Cum a scăpat Fatme

Fratele meu Mustafa și sora mea Fatmé erau aproape de aceeași vârstă; el avea cu vreo doi ani mai mult. Se iubeau nespus și se străduiau să facă tot ce era cu putință ca să-i ușureze tatălui nostru, cam șubred, povara bătrâneților. Când Fatmé a împlinit șaisprezece ani, fratele meu a dat o serbare. Le-a poftit pe toate prietenele ei, le-a ospătat cu bucate alese în grădina tatălui meu, iar pe înserat le-a chemat să facă o mică plimbare pe mare, într-un caiac pe care îl închiriase și îl împodobise minunat. Fatmé și prietenele ei se învoiră bucuroase, căci vremea era frumoasă, iar priveliștea orașului, mai ales seara, văzută dinspre mare, e minunată. Fetelor le plăcu atât de mult plimbarea cu caiacul, încât îl rugară pe fratele meu să meargă tot mai departe în larg. Mustafa le făcu pe plac, deși era îngrijorat, deoarece, cu câteva zile în urmă, prin locurile acelea fusese văzut un hoț de mare. Pe țărm, nu departe de oraș, înaintând în mare, se înălțau niște dealuri. Într-acolo doreau să meargă fetele, pentru a vedea mai bine cum dispare la asfințit soarele în valuri. În timp ce coteau după dealuri, zăriră la o mică depărtare o luntre în care se aflau oameni înarmați. Temându-se de o nenorocire, fratele porunci vâslașilor să întoarcă caiacul și să se îndrepte spre mal. Îngrijorarea lui se dovedi întemeiată, căci luntrea se apropie de caiac, tăindu-i repede drumul, deoarece aveau mai mulți vâslași. 

Dându-și seama de primejdie, fetele se ridicară în picioare țipând și plângând; zadarnic le rugă să stea cuminți, spunându-le că prin mișcările lor primejduiesc caiacul, care se poate răsturna. Totul fu în zadar. Când văzură că se apropie luntrea, se aruncară toate într-o parte, caiacul se aplecă și se răsturnă.

Între timp, cei de pe mal băgaseră de seamă că o luntre străină tot dădea târcoale de câtăva vreme caiacului nostru. Ivirea tâlharilor prin părțile locului stârnise încă dinainte îngrijorare și de aceea, neliniștiți, dându-și seama de primejdie, trimiseră câteva bărci pentru a da ajutor caiacului. Ele ajunseră tocmai la timp ca să scape fetele care erau gata-gata să se înece. În învălmășeala aceea, luntrea vrăjmașă se făcu nevăzută. Nu se știa prea bine dacă luntrele trimise luaseră toate fetele. Se apropiară una de alta și, vai!, atunci văzură că sora mea și una din prietenele ei lipseau; în același timp, ei mai dădură cu ochii, într-una din luntre, de un străin, un om necunoscut de nimeni. Amenințat de Mustafa, acesta mărturisi că făcea parte din cei de pe vasul vrăjmaș, care era adăpostit la două mile spre răsărit, și că tovarășii lui îl părăsiseră grăbiți, în vreme ce el încerca să scape fetele; de asemenea, le spuse că văzuse cum fuseseră trase în luntrea lor două dintre fete.

Durerea bătrânului meu tată fu nemărginită, iar Mustafa era deznădăjduit, căci își pierduse sora iubită, de a cărei nenorocire se învinuia, iar prietena Fatméi, care-i împărtășea soarta, îi fusese făgăduită de părinții ei ca soție; nu îndrăznise însă să mărturisească acest fapt tatălui meu, căci părinții fetei erau oameni săraci și fără obârșie aleasă, iar tatăl meu era un om aspru. Când durerea lui se mai potoli, îl chemă pe Mustafa și îi spuse:

— Nerozia ta mi-a răpit mângâierea bătrâneților și bucuria ochilor mei. Pleacă, piei pe veci din fața mea, te blestem pe tine și pe urmașii tăi, și blestemul tatălui tău va fi ridicat numai dacă ai s-o aduci pe Fatmé înapoi!

Sărmanul meu frate nu se așteptase la asemenea lucru; el hotărâse dinainte să pornească în căutarea surorii sale și a prietenei ei și voise să ceară pentru aceasta binecuvântarea tatălui meu; acum, însă părintele nostru îl trimitea în lume împovărat de blestem. Dar dacă durerea îl doborâse, năpasta nemeritată îi întări curajul.

Se duse la tâlharul ce fusese prins și-l întrebă încotro se îndrepta corabia lor; află astfel că ticăloșii făceau negoț de sclavi și că se duceau spre Bassora, unde se ținea târg.

Când se întoarse acasă spre a se pregăti de plecare, mânia părintelui nostru se mai potolise, se vede, căci îi trimisese o pungă cu galbeni pentru drum. Mustafa își luă plângând rămas bun de la părinții Zoraidei — așa o chema pe logodnica răpită — și porni spre Bassora.

Mustafa călători pe uscat, deoarece nici un vas nu pleca din orășelul nostru spre Bassora. De aceea trebui să meargă întins toată ziua, pentru a nu ajunge la Bassora cu mult în urma piraților. Avea un cal bun, nu era împovărat de lucruri și nădăjduia să ajungă la târg peste șase zile. Dar în seara celei de-a patra zile, pe când călărea singur pe drum, se năpustiră deodată asupra lui trei inși. Văzând că erau voinici și bine înarmați și că puseseră gând rău mai mult banilor și calului decât vieții sale, le strigă că e gata să se dea prins. Cei trei descălecară, îi legară picioarele sub burta calului, îl luară între ei și, în timp ce unul apucă de hăț, o porniră repede fără a scoate un cuvânt.

Pe Mustafa îl cuprinse o deznădejde cumplită; blestemul tatălui său începea să se împlinească; cum ar mai fi putut el nădăjdui să-și scape sora și logodnica, acum când toate mijloacele îi fuseseră răpite și nu-i mai rămăsese decât viața?

Mustafa și tăcuții săi însoțitori călăriră vreme de vreun ceas, după care cotiră într-o vale lăuntrică. Valea, înconjurată de copaci înalți și iarbă moale, de un verde închis, brăzdată la mijloc de un pârâu, îmbia la odihnă, într-adevăr, acolo erau așezate cincisprezece-douăzeci de corturi; de țărușii corturilor erau legate cămile și cai voinici; dintr-unul din corturi răsunau sunetele vesele ale unei țitere și două glasuri bărbătești. Fratele meu își zise că oamenii care-și aleseseră un loc de popas atât de vesel nu puteau să aibă gânduri rele față de el. 

Când însoțitorii săi îl dezlegară și-i făcură semn să descalece, îi urmă fără teamă. Fu dus într-un cort mai mare decât celelalte, frumos și cu gust împodobit pe dinăuntru. Perne minunate, țesute cu fir de aur, covoare măiestrit lucrate, vase aurite pentru ars mirodenii, toate aceste semne obișnuite ale bogăției și bunăstării erau aici semnele jafului îndrăzneț. Pe una din perne ședea un bătrânel pirpiriu; avea un chip urât, pielea pământie, lucioasă, iar schima de șiretenie a gurii și din jurul ochilor îi dădea o înfățișare respingătoare. Deși acest om încerca să facă pe grozavul, Mustafa își dăduse îndată seama că nu pentru el era cortul atât de bogat împodobit, iar vorbele pe care le schimba cu însoțitorii lui îi întăriră această credință.

— Unde e Voinicul? întrebară aceștia pe omul cel pirpiriu.

— A plecat la vânătoare, răspunse el, dar mi-a poruncit să-i țin locul.

— Asta n-a fost înțelept din partea lui, spuse unul din tâlhari, căci trebuie să hotărască dacă-i facem seama câinelui ăstuia sau îi cerem răscumpărarea, și lucrul acesta numai Voinicul îl știe.

Pirpiriul se ridică fudul și se întinse cât putu ca să ajungă cu palma la urechea potrivnicului său, vrând să-l lovească; dându-și seama că se ostenește în zadar, începu să ocărască. Ceilalți nu se lăsară mai prejos și în cort se stârni o larmă cumplită. Deodată perdeaua cortului se dădu la o parte și înăuntru intră un bărbat înalt și impunător, tânăr și frumos ca un prinț persan; veșmintele și armele sale, în afară de un hanger bătut cu pietre scumpe și de o sabie strălucitoare, erau modeste, obișnuite, dar ochii săi pătrunzători și întreaga sa înfățișare te făceau să-i dai toată cinstirea, fără să stârnească teama.

— Cine îndrăznește să pornească gâlceavă în cortul meu? strigă el către oamenii speriați.

Se așternu tăcerea pentru câteva clipe și, în cele din urmă, unul din cei ce-l aduseseră pe Mustafa povesti cele întâmplate. Atunci, fața Voinicului, cum îl numeau ei, se înroși de mânie. 

— Când te-am lăsat eu în locul meu, Hassan? îl întrebă el pe pirpiriu, cu glas înfricoșător.

Acesta se chirci de frică, părând și mai nevolnic ca înainte, și se strecură spre intrarea cortului. O strașnică lovitură de picior a Voinicului îl făcu să zboare afară într-un salt năstrușnic.

Îndată ce se făcu nevăzut, cei trei bărbați îl aduseră pe Mustafa în fața stăpânului cortului care, între timp, se așezase pe pernă.

• Iată omul pe care ne-ai poruncit să-l prindem!

El se uită îndelung la prins și rosti:

— Pașă din Sulieika! Cugetul tău îți va arăta de ce stai acum în fața lui Orbassan.

Auzind acestea, fratele meu se aruncă la picioarele lui și răspunse:

— O, stăpâne! Faci o greșeală; eu sunt un biet nenorocit si nu acel pașă pe care-l cauți!

Toți cei din cort se mirară de aceste vorbe. Stăpânul cortului spuse însă:

— Prefăcătoria nu-ți va folosi, căci voi chema oameni care te cunosc bine.

Porunci să fie adusă Zuleima. Fu adusă o femeie bătrână, care, întrebată dacă recunoaște în fratele meu pe pașa din Sulieika, răspunse:

— Da! Jur pe mormântul Profetului că el e pașa și nimeni altul!

— Vezi, nenorocitule, că viclenia ta nu ți-a folosit la nimic? rosti mânios Voinicul. Ești prea nevrednic ca să-mi pătez frumusețe de hanger cu sângele tău, dar am să te leg de coada calului meu, și mâine, de la răsăritul soarelui și până va asfinți după dealurile din Suileika, am să gonesc prin păduri cu tine!

Atunci sărmanul meu frate își pierdu cumpătul.

— Acesta e blestemul cruntului meu tată, care mă aruncă spre o moarte rușinoasă! strigă el, plângând. Ești pierdută și tu, dulcea mea soră, și tu, Zoraida!

— Prefăcătoria nu-ți folosește la nimic zise unul din tâlhari, legându-i mâinile la spate. Ieși din cort cât mai degrabă, căci Voinicul își mușcă buzele și privește către hanger. Dacă vrei să mai trăiești o noapte, mișcă! 

În clipa când tâlharii îl scoteau pe fratele meu din cort, se întâlniră cu alți trei, care împingeau de la spate un prins.

— Iată, ți-l aducem pe pașă, așa cum ne-ai poruncit, spuseră ei și-l duseră pe prins dinaintea pernei pe care ședea Voinicul.

Când prinsul trecu prin fața fratelui meu, el putu să-l vadă la față și să-și dea seama ce bine semăna cu el acest bărbat; doar pielea obrazului îi era mai smeadă și barba mai neagră.

Voinicul se miră nespus la ivirea celui de-al doilea prins.

— Care din voi e cel adevărat? întrebă el, privind când spre fratele meu, când spre celălalt.

— Dacă de pașa din Sulieika este vorba, răspunse cu glas semeț prințul, eu sunt acela!

Voinicul se uită îndelung la el, cu privirea lui aprigă și înfricoșătoare, apoi făcu un semn ca pașa să fie dus de acolo. După aceea se îndreptă către fratele meu, îi tăie legăturile cu hangerul și-i făcu semn să se așeze lângă el pe perne.

— Îmi pare rău, străine, rosti căpetenia, că te-am luat drept nemernicul acela, dar trece-o pe seama întâmplării ciudate, care te-a adus în mâinile oamenilor mei tocmai în ceasul sortit pieirii netrebnicului.

Fratele meu îi ceru ca singur hatâr să-l lase să plece îndată, deoarece orice întârziere putea fi păgubitoare. Voinicul îl întrebă ce treburi grabnice avea de făcut și, după ce Mustafa îi povesti totul, Voinicul îl înduplecă să înnopteze în cortul său, spunându-i că atât el, Mustafa, cât și calul lui aveau nevoie de odihnă. Îi mai spuse că a doua zi urma să-i arate un drum de numai o zi și jumătate până la Bassora. Fratele meu se învoi, fu bine găzduit și dormi lin până dimineața, în cortul tâlharului.

Când se trezi, era singur în cort; în fața perdelei însă auzi mai multe glasuri, unul părând să fie al stăpânului cortului, iar altul al pirpiriului cu obrazul pământiu. Trăgând cu urechea, spre groaza lui, auzi cum pirpiriul îl ruga stăruitor pe celălalt să-l omoare pe străin, căci acesta, îndată ce avea să se vadă scăpat, îi va da în vileag pe toți.

Mustafa își dădu seama numaidecât că pirpiriul îi purta pică, fiindcă pătimise din pricina lui cu o zi înainte. Voinicul păru că se gândește câteva clipe.

— Nu, zise el, este oaspetele meu; legea ospeției e sfântă, iar el nu arată a fi un mișel.

După ce vorbi astfel, dădu perdeaua la o parte și intră în cort.

— Pace ție, Mustafa, grăi el, hai să îmbucăm ceva, și apoi pregătește-te de drum.

Întinse fratelui meu un pahar cu licoare de șerbet și, după ce băură, puseră șeile pe cai și, într-adevăr, cu inima mai ușoară decât la sosire, Mustafa încălecă pe cal. Curând, corturile rămaseră mult în urma lor și ei o luară pe o cărare largă, ce ducea într-o pădure. Voinicul îi povesti fratelui meu că acel pașă, pe care-l prinseseră la vânătoare, le făgăduise că nu vor avea a se teme de nimic pe pământurile sale; dar, cu câteva săptămâni în urmă, nemernicul pusese mâna pe unul din oamenii cei mai bravi ai Voinicului și-l spânzurase în chinuri groaznice. Voinicul îl pândea de atunci pe ticălos și acesta trebuia să moară chiar în ziua aceea. Mustafa nu îndrăzni să-l întoarcă de la hotărârea sa, fiind fericit, că scăpase teafăr.

Când ieșiră din pădure, Voinicul își opri calul, arătă fratelui meu drumul, îi strânse mâna luându-și rămas bun și-i spuse:

— Mustafa, printr-o întâmplare ciudată, ai fost oaspetele tâlharului Orbassan; nu-i nevoie să te rog să nu dai în vileag cele ce ai văzut și auzit. Ai îndurat pe nedrept frica de moarte și sunt dator să te împac. Ia acest hanger ca amintire, și oricând vei avea nevoie de sprijin, trimite-mi-l și am să mă grăbesc să-ți vin într-ajutor. Iar această pungă poate îți va fi de folos pe drum.

Fratele meu mulțumi pentru mărinimie, luă hangerul, dar punga nu o primi. Orbassan însă, strângându-i încă o dată mâna, lăsă punga să cadă jos și porni înapoi călare, prin pădure, cu iuțeala fulgerului. Mustafa, dându-și seama că n-o să-l poată ajunge din urmă, descălecă și ridică punga, uimit de dărnicia gazdei sale, căci punga era plină cu galbeni. Îi mulțumi lui Alah că-i scăpase viața, îi ceru să-l țină în paza lui pe nobilul tâlhar și, cu inima ușoară, porni mai departe pe drumul către Bassora.

Lezah tăcu și privi întrebător spre bătrânul neguțător Ahmet.

— Ei, dacă așa stau lucrurile, spuse acesta, atunci îmi schimb aspra părere despre Orbassan, căci, într-adevăr, cu fratele tău s-a purtat frumos.

— S-a purtat ca un vrednic musulman, strigă Muley, dar nădăjduiesc că nu ți-ai încheiat povestirea, căci, după cum vezi, suntem cu toții dornici să ascultăm mai departe ce i s-a întâmplat fratelui tău și dacă a scăpat-o pe Fatmé, sora ta, și frumoasa Zoraida.

— Dacă nu vă plictisesc, am să vă povestesc cu plăcere mai departe, răspunse Lezah, căci povestea fratelui meu este într-adevăr minunată și plină de întâmplări neobișnuite.

În amiaza celei de-a șaptea zi de la plecarea sa, Mustafa intră pe porțile Bassorei. Trase de îndată la un caravanserai și acolo întrebă când începe târgul de robi ce se ține în fiecare an. Primi însă răspunsul cumplit că întârziase cu două zile. I se mai spuse că era păcat că întârziase, fiindcă pierduse prilejul de a vedea două roabe, aduse chiar în ultima zi a târgului, atât de frumoase, încât ispitiseră pe toți cumpărătorii. Aceștia se certaseră și se bătuseră pentru ele și roabele fuseseră vândute la un preț atât de ridicat, încât numai cel care le cumpărase nu era speriat de preț. Mustafa cercetă îndelung cum arătau cele două roabe cu pricina și până la urmă nu se îndoi că erau cele două nefericite pe care le căuta. Află, de asemenea, că cel care le cumpărase pe amândouă locuia la patruzeci de ceasuri de drum de Bassora și se numea Thiuli-Kos, un bogătaș de neam mare, destul de bătrân, care fusese înainte capudan-pașa al marelui vizir, dar care acum se retrăsese din slujbă, după ce făcuse avere. 

Mustafa voi să încalece de îndată și să gonească după Thiuli-Kos, care i-o luase înainte cu o zi. Dar se gândi că, singur, nu-l va putea îndupleca pe puternicul călător, și cu atât mai puțin nu va putea să-i smulgă prada. Chibzui să găsească altă cale și o găsi în curând. Asemănarea sa cu pașa din Sulieika, atât de primejdioasă, îi dădu ideea să intre în casa lui Thiuli-Kos sub acest nume și să încerce astfel să le scape pe cele două fete nefericite. Tocmi deci câteva slugi și câțiva cai, pentru care banii lui Orbassan îi fură de mare folos, cumpără pentru el și pentru slugi haine bogate și porni la drum spre palatul lui Thiuli-Kos. După cinci zile ajunse în apropierea palatului. Așezat într-o frumoasă câmpie, palatul era înconjurat de ziduri înalte, întrecute numai cu puțin de clădiri. Ajuns la fața locului, Mustafa își căni părul și barba, iar fata și-o unse cu sucul unei plante care-i dădu o culoare arămie, așa cum avusese acel pașă. Apoi trimise un slujitor la palat și ceru găzduire pentru noapte în numele pașalei din Sulieika.

Slujitorul se întoarse curând, și odată cu el, patru robi, frumos îmbrăcați, care luară de căpăstru calul lui Mustafa și-l duseră în curtea palatului. Acolo îl ajutară să descalece și alți patru robi îl însoțiră, pe o scară largă de marmură, la Thiuli.

Acesta, un bătrânel vesel, îl primi pe fratele meu cu cinstea cuvenită și-l ospătă cu cele mai alese feluri gătite de bucătarul său. După-masă, Mustafa aduse vorba de departe despre noile roabe, iar Thiuli le lăudă frumusețea, plângându-se numai că stau mereu posomorâte; credea însă că lucrurile se vor îndrepta curând.

Fratele meu fu foarte bucuros de această primire și se duse la culcare plin de nădejde.

Dormise poate un ceas, când, deodată, fu trezit de lumina unui felinar care-i cădea în ochi. Când se ridică, i se păru că visează, căci în fața lui stătea omul acela mic și pământiu din cortul lui Orbassan, cu felinarul în mână și un zâmbet dezgustător pe buzele lui groase. Mustafa se ciupi de braț și se trase de nas ca să se încredințeze că era treaz, dar arătarea rămase neschimbată. 

— Ce cauți lângă patul meu? strigă Mustafa, când își reveni din uimire.

— Nu te mai frământa, stăpâne! răspunse pirpiriul. Am ghicit de ce ai venit. Scumpa ta mutră mi-era binecunoscută și, într-adevăr, dacă n-aș fi dat o mână de ajutor la spânzurarea pașalei, ai fi izbutit să mă înșeli. Acum însă am venit ca să-ți pun o întrebare.

— Înainte de toate, spune-mi cum ai ajuns aici! strigă Mustafa, spumegând de furie că fusese descoperit.

— Am să-ți spun, răspunse celălalt. Nu m-am mai putut înțelege cu Voinicul și am fugit; de fapt, tu, Mustafa, ai fost pricina certei noastre și de aceea trebuie să mi-o dai pe sora ta de soție, iar eu am să vă ajut să fugiți; dacă nu mi-o dai, mă duc la noul meu stăpân și-i șoptesc o vorbuliță despre noul pașă.

Spaima și mânia îl făcură pe Mustafa să-și piardă cumpătul; tocmai când credea că ajunsese aproape de împlinirea gândului său, ticălosul acesta îi strica toate socotelile; nu-i rămânea decât un singur mijloc de scăpare; să ucidă stârpitura. Dintr-un salt țâșni din pat și se repezi la el; așteptându-se la așa ceva, pirpiriul trânti jos felinarul care se sparse și o luă la fugă prin întuneric, țipând cât îl ținea gura după ajutor.

Lucrurile se cam încurcaseră; Mustafa trebuia să uite deocamdată de fete și să se gândească la pielea lui; de aceea se apropie de fereastră, să vadă dacă nu putea fugi pe acolo. Fereastra se afla la o înălțime destul de mare, iar în fața ei se ridica un zid înalt peste care ar fi trebuit să sară. Cum stătea pe gânduri la geam, auzi mai multe glasuri apropiindu-se de odaia lui; când ajunseră în fața ușii, înșfăcă deznădăjduit hangerul și veșmintele și se aruncă pe fereastră. Căzu rău, dar simți că nu-și frânsese nici un os; se ridică și fugi către zidul împrejmuitor; spre uimirea urmăritorilor săi, se cățără pe el și curând se făcu nevăzut. Alergă până la o pădurice, unde, istovit, se trânti jos. Aici cugetă la cele ce avea de făcut. Își părăsise slugile și caii, dar galbenii, pe care-i ținea la brâu, nu-i pierduse.

Mintea lui ageră găsi de îndată alt mijloc de salvare. Merse mai departe prin pădure, până ajunse într-un sat, unde cumpără un cal pe nimica toată; acesta îl duse în scurt timp într-un oraș apropiat. Acolo întrebă de un vraci și fu îndrumat la un bătrân înțelept. Pe vraci îl înduplecă cu galbeni să-i dea un leac care să cufunde pe un om într-un somn asemănător cu moartea, somn ce putea fi pe dată întrerupt cu ajutorul unui alt leac. După ce căpătă aceste leacuri, își cumpără o barbă calpă, lungă, o mantie neagră și felurite cutii și borcane, ca să arate ca un vraci călător, încărcă totul pe un asin și se întoarse la palatul lui Thiuli-Kos. Era sigur că de data asta nu va mai fi recunoscut, căci barba îl schimba într-atât, încât abia se mai recunoștea el însuși. Ajuns la Thiuli, se dădu drept doftorul Hacamancabudibaba și totul se petrecu precum se așteptase; măgulit de acel nume fălos, bătrânul nerod îl pofti la masa lui. Hacamancabudibaba se înfățișă înaintea lui Thiuli; nu trecu un ceas, că bătrânul și hotărî ca toate roabele lui să fie cercetate de preaînțeleptul vraci. Acesta cu greu își putu ascunde bucuria de a-și revedea sora iubită și, cu inima bătând, îl urmă pe Thiuli în serai. Ajunseră într-o încăpere frumos împodobită, unde nu se afla nimeni.

— Hambaba sau cum te cheamă, dragă vraciule, zise Thiuli-Kos, privește gaura aceea din perete; pe acolo au să scoată mâna toate roabele și tu ai să le poți asculta pulsul, dacă-i sănătos ori bolnav.

Orice-ar fi spus Mustafa, totul ar fi fost în zadar: nu i se îngăduia să le vadă și gata. Thiuli îi făgădui că-i va spune cum se poartă fiecare. Apoi scoase o hârtie lungă de la brâu și începu să-și strige cu glas tare roabele pe nume. La fiecare strigare, o mână se ivea din perete și vraciul cerceta pulsul. Șase fuseseră cercetate și găsite sănătoase, când Thiuli citi cel de-al șaptelea nume: «Fatmé» și din zid se strecură o mână mică, albă. Tremurând de bucurie, Mustafa apucă mâna și, cu o față îngândurată, spuse că fata e grav bolnavă. Thiuli, îngrijorat porunci înțeleptului Hacamancabudibaba să pregătească repede un leac pentru ea. Vraciul ieși din încăpere și scrise pe o hârtiuță: «Fatmé! Am să te scap, dacă te hotărăști să bei o licoare ce va face să pari moartă timp de două zile; am leacul care să te readucă la viață. Dacă ai să spui că această licoare nu ți-a fost de folos, asta va fi pentru mine semnul că te învoiești»

Se întoarse de îndată în încăpere unde îl aștepta Thiuli. Aduse o băutură nevătămătoare, mai pipăi o dată pulsul bolnavei și în același timp îi strecură biletul sub brățară, iar băutura i-o dădu prin gaura din zid. Thiuli se arătă foarte îngrijorat de soarta Fatméi și amână cercetarea celorlalte roabe pentru altă dată. Părăsind încăperea împreună cu Mustafa el îi spuse cu glas mâhnit:

— Hadibaba, spune drept, ce crezi despre boala Fatméi?

Hacamancabudibaba răspunse cu un suspin adânc:

— Vai, stăpâne! Profetul să-ți hărăzească alinare! Are friguri lăuntrice care ar putea să-i aducă sfârșitul.

Atunci Thiuli izbucni mânios:

— Ce tot spui, câine blestemat de vraci! M-a costat două mii de galbeni și acum să moară ca o vită? Află că dacă n-o scapi, îți tai capul!

Atunci fratele meu își dădu seama că făcuse o mare greșeală și-i dădu din nou nădejdi lui Thiuli. Pe când vorbeau, veni un arap din serai să-i spună vraciului că băutura nu fusese de nici un folos.

— Arată-ți toată măiestria, Hacamdababelda sau cum îți zice, și am să-ți plătesc cât ai să vrei! strigă Thiuli-Kos, aproape plângând de spaimă că pierde atâta aur.

— Am să-i dau o licoare care o va scăpa de orice primejdie, răspunse vraciul.

— Da, da! Dă-i licoarea! suspină bătrânul Thiuli.

Plin de voie bună, Mustafa se duse să aducă băutura adormitoare și, după ce o dădu arapului, arătându-i cât trebuie luat, se duse la Thiuli și-i spuse că mai trebuie să culeagă niște ierburi de pe țărmul mării și ieși repede pe poartă.

La malul mării, nu departe de palat, își scoase hainele ce-i schimbaseră înfățișarea și le aruncă în apă, unde plutiră vesele, iar el se ascunse într-un tufiș, așteptând căderea nopții. Odată cu înserarea, Mustafa se furișă în lăcașul de îngropăciune al palatului lui Thiuli. 

O oră după plecarea sa din palat, lui Thiuli i se aduse vestea că roaba Fatmé era pe moarte. El trimise oameni la malul mării să-l aducă degrabă pe vraci, dar aceștia se întoarseră curând și-i spuseră că bietul vraci căzuse în apă și se înecase; mantia lui neagră plutea pe apă și din când în când se ivea din valuri și barba lui. Văzând că nu mai este nici o scăpare, Thiuli se blestemă pe sine și toată lumea, își smulse barba și se dădu cu capul de pereți. Dar toate acestea nu folosiră la nimic, căci în curând Fatmé își dădu sufletul în brațele celorlalte femei.

Aflând de moartea ei, Thiuli porunci să se facă degrabă un sicriu, căci nu putea suferi să aibă morți în casă, și porunci ca leșul să fie dus la lăcașul de îngropăciune.

Oamenii duseră coșciugul acolo, îl așezară repede și fugiră, căci auziseră suspine și gemete venind din celelalte sicrie. Era Mustafa, care, pitit după coșciuge, se pornise să suspine și să geamă, ca să le înspăimânte pe slugile bătrânului; apoi ieși din ascunzătoare și aprinse un felinar, pe care avusese grijă să-l ia cu el. După aceea, scoase sticluța în care se afla leacul de trezire și deschise capacul sicriului Fatméi. Dar care nu-i fu spaima, când la lumina felinarului văzu un chip cu totul necunoscut! Nici sora mea, nici Zoraida nu zăceau în sicriu, ci o altă femeie. I-a trebuit mult să-și revină de pe urma acestei noi lovituri a soartei; în cele din urmă, mila învinse necazul!... Destupă sticluța și-i dădu leacul. Ea răsuflă adânc, deschise ochii și păru că se gândește îndelung până să-și dea seama unde se află. În sfârșit își aminti de cele întâmplate, se ridică din sicriu și se aruncă la picioarele lui Mustafa.

— Cum să-ți mulțumesc, ființă îndurătoare, strigă ea, că m-ai scăpat din groaznica-mi robie!

Mustafa n-o lăsă să-i mulțumească, ci o întrebă cum se face că ea, și nu sora lui, Fatmé, fusese salvată.

Femeia se uită mirată la el.

— Acum pricep, răspunse ea, de unde îmi vine scăparea ce mi se păruse de neînțeles; află că în acest palat mi se spune Fatmé, și mie mi-ai dat biletul și licoarea salvatoare. 

Fratele meu o rugă să-i dea vești despre sora lui și despre Zoraida și află că amândouă se aflau în palat, dar, după obiceiul lui Thiuli, căpătaseră alt nume; se numeau acum Mirza și Nurmahal.

Fatmé, roaba pe care o scăpase, văzându-l pe fratele meu atât de nenorocit din pricina acestei greșeli, îl îmbărbătă și-i făgădui să găsească un mijloc prin care să le poată salva totuși și pe cele două fete, însuflețit de acest gând, Mustafa prinse din nou inimă; o rugă să-i spună acest mijloc și ea grăi:

— Eu am fost adusă în palatul lui Thiuli numai de cinci luni. Mi-am pus în gând de la început să fug, numai că de una singură era prea greu. În curtea interioară a palatului ai văzut desigur havuzul din care țâșnește apa prin zece țevi; am băgat de seamă numaidecât havuzul acela. Îmi amintea de unul asemănător ce se afla în casa tatălui meu, din care apa țâșnea printr-o țeavă lată; spre a mă încredința dacă și havuzul său e clădit la fel, am lăudat într-o zi în fața lui Thiuli frumusețea lui și l-am întrebat cine-l făcuse. «Eu însumi l-am făcut, mi-a răspuns ei, și ceea ce vezi aici nu e încă nimic; apa vine de la un pârâu aflat la o mie de pași depărtare de aici și trece printr-o hrubă boltită care are cei puțin înălțimea unui om. Toate acestea le-am chibzuit eu însumi»

Când am auzit vorbele lui, mi-am dorit deseori să am numai pentru o clipă puterea unui bărbat ca să ridic o piatră de pe marginea havuzului și să fug unde vreau. La noapte am să-ți arăt hruba; prin ea ai să ajungi la palat și ai să le scapi pe cele două fete. Dar trebuie să te însoțească cel puțin doi bărbați, care să-i înfrunte pe robii ce păzesc seraiul noaptea.

Astfel vorbi ea; iar fratele meu Mustafa, deși fusese de două ori înșelat în așteptările sale, începu să nădăjduiască din nou că, cu ajutorul lui Alah, va izbuti să ducă la bun sfârșit cele puse la cale de roabă. Îi făgădui să aibă grijă de întoarcerea în țara ei dacă îi va ajuta să ajungă la palat. Numai un gând îl frământa: de unde să ia doi-trei oameni credincioși care să-l însoțească? Își aminti deodată de hangerul lui Orbassan și de făgăduiala pe care i-o făcuse că-i va da sprijin ori de câte ori îl va chema. Părăsi împreună cu Fatmé lăcașul de îngropăciune și porni în căutarea tâlharului.

În orașul unde își luase înfățișare de vraci își cumpără cu ultimii bani un cal și o lăsă pe Fatmé în gazdă la o femeie sărmană ce locuia la mahala. Iar el o porni în grabă către munții în preajma cărora îl întâlnise prima oară pe Orbassan, și peste trei zile ajunse acolo. Găsi din nou corturile și se înfățișă pe neașteptate lui Orbassan, care-l primi prietenos. Îi povesti încercările sale neizbutite, la auzul cărora încruntatul Orbassan nu-și putu stăpâni râsul, mai ales când se gândea la vraciul Hacamancabudibaba. Ticăloșia pirpiriului îl mânie și Voinicul făcu jurământ că, oriunde-l va găsi, îi va spânzura cu mâna lui. Fratelui meu însă îi făgădui tot ajutorul de îndată ce o să se odihnească bine după drum, ca să prindă puteri înainte de a pleca înapoi. Mustafa rămase deci în noaptea aceea din nou în cortul lui Orbassan, iar la ivirea zorilor porniră; Orbassan luă cu el trei dintre vitejii săi, călări și bine înarmați. Plecară în goană și după două zile ajunseră în orășelul unde Mustafa o lăsase pe Fatmé cea pe care o scăpase, apoi se îndreptară cu toții spre păduricea de unde se putea vedea, la o mică depărtare, palatul lui Thiuli; acolo făcură popas, așteptând căderea nopții. Îndată ce se întunecă, se furișară, călăuziți de Fatmé, către pârâul de unde începea hruba, și o găsiră numaidecât. Pe fată și pe unul din slujitori îi lăsară în urmă cu caii și se pregătiră să coboare; înainte de asta, însă, Fatmé le spuse totul încă o dată, și anume: că prin havuz vor ajunge în curtea lăuntrică a palatului, unde se înalță două turnuri, unul la dreapta, altul la stânga; la a șasea ușă, socotind de la turnul din dreapta, se află Fatmé și Zoraida, păzite de doi arapi.

Având arme și drugi de fier, Mustafa, Orbassan și ceilalți doi coborâră în hrubă; apa le ajungea până la brâu, dar ei pășiră înainte, neînfricați. După o jumătate de ceas ajunseră la havuz și vârâră de îndată drugii de fier în zid.

Deși gros și tare, zidul fu dărâmat repede de puterile înfrățite ale celor patru bărbați. Ei izbutiră iute să facă o deschizătură destul de mare pentru a se putea strecura prin ea. Cel dintâi trecu Orbassan și-i ajută și pe ceilalți. Ajunși cu toții în curte, se uitară la aripa palatului ce se afla în fața lor și căutară ușa cu pricina. Dar nu se dumeriră care era, căci, numărând de la turnul din dreapta spre cel din stânga, văzură o ușă zidită, pe care nu știau dacă Fatmé o trecuse sau nu la socoteală. Dar Orbassan nu stătu mult pe gânduri:

— Vajnica mea sabie îmi va deschide orice ușă! strigă el, îndreptându-se spre cea de-a șasea ușă, și toți ceilalți îl urmară. Deschiseră ușa și dădură peste șase arapi care dormeau pe podea; tocmai voiau să se tragă înapoi pe nesimțite, fiindcă își dăduseră seama că greșiseră ușa, când un om se ridică dintr-un colț și începu să strige după ajutor cu un glas bine cunoscut. Era pirpiriul din ceata lui Orbassan. Până să se dezmeticească arapii, Orbassan se năpusti asupra pirpiriului, îi rupse brâul în două, îi astupă gura și-i legă mâinile la spate; apoi se întoarse către arapi, dintre care unii erau pe jumătate legați de Mustafa și de ceilalți doi, și-și ajută prietenii să ducă treaba la bun sfârșit. Cu hangerul îndreptat spre pieptul arapilor, cei patru bărbați întrebară unde se află Nurmahal și Mirza, iar aceștia mărturisiră că se găsesc în odaia alăturată. Mustafa dădu buzna acolo și le găsi pe Fatmé și Zoraida, trezite de zgomot. Ele își adunară repede giuvaerurile și veșmintele și-i urmară pe Mustafa; cei doi tâlhari își dădură cu părerea să jefuiască tot ce se putea, dar Orbassan îi opri și le spuse:

— Nu vreau să se spună despre Orbassan că pătrunde noaptea în case ca să fure aur.

Mustafa și cele două fete se strecurară iute prin hrubă, iar Orbassan făgădui să-i urmeze îndată. După ce văzu pe aceștia coborâți în hrubă, Orbassan și unul din tâlhari îl scoaseră pe pirpiriu și-l duseră în curte; aici îi legară de gât o funie de mătase adusă anume și-l spânzurară de partea cea mai înaltă a fântânii. După ce pedepsiră astfel mișelia netrebnicului, coborâră și ei în hrubă și îl urmară pe Mustafa. 

Cu lacrimi în ochi, fetele mulțumiră izbăvitorului lor Orbassan, dar acesta le îndemnă să fugă repede, căci, desigur, Thiuli-Kos îi va urmări.

A doua zi, Mustafa și fetele se despărțiră mâhniți de Orbassan, spunându-i că n-au să-l uite niciodată, Fatmé roaba salvată, se duse la Bassora pentru a se întoarce în țara ei.

După o călătorie scurtă și plăcută, ai mei ajunseră acasă. Bătrânul meu tată fu aproape doborât de bucuria revederii; a doua zi după întoarcerea lor, dădu o mare serbare la care veni tot orașul.

Fratele meu trebui să povestească în fața cunoscuților și prietenilor adunați întâmplările prin care trecuse și toți aduseră laude mărinimosului tâlhar.

După ce Mustafa sfârși de povestit, tatăl meu se ridică și o conduse pe Zoraida înspre fratele meu. Cu glas sărbătoresc, el rosti;

— Ridic blestemul de pe capul tău. Ia această fată drept răsplată pentru râvna ta neobosită; primește binecuvântarea mea părintească și fie ca orașul nostru să nu ducă lipsă niciodată de bărbați asemenea ție în înțelepciune și vitejie, precum și în dragostea de frate.

Caravana ajunsese la marginea pustiului și călătorii priviră cu bucurie întinderile verzi și desișul pomilor de a căror plăcută înfățișare duseseră lipsă atâtea zile. Într-o vale frumoasă se afla caravanseraiul pe care îl aleseră ca adăpost pentru noapte și, cu toate că acolo nu era un loc destul de tihnit și de răcoros, toți se simțeau mai veseli și mai încrezători ca oricând, căci gândul de a fi scăpat de toate primejdiile și greutățile călătoriei prin pustiu le deschisese inimile și-i îmbia la glume și petreceri.

Muley, tânărul și voiosul neguțător, începu să dănțuiască și să cânte năstrușnic, făcând să înflorească un zâmbet chiar pe chipul așezat al grecului Zaleukos. Dar el nu se mulțumi numai să-și înveselească tovarășii cu cântece și danțuri, ci le spuse și povestea pe care le-o făgăduise; după ce-și trase sufletul, începu să istorisească povestea ce urmează.