, făcând o plecăciune, mi-a răspuns:

— Tatăl tău a murit ca un sfânt, căci a lăsat toți galbenii bisericii.

Lucrul acesta îmi era și mi-a rămas de neînțeles; dar ce puteam face? Nu aveam nici o dovadă împotriva preotului și trebuia să mă socotesc fericit că nu-și însușise casa și celelalte bunuri ale tatălui meu. Acesta a fost cea dintâi năpastă care a căzut pe capul meu, după care nenorocirile s-au ținut lanț. Nu-mi câștigasem faimă de doctor, căci nu îmi venea să mă laud singur și n-avea cine să mă facă cunoscut; tatăl meu, care m-ar fi ajutat să pătrund în casele bogătașilor și ale celor suspuși, nu mai era și toți aceștia îl dăduseră uitării pe sărmanul Zaleukos. Mărfurile rămase de la tată meu nu mai aveau căutare, căci cumpărătorii se risipiseră după moartea sa și alții noi se găseau cu greu. Stăteam și mă gândeam la soarta mea amară, când, deodată, mi-am adus aminte că întâlnisem adeseori în Franța oameni din neamul meu care cutreierau țara în lung și în lat și făceau negoț în piețele orașului; aveau cumpărători cu duiumul, căci neguțători de pe alte meleaguri erau la mare preț. Cu asemenea neguțătorie se putea agonisi bănet, nu glumă. M-am hotărât pe loc: am vândut casa părintească am încredințat o parte din bani unui prieten credincios iar cu restul am cumpărat ceea ce avea căutare în Franța, și anume: șaluri, mătăsuri, pomezi și uleiuri. Mi-am asigurat un loc pe o corabie și am pornit în cea de-a doua călătorie spre Franța. De îndată ce se pierdură în zare palatele din Dardanele, norocul păru să-mi surâdă din nou. Am ajuns repede și cu bine. Am cutreierat orașele mari și mici ale franțuzilor, și peste tot am găsit cumpărători berechet. Prietenul meu din Stambul îmi trimitea mereu mărfuri noi și, pe zi ce trecea, strângeam tot mai mulți bani. Când, în sfârșit, am adunat atâta cât credeam că va fi de ajuns pentru o neguțătorie mai mare, am pornit-o cu mărfurile mele spre Italia. Dar mai trebuie să mărturisesc ceva: dobândeam câștiguri și de pe urma meșteșugului de vraci. Când ajungeam în câte un oraș, dădeam de veste printr-o înștiințare scrisă că a sosit un doctor grec, care a lecuit multe beteșuguri; și, într-adevăr, balsamurile și leacurile mele mi-au adus țechini cu toptanul. Până la urmă am poposit și în orașul Florența din Italia. Am hotărât să rămân vreme mai îndelungată în acest oraș, pe de o parte fiindcă îmi plăcea foarte mult acolo, pe de altă parte fiindcă, istovit de atâta umblet, voiam să mă odihnesc. Am închiriat o prăvălie în partea orașului numită Santa Croce și, nu departe de acolo, câteva încăperi frumoase cu pridvor, într-un han. Am dat de veste îndată prin hârtie scrisă că sunt doctor și neguțător. Nici n-am apucat să deschid bine prăvălia, că mușteriii au și dat năvală și, cu toate că pusesem prețuri cam ridicate, vindeam mai mult decât ceilalți, pentru că eram îndatoritor și prietenos cu cumpărătorii. Mă aflam de patru zile la Florența, și iată că într-o seară, când tocmai mă pregăteam să închid prăvălia și, ca de obicei, am aruncat o privire spre lada cu alifii, am zărit un răvaș într-o cutiuță. Nu-mi aminteam să-l fi pus acolo. Am despăturit hârtiuța. În ea stătea scris să vin la miezul nopții pe podul numit Ponte Vecchio. M-am gândit îndelung cine putea fi cel ce mă chema. Nu cunoșteam însă nici un om în Florența și am crezut că cineva vrea să mă cheme în taină la vreun bolnav, lucru care mi se întâmplase adeseori. Am hotărât deci să mă duc, dar, prevăzător, mi-am luat și sabia pe care mi-o dăruise tatăl meu.

Aproape de miezul nopții, am pornit-o la drum și am ajuns la Ponte Vecchio. Podul era părăsit, pustiu, și am hotărât să aștept până se va ivi cel ce mă chemase.

Era o noapte friguroasă; luna lumina ca ziua. M-am aplecat să privesc undele Arnului, ce străluceau până departe în razele lunii. Orologiile bisericilor din oraș bătură de douăsprezece ori; când m-am ridicat, am dat cu ochii de un bărbat înalt, învăluit într-o mantie roșie, cu obrazul ascuns de un colț al veșmântului.

Ivirea lui neașteptată m-a speriat, pentru că apăruse în spatele meu, dar mi-am venit iute în fire și am rostit:

— De vreme ce m-ați chemat, spuneți-mi cu ce vă pot fi de folos.

Omul cu mantia roșie s-a întors spre mine și mi-a spus apăsat:

• Urmează-mă!

Mi-era teamă să plec singur în tovărășia acestui necunoscut și de aceea m-am oprit și am spus: 

— Nu așa, domnul meu. Mai întâi vreau să știu unde mergem; și apoi, cred că nu trebuie să v-ascundeți cu atâta grijă obrazul, dacă aveți gânduri curate față de mine.

Omul în roșu păru însă a nu se sinchisi de vorbele mele.

— Dacă nu vrei, Zaleukos, rămâi! răspunse el și păși mai departe.

Atunci m-a cuprins mânia.

— Crezi, am strigat, că un om ca mine se lasă dus de nas de orice zevzec? Crezi că am așteptat zadarnic aici, în frig?

Din trei sărituri l-am ajuns din urmă, l-am înhățat de mantie și am început să strig tare, în vreme ce cu cealaltă mână am tras sabia; dar mantia mi-a rămas în mână, iar necunoscutul a pierit după primul colț. M-am potolit încetul cu încetul, căci îmi rămăsese mantia și ea trebuia să m-ajute să dezleg ciudata taină. M-am înfășurat în ea și m-am îndreptat spre casă. Dar n-am apucat să fac nici o sută de pași, când cineva a trecut pe lângă mine și mi-a șoptit în limba franceză:

— Ia seama, conte, în noaptea aceasta nu se poate face nimic!

Până mă întorc, cel ce șoptise trecuse mai departe și n-am mai zărit decât o umbră furișându-se pe lângă case. Mi-am dat seama că vorbele lui nu fuseseră rostite pentru mine, ci din pricina mantiei pe care o purtam, dar lucrul acesta nu dezlega taina.

A doua zi de dimineață am cugetat îndelung asupra celor ce aveam de făcut. La început m-am gândit să dau sfoară în târg că găsisem mantia, dar necunoscutul putea să trimită pe cineva să mi-o ceară și eu tot nelămurit aș fi rămas. Tot chibzuind astfel, m-am uitat la veșmântul acela mai cu luare-aminte. Era dintr-o catifea plină, genoveză, purpurie, tivită cu astrahan și brodată cu fir de aur. Frumusețea deosebită a mantiei mi-a insuflat un gând la care m-am oprit. Am dus-o în prăvălie și am pus-o în vânzare, dar cu un preț atât de ridicat, încât știam prea bine că n-am să găsesc nici un mușteriu pentru ea. Gândul meu era să privesc cu luare-aminte pe oricine ar întreba de mantie, căci eram sigur că-i voi recunoaște, dintr-o mie pe necunoscutul care, după ce pierduse mantia, de bună seamă că se va arăta neîntârziat. Mulți ar fi dorit să cumpere veșmântul acela, a cărui frumusețe atrăgea toate privirile, dar nici unul nu semăna nici pe departe cu necunoscutul, nici unui nu voia să dea pe ea atâția bani — două sute de țechini.

Ce m-a surprins mai mult era că, întrebând pe unul și pe altul dacă nu mai văzuseră și o altă asemenea mantie în Florența, toți îmi răspundeau că nu și mă încredințau că nu întâlniseră veșmânt mai frumos și atât de meșteșugit lucrat.

Pe înserat veni un tânăr care mai fusese deseori pe la mine și oferise și în ziua aceea o sumă respectabilă pentru mantie; acum zvârli pe masă o pungă cu galbeni și strigă:

— Pe Dumnezeul meu, Zaleukos, vreau să am cu orice preț mantia asta, chiar de-ar fi să rămân cerșetor!

Și începu să numere galbenii.

Mă aflam în mare încurcătură; pusesem mantia în vânzare numai ca să atrag privirile necunoscutului meu, iar acum se ivise acest tânăr zurliu, care se hotărâse să plătească un asemenea preț. Dar nu mai aveam încotro, l-am făcut pe plac, căci mă ispitea gândul ca pentru pățania mea în miez de noapte să dobândesc atâta bănet.

Tânărul se înfășură în mantie și dădu să plece, dar în prag se opri și, aruncându-mi o hârtie care era prinsă de mantie, îmi strigă:

— Uite, Zaleukos, aici e prins ceva ce desigur nu aparține veșmântului acestuia!

Am luat hârtia cu nepăsare, însă iată ce scria pe ea: „Adu haina în noaptea asta, la ora știută, pe Ponte Vecchio. Te așteaptă patru sute de țechini"

Am rămas înmărmurit. Îmi gonisem eu singur norocul. Toate socotelile mele dăduseră greș! Dar n-am stat mult pe gânduri; am adunat cei două sute de țechini, am alergat după cel care cumpărase mantia și i-am spus:

— Ia-ți țechinii înapoi, bunul meu prieten, și lasă-mi mantia, căci nu mă pot despărți de ea. 

La început, tânărul a crezut că-i vorba de o glumă, dar când și-a dat seama că vorbesc serios, s-a mâniat, mi-a strigat că sunt smintit și ne-am luat la bătaie. În focul încăierării am avut norocul să-i smulg mantia și s-o iau la goană cu ea; tânărul a chemat însă poliția în ajutor și m-a dus la judecată. Judecătorul s-a arătat foarte mirat de fapta mea și i-a dat dreptate celui care mă pârâse. Eu însă i-am spus tânărului că îi dăruiesc douăzeci, cincizeci, ba chiar o sută de țechini peste cei două sute pe care-i primisem de la el, numai să-mi înapoieze mantia. Rugămințile mele nu-i muiaseră inima, aurul însă l-a înduplecat. A luat țechinii, iar eu am plecat biruitor cu mantia.

Toată Florența mă credea smintit, dar puțin îmi păsa mie de lume. Știam eu prea bine că din acest târg voi ieși în câștig.

Am așteptat cu nerăbdare sosirea nopții. Am pornit-o cu mantia pe braț spre Ponte Vecchio, la același ceas ca și în noaptea trecută. Când răsună cea din urmă bătaie a orologiului, din beznă se desprinse o umbră care se îndreptă spre mine. Era, fără doar și poate, omul pe care-l întâlnisem în ajun.

• Ai mantia? m-a întrebat el.

— Da, domnule, i-am răspuns, dar mă costă o sută de țechini.

• Știu, spuse el. Ține patru sute!

Ne-am apropiat de parmaclâcul podului și mi-a numărat banii. Erau într-adevăr patru sute; aurul sclipea minunat în lumina lunii; strălucirea lui m-a încântat, dar, vai! nu bănuiam că aceasta îmi va fi cea din urmă bucurie. Am vârât banii în buzunar și am vrut să văd cine e necunoscutul; obrazul îi era însă acoperit de o mască de sub care se zăreau doar niște ochi negri care mă străfulgerau.

— Vă mulțumesc, domnule, pentru bunătatea dumneavoastră, și acum, cu ce vă pot fi de folos? am întrebat eu. Vă spun însă dinainte că nu pot face nimic necinstit.

— Nu-ți face griji degeaba, mi-a răspuns el, punându-și mantia pe umeri. Am nevoie de ajutorul dumitale ca medic, dar nu pentru un om viu, ci pentru un mort.

— Cum se poate așa ceva? am strigat eu, plin de uimire.

— Am venit împreună cu sora mea dintr-o țară îndepărtată, a început el, făcându-mi semn să-l urmez. Locuiam aici cu ea, în casa unui prieten. Sora mea a murit ieri, pe neașteptate, din pricina unei boli, și rudele noastre vor s-o îngroape mâine. O veche datină a familiei cere însă ca cei din neamul nostru să se odihnească în cripta strămoșească; cei care au murit pe alte meleaguri au fost aduși îmbălsămați. Rudelor mele le las numai trupul ei, dar tatălui meu trebuie să-i trimit cel puțin capul fiicei sale, ca s-o mai vadă o dată.

Obiceiul acesta de a tăia capetele celor dragi care au murit mi se părea îngrozitor, dar n-am îndrăznit să suflu o vorbă, de teamă să nu-l jignesc pe necunoscut. Așadar, i-am răspuns că mă pricep la îmbălsămarea morților și l-am rugat să mă ducă la căpătâiul moartei. Totuși nu m-am putut împiedica să întreb de ce trebuia să se petreacă totul în taină, la adăpostul întunericului nopții. Mi-a răspuns că rudele sale găseau că ceea ce vrea să facă este înspăimântător, că la lumina zilei n-ar fi putut să-și ducă fapta la bun sfârșit. Dar, capul odată tăiat, nu vor mai avea ce spune; e adevărat că ar fi putut el însuși să-l taie, dar un simțământ firesc îl împiedica s-o facă.

Între timp am ajuns în dreptul unei case mari, impunătoare. Însoțitorul meu mi-a arătat spre ea: era ținta plimbării noastre din noaptea aceea. Am trecut de poarta casei și am deschis o ușă mică pe care necunoscutul a închis-o cu grijă în urma noastră; am dat apoi de treptele înguste ale unei scări răsucite, le-am urcat pe întuneric și am ajuns într-un coridor slab luminat care ducea într-o încăpere unde ardea o lampă agățată de tavan.

Acolo se afla un pat pe care zăcea moarta. Necunoscutul întoarse capul, părând că-și ascunde lacrimile. Arătă înspre pat, îmi spuse să-mi fac bine și repede datoria și ieși pe ușă.

Mi-am scos cuțitele pe care, ca medic, le aveam întotdeauna la mine. și m-am apropiat de pat. Se vedea numai capul moartei, dar era atât de frumos, încât, fără voia mea, m-a cuprins o milă adâncă. Părul negru atârna în șuvițe lungi, obrazul era palid, ochii închiși. După obiceiul medicilor în împrejurările în care au de tăiat un mădular, am făcut întâi o crestătură în piele apoi, cu cel mai ascuțit cuțit, i-am tăiat gâtul dintr-o mișcare. Dar ce groază! Moarta deschise ochii și îi închise apoi îndată, cu un suspin adânc: părea că abia atunci își dăduse sufletul, în același timp, un șuvoi de sânge fierbinte țâșni din grumazul ei.

Mi-am dat seama că eu fusesem ucigașul ei. Căci nu mai încăpea îndoială că murise abia acum, din pricina acestei răni fără de leac. Câteva clipe am rămas ca o stană de piatră, încremenit de spaimă. Oare necunoscutul cu mantia roșie mă amăgise, sau sora lui nu murise cu adevărat când el o crezuse moartă? O moarte înșelătoare mi se părea mai vrednică de crezare. Nu era însă cu putință să-i mărturisesc fratelui moartei că, dacă tăietura ar fi fost mai puțin grăbită, fata s-ar fi trezit poate și nu i-aș mai fi luat viața; de aceea m-am gândit să-i desprind capul, dar atunci ea a mai oftat o dată, s-a întins într-un zvâcnet de durere și și-a dat sufletul. M-au străbătut deodată fiori de spaimă și am zbughit-o afară din încăpere. Dar pe coridor era întuneric; lampa se stinsese, iar însoțitorul meu se făcuse nevăzut. Am bâjbâit prin beznă, de-a lungul peretelui, până la scară. În sfârșit, am găsit-o și am coborât mai mult lunecând și poticnindu-mă la fiecare treaptă. Nici jos țipenie de om. Am găsit ușa întredeschisă și am răsuflat ușurat când m-am văzut în stradă, mai mult mort decât viu de spaimă. Mânat de frică am luat-o la goană spre casă și mi-am îngropat fața în pernă, ca să uit grozăvia pe care o săvârșisem. Dar somnul nu se lipea de mine; abia spre ziuă am început să-mi vin în fire. Mi se părea tot mai sigur că cel ce mă îndemnase la această faptă cumplită — mă încredințasem de lucrul acesta — nu avea să mă dea în vileag. Am hotărât să mă duc la prăvălie și să-mi văd de treburi ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar, vai! Un lucru pe care l-am băgat de seamă abia în clipa aceea m-a umplut de îngrijorare: pălăria, cingătoarea și cuțitele îmi lipseau și bănuiam că le uitasem în iatacul moartei sau că le pierdusem pe drum. Din păcate, prima bănuială părea mai sigură: puteam deci să fiu învinuit ca ucigaș.

Am deschis prăvălia la ceasul obișnuit. Ca în fiecare dimineață, vecinul meu vorbăreț a venit la mine.

— Ei, ce zici de întâmplarea groaznică de azi-noapte? începu el.

M-am prefăcut că nu știu nimic.

— Cum, se poate să nu știi ce știe tot orașul? N-ai auzit că cea mai frumoasă floare a Florenței, Bianca, fiica guvernatorului, a fost ucisă azi-noapte? Vai! am văzut-o chiar ieri cutreierând voioasă străzile, împreună cu logodnicul ei; astăzi ar fi trebuit să aibă loc nunta.

Fiecare cuvânt al vecinului se împlânta ca un cuțit în inima mea. Și chiar acesta se reînnoia la nesfârșit, cu fiecare mușteriu care lua povestea de la capăt, cu noi și noi amănunte, unul mai înspăimântător decât altul; nimeni însă nu-mi putea istorisi ceva mai înfricoșător decât ceea ce