Povestea despre prințul cel neadevarat

POVESTEA DESPRE PRINȚUL CEL NEADEVĂRAT

A fost odată o cinstită calfă de croitor, pe nume Labacan, care învăța meseria de la un meșter iscusit din Alexandria. Nu se putea spune că Labacan mânuia cu stângăcie acul; dimpotrivă, făcea treabă foarte bună. De asemenea, ar fi fost nedrept să-l socotești leneș. Ceva însă tot nu era în bună rânduială la el, căci deseori putea să coasă ceasuri în șir, până ce acul se încingea și ața fumega; atunci făcea treabă ca nimeni altul. Dar alteori, și din păcate lucrul acesta se întâmpla mai adesea, ședea adâncit în gânduri, privea țintă drept înaintea lui, iar fața și întreaga-i făptură aveau atunci ceva atât de ciudat, încât meșterul și celelalte calfe nu vorbeau niciodată de starea aceasta altfel decât: «Labacan arată din nou ca un om de neam».

Vineri seara, când ceilalți oameni, după rugăciune, se duceau liniștiți acasă la treburile lor, Labacan îmbrăcat într-un veșmânt frumos, pe care și-l agonisise cu multă trudă, ieșea din moschee, se plimba cu pași rari și mândri prin piețele și ulițele orașului, iar când vreunul din tovarășii săi îl întâmpina cu «Pacea fie cu tine» sau «Cum merge, prietene Labacan?», făcea un mic semn binevoitor cu mâna sau cel mult catadicsea să dea încrezut din cap. Când meșterul îi spunea în glumă: «În tine se ascunde un prinț, Labacan», calfa se bucura de aceste cuvinte și răspundea: «V-ați dat seama și dumneavoastră?» sau: «De mult timp sunt încredințat de lucrul acesta».

Cinstitul Labacan se purta astfel cam de multă vreme. Dar meșterul îi trecea cu vederea această nerozie, pentru că, altminteri, era un băiat de treabă și un lucrător priceput. Dar iată că, într-o zi, Selim, fratele sultanului, care tocmai sosise la Alexandria, trimise meșterului un veșmânt de sărbătoare, spre a-i face câteva schimbări, iar meșterul îl dădu lui Labacan, deoarece lucra mai bine ca toți.

Seara, după ce meșterul și calfele plecară spre a se odihni după munca zilei, o dorință nestăpânită îl mână pe Labacan îndărăt, la atelier, unde se afla veșmântul fratelui împăratului. Se opri îndelung, gânditor, în fata straiului împărătesc, minunându-se când de bogăția fireturilor, când de culorile sclipitoare ale catifelei și mătăsii. Nu putu să se stăpânească, trebuia să-l îmbrace; și iată că-i venea atât de bine, de parc-ar fi fost făcut pentru el.

— N-oi fi și eu prinț, tot atât de bun ca oricare altul? se întrebă el, plimbându-se în sus și în jos prin odaie. Nu mi-a spus chiar meșterul că sunt născut să fiu prinț?

Odată cu veșmântul, calfa părea să fi îmbrăcat și un cuget regesc; nu putea gândi altfel decât că era un fiu de rege, necunoscut, și de aceea hotărî să plece în lume și să părăsească acest loc, unde oamenii fuseseră până acum atât de mărginiți, încât să nu-i recunoască stirpea sub părelnica sa obârșie de rând. Bogatul veșmânt i se păru trimis de o zână bună; se feri deci să nesocotească un dar atât de scump; își adună puținii bani pe care-i avea și, ajutat de întunericul nopții, plecă pe porțile Alexandriei.

Prințul cel necunoscut stârni uimire pretutindeni în călătoria sa, căci veșmântul bogat și înfățișarea serioasă și demnă nu se potriveau cu faptul că mergea pe jos. Când era întrebat despre aceasta, răspundea, cu o căutătură ascunsă, că avea temeiurile sale. Dându-și însă seama că era de râsul lumii călătorind pe jos, cumpără cu bani puțini un cal bătrân, potrivit pentru el, deoarece animalul, fiind liniștit și blând, nu-l punea în încurcătură silindu-l s-o facă pe călărețul priceput, ceea ce nu i-ar fi fost cu putință.

Într-o zi, pe când mergea călare pe uliță, la pas, cu Murva – așa își botezase calul – se apropie de el un călăreț care-l rugă să-i îngăduie a-l întovărăși, deoarece drumul pare mai scurt când ai cu cine schimba o vorbă. Călărețul era un tânăr vioi, chipeș și un tovarăș plăcut. Curând el începu să-l întrebe pe Lacaban de unde vine și unde se duce; și se brodi că și el, ca și calfa de croitor, cutreiera prin lume fără țintă. Îi spuse că se numește Omar, că e nepotul lui Elfi-bey, nefericitul pașă din Cairo; trebuia să ducă la îndeplinire o însărcinare pe care i-o dăduse unchiul său pe patul de moarte.

Labacan nu-i vorbi cu inima tot atât de deschisă despre el, dar îi dădu a înțelege că era de viță aleasă și călătorea de plăcere.

Cei doi tineri se plăcură unul pe altul și-și urmară drumul împreună. În cea de-a doua zi a călătoriei lor, Labacan îl întrebă pe Omar despre sarcina pe care o avea de îndeplinit și, spre uimirea lui, află următoarele:

Elfi-bey, pașa din Cairo, îl crescuse pe Omar din fragedă copilărie, iar acesta nu-și cunoscuse părinții. Când Elfi-bey fu lovit de dușmanii săi și, după trei bătălii nefericite, silit să fugă rănit de moarte, îi mărturisi tânărului că nu-i era nepot, ci fiul unui stăpânitor puternic, care, speriat de prorocirile cititorilor în stele, îndepărtase pe tânărul prinț de la curtea sa, jurând să nu-l revadă decât în ziua când va împlini douăzeci și doi de ani, să se afle lângă bine cunoscutul obelisc El-Serujah, la patru zile de drum spre răsărit de Alexandria. Acolo va trebui să înmâneze oamenilor pe care-i va găsi lângă obelisc un hanger dăruit de acela care se dăduse drept unchiul său și să rostească: «Iată, eu sunt cel pe care-l căutați». Dacă ei vor răspunde: «Lăudat fie profetul care te-a ținut în viață», va trebui să-i urmeze, căci îl vor duce la tatăl său.

Labacan, calfa de croitor, tare se minună de această povestire; din clipa aceea el se uită cu ochi pizmași la prințul Omar, supărat că soarta îi hărăzise cinstea de a fi odraslă de stăpânitor, după ce fusese crescut ca nepot al puternicului pașă. Iar lui, care era înzestrat cu tot ce-i trebuie unui prinț, soarta, ca o batjocură, îi dăruise o viață obișnuită. Se cerceta când pe el, când pe prinț. Trebui să recunoască faptul că tânărul era chipeș; ochi ageri și frumoși, nas bine croit, purtare blândă și binevoitoare, pe scurt, întreaga lui înfățișare era foarte plăcută. Dar oricâte însușiri îi găsea însoțitorului său, se gândea totuși că el, Labacan, ar fi fost un fiu mai potrivit pentru un tată atât de sus-pus, decât adevăratul prinț,

Acest gând îl urmări pe Labacan toată ziua și cu acest gând adormi la popasul următor; când se trezi dimineața și privirea îi căzu asupra lui Omar, care dormea alături liniștit, visând de bună seamă la apropiata-i fericire, încolți în el gândul să dobândească prin șiretenie sau cu sila ceea ce soarta vitregă nu-i îngăduise; hangerul, semnul de recunoaștere al prințului, era înfipt în brâul acestuia; îl trase încet, ca să-l împlânte în pieptul stăpânului său. Dar gândul ucigaș înspăimântă sufletul pașnic al calfei; se mulțumi deci să ia hangerul și se apucă să-și pună șaua pe calul cel ager al prințului; până avea să se trezească Omar și să se vadă jefuit de toate nădejdile sale, necredinciosul său tovarăș va fi departe.

Ziua când Labacan îl jefui pe prinț se nimeri a fi tocmai întâia zi a sfintei luni Ramadan; mai avea deci patru zile pentru a ajunge la obeliscul El-Serujah, pe care-l cunoștea bine. Deși locul unde se afla acest obelisc era la o depărtare de cel mult două zile de călătorie, el se grăbi să sosească acolo, fiindu-i mereu teamă că va fi ajuns din urmă de adevăratul prinț.

La sfârșitul celei de-a doua zi, Labacan zări obeliscul El-Serujah. Era așezat pe un dâmb într-o câmpie deschisă și putea fi văzut de la o depărtare de două-trei ceasuri de drum. Zărindu-l, inima lui Labacan bătu mai tare; deși în ultimele două zile avusese destulă vreme să chibzuiască ce trebuie să facă, cugetul lui încărcat îi stârnea teama; gândul că era sortit să fie prinț îl îmbărbătă însă din nou și astfel se îndreptă plin de încredere către ținta lui. 

Împrejurimile obeliscului El-Serujah erau nelocuite, pustii, și noul prinț s-ar fi aflat la grea ananghie dacă n-ar fi avut merinde pentru câteva zile. Se așeză deci sub niște palmieri, lângă calul său, și așteptă cele ce aveau să se întâmple.

Pe la miezul zilei următoare văzu o caravană mare, cu cai și cămile, venind pe câmpie către obeliscul El-Serujah. Caravana se opri la poalele dâmbului pe care se afla obeliscul; se ridicară corturi arătoase și totul părea a spune că e vorba de călătoria unui pașă sau a unui șeic bogat. Labacan bănui că mulțimea pe care o vedea venise acolo pentru el și ar fi dorit să se arate chiar atunci în chip de viitor stăpân; dar își potoli pornirea de a se da drept prinț, deoarece chiar a doua zi dimineață aveau să i se împlinească cele mai îndrăznețe năzuințe.

Razele soarelui de dimineață îl treziră pe fericitul croitor pentru cea mai însemnată clipă a vieții sale, clipă ce avea să-l ridice de la cea mai joasă treaptă lângă un tată din os domnesc; e adevărat că atunci când puse frâul calului său spre a se îndrepta către obelisc, își dădu seama de pasul necinstit pe care-l făcea, și iar e adevărat că se gândi la durerea pe care trebuia s-o resimtă fiul de prinț, înșelat în nădejdile sale; dar zarurile fuseseră aruncate și el nu mai putea să dea îndărăt de la cele hotărâte. Îngâmfarea îi șoptea că arată destul de impunător ca să se dea drept fiul unui rege atotputernic, îmbărbătat de acest gând, se aruncă în șa, își adună tot curajul ca să-și pună calul în galop și, astfel, ajunse într-un pătrar de ceas la poalele dâmbului.

Descălecă și-și legă calul de unul din tufarii ce creșteau acolo; apoi scoase hangerul prințului Omar și urcă pe coastă. La picioarele obeliscului stăteau șase bărbați în jurul unui bătrân cu înfățișare măreață de rege; veșmântul strălucitor din țesătură de fir, șalul de Cașmir alb cu care era încins, turbanul alb, împodobit cu nestemate scăpărătoare, arătau că este un bărbat bogat și de vază.

Labacan se îndreptă spre el, se plecă adânc și spuse, în timp ce-i întindea hangerul:

— Iată, eu sunt cel pe care-l căutați! 

— Lăudat fie Profetul care te-a ținut în viață! răspunse bătrânul, cu lacrimi de bucurie. Îmbrățișează-ți bătrânul tată, scumpul meu fiu Omar!

Bunul croitor fu nespus de înduioșat de aceste cuvinte adânc simțite și, cu un amestec de fericire și de rușine, se aruncă în brațele bătrânului.

Dar bucuria noii sale stări avea să dureze netulburată numai o clipă; când se desprinse din brațele bătrânului, văzu un călăreț gonind din câmpie spre dâmb. Călărețul și calul aveau o înfățișare jalnică: calul, de încăpățânare sau de oboseală, nu mai voia să înainteze; se țâra cu mers împiedicat care nu era nici pas, nici trap; călărețul îl îndemna cu mâinile și cu picioarele să se miște mai repede.

Labacan îl recunoscu de îndată pe Murva al său și pe adevăratul prinț Omar; dar duhul rău a! minciunii pusese stăpânire pe el; hotărî deci să-și susțină drepturile dobândite, cu fruntea sus, orice s-ar întâmpla.

Călărețul făcea semne încă din depărtare; ajungând în sfârșit la poalele dâmbului, cu toată încetineala lui Murva, sări din șa și se năpusti sus pe dâmb.

— Opriți! strigă el. Oricine ați fi, opriți și nu vă lăsați amăgiți de acest mișel înșelător; eu mă numesc Omar, și nici un muritor să nu îndrăznească a se folosi de numele meu!

La auzul acestei întorsături a lucrurilor, pe fețele privitorilor se întipări o adâncă mirare; bătrânul, mai ales, părea foarte uimit; se uită întrebător când la unul, când la celălalt. Labacan însă vorbi cu o liniște greu stăpânită:

— Cinstite stăpâne și părinte, nu te lăsa amăgit de acest om! După câte știu, este un croitor smintit din Alexandria pe nume Labacan și e vrednic mai mult de mila decât de supărarea noastră.

Aceste cuvinte îl aduseră pe prinț în pragul nebuniei și, spumegând de furie, vru să se arunce asupra lui Labacan; dar ceilalți se așezară între ei și-l ținură, iar stăpânitorul spuse:

— Într-adevăr, scumpul meu fiu, bietul om e nebun; să fie legat și așezat pe unul din dromaderii noștri; poate că-i vom putea fi de folos nefericitului. 

Furia prințului se potoli; plângând, îi zise stăpânitorului:

— Inima mea îmi spune că-mi ești părinte și te rog din suflet să mă asculți, în amintirea mamei mele.

— Doamne ferește! răspunse bătrânul. Iar începe să vorbească fără șir; cum poate ajunge un om la asemenea gânduri nebunești?

Apoi luă brațul lui Labacan și păși sprijinit de el spre poalele dâmbului. Amândoi încălecară pe niște cai mândri, acoperiți cu cioltare de preț, și porniră în fruntea caravanei peste câmpie. Nefericitului prinț însă i se ferecară mâinile, apoi fu legat de un dromader, iar doi călăreți rămaseră în preajma lui pentru a-i supraveghea orice mișcare.

Bătrânul era Saaud, sultanul wahaabiților. Multă vreme nu avusese copii; în cele din urmă i se născuse prințul mult dorit. Dar cititorii în stele, chemați să prevestească soarta băiatului, îi spuseră că până la douăzeci și doi de ani îl paște primejdia de a fi izgonit de un dușman. De aceea, spre mai multă siguranță, sultanul îl încredințase pe prinț, spre a fi crescut, vechiului și încercatului său prieten Elfi-bey, iar el așteptase douăzeci și doi de ani, îndurerat, întoarcerea lui.

Toate acestea sultanul le povesti celui pe care îl credea fiul său și se arătă deosebit de mulțumit de înfățișarea și purtarea acestuia.

Ajunși în țara sultanului, ei fură întâmpinați pretutindeni de către locuitori cu strigăte de bucurie, căci vestea despre sosirea prințului se întinsese ca o flacără prin toate orașele și satele. Pe ulițele pe unde treceau erau înălțate bolți din flori și ramuri, covoare strălucitoare de toate culorile împodobeau casele, iar mulțimea lăuda cu glas tare pe Alah și pe profetul său, care le trimisese un prinț atât de chipeș. Toate acestea umplură de fericire inima mândră a croitorului; cu atât mai nefericit se simțea adevăratul Omar, care urma alaiul, legat și adânc deznădăjduit. Nimănui nu-i păsa de el în mijlocul acestei bucurii, care, de drept, i se datora lui. Mii și mii de glasuri strigau numele lui Omar, iar pe el, adevăratul purtător al acestui nume, nu-l lua nimeni în seamă; cel mult, unul sau altul întreba pe cine duceau atât de strașnic cetluit, și cumplit suna răspunsul în urechile prințului.

• E un croitor smintit!

Caravana ajunse în sfârșit în orașul de scaun al sultanului, unde totul fusese pregătit pentru primirea lor cu și mai multă strălucire ca în celelalte orașe. Soția sultanului, o femeie mai în vârstă și respectabilă, aștepta, cu toți curtenii, în sala cea mai măreață a palatului. Pardoseala sălii era acoperită cu un covor uriaș, iar pereții — împodobiți cu pânză albastră, ținută cu șnururi și ciucuri de aur sau prinsă în ținte mari de argint.

Caravana sosi pe înserat; în sală fuseseră aprinse nenumărate lămpi rotunde, colorate, prefăcând noaptea în zi. În fundul sălii, însă, unde ședea pe tron soția sultanului, luminile și culorile îți luau cu deosebire ochii. Așezat pe patru trepte, tronul era numai aur și ametiste mari.

Patru din cei mai nobili emiri țineau deasupra capului ei un baldachin de mătase roșie, iar șeicul din Medina îi făcea vânt cu un evantai din pene de păun.

Astfel aștepta soția sultanului pe soțul și pe fiul ei; nici ea nu-l văzuse de la naștere, dar cel multașteptat i se arătase adeseori în vis, astfel încât l-ar fi putut recunoaște dintr-o mie.

Iată că se auzi larma alaiului ce se apropia; vuietul surlelor și al timpanelor se amesteca cu uralele mulțimii; copitele cailor răsunau în curtea palatului, pașii celor sosiți se auzeau tot mai aproape, ușile sălii se dădură în lături și, trecând printre rândurile slujitorilor îngenuncheați, sultanul, mână în mână cu fiul său, se îndreptă repede spre tronul mamei.

— Iată, spuse el, ți-l aduc pe cel căruia îi duci dorul de atâta vreme.

Soția însă îi curmă vorba.

— Acesta nu este fiul meu! strigă ea. Acesta nu este chipul pe care Profetul mi l-a arătat în vis!

În clipa în care sultanul voia s-o convingă să nu se lase înșelată de vise, ușa sălii se deschise și prințul Omar năvăli înăuntru, urmărit de paznicii din mâinile cărora se smulsese cu toată puterea. Se aruncă gâfâind la picioarele tronului:

— Aici vreau să mor! strigă el. Dă poruncă să fiu omorât, tată crud, căci nu mai pot îndura această rușine!

Toți încremeniră la auzul acestor vorbe și se grămădiră în jurul nefericitului; paznicii veniră în goană, voind să-l lege din nou, când soția sultanului, care privise toate acestea mută de mirare, sări de pe tron.

— Stați! strigă ea. Acesta e cel pe care ochii mei nu l-au văzut niciodată, dar pe care inima mea îl recunoaște!

Paznicii, fără voia lor, îl lăsară pe Omar, dar sultanul, cuprins de mânie aprigă, le porunci să-l lege pe nebun.

— Eu sunt cel care hotărăște aici, spuse el cu glas poruncitor. Aici nu ne luăm după vise muierești, ci după anumite semne sigure. Acesta — și arătă spre Labacan — acesta este fiul meu, căci el mi-a adus hangerul, semnul de recunoaștere al prietenului meu Elfi.

— Hangerul mi-a fost furat! strigă Omar. Încrederea mea neștiutoare a fost înșelată!

Dar sultanul nu ascultă glasul fiului său, căci era obișnuit să urmeze în toate, cu încăpățânare, numai hotărârile sale; de aceea porunci ca nefericitul Omar să fie scos cu sila afară din sală.

Apoi se duse cu Labacan în încăperile lui, plin de mânie împotriva soției sale, cu care trăise timp de douăzeci și cinci de ani în bună înțelegere.

Adânc mâhnită de cele petrecute, soția sultanului era pe deplin încredințată că un înșelător pusese stăpânire pe inima sultanului, căci pe acel tânăr nefericit i-l arătaseră toate visele ca fiind fiul ei.

Când durerea i se mai alină, chibzui la un mijloc prin care să-și încredințeze soțul de nedreptatea ce o făcea. Lucru greu, căci acela ce se dădea drept fiul ei adusese hangerul — semnul de recunoaștere — și, după cum aflase, îl puse pe Omar să-i povestească atâtea despre viața lui din trecut, încât putea să se dea drept fiul ei, fără teamă.

Ea îi chemă la dânsa pe oamenii care-l însoțiseră pe sultan la obeliscul El-Serujah, ca să-i povestească totul cu de-amănuntul, apoi se sfătui cu roabele ei cele mai credincioase. Ele chibzuiră și își dădură cu părerea în fel și chip; la urmă vorbi bătrâna și înțeleaptă circaziană Melehsala:

— Dacă am auzit bine, luminată stăpână, cel care a adus hangerul spunea că acela pe care-l crezi fiul tău se numește Labacan și e un croitor zurliu.

— Așa-i, răspunse soția sultanului. Și ce-i cu asta?

— Nu crezi, urmă cealaltă, că înșelătorul i-a dat fiului tău chiar propriul său nume? Și dacă-i așa, iată un mijloc minunat pentru a-l da în vileag pe înșelător, mijloc pe care am să ți-l spun în taină.

Soția sultanului își plecă urechea către roabă și aceasta îi șopti un sfat ce păru să-i placă, fiindcă se pregăti pe dată să meargă la sultan.

Soția sultanului era o femeie înțeleaptă, care cunoștea bine slăbiciunile bărbatului ei și știa să le folosească. De aceea se prefăcea a-i da dreptate și a-și recunoaște fiul, dar ceru să i se îndeplinească o dorință. Sultanul, căruia îi părea rău că-și supărase soața, i-o încuviință, și ea vorbi:

— Vreau să-i pui pe amândoi la o încercare de măiestrie: alta i-ar pune poate să călărească, să se bată cu săbiile sau să arunce cu sulița, dar acestea sunt lucruri pe care le știe oricine; nu, vreau să le cer ceva pentru care e nevoie de minte ageră. Fiecare dintre ei să coasă deci câte un caftan și câte o pereche de șalvari, și să vedem care din ei le face mai frumos.

Sultanul izbucni în râs și zise:

— Ei, te-ai gândit la ceva tare înțelept! Fiul meu să se ia la întrecere cu un croitor smintit și să vedem care din ei face un halat mai frumos? Nu, asta nu!

Soția lui îi aminti însă că făgăduise să-i îndeplinească dorința, iar sultanul, care era un om de cuvânt, se înduplecă până la urmă, dar jură că, oricât de frumoase veșminte ar face croitorul cel smintit, el nu-l va recunoaște drept fiul său.

Sultanul se duse el însuși la fiul lui și-l rugă să-i facă maică-si pe plac, căci ea dorea să-i coasă cu mâna lui un caftan. Bunului Labacan îi crescu inima de bucurie; dacă asta era totul, se gândea el, soția sultanului își va vedea curând dorința împlinită.

Fură orânduite două încăperi — una pentru prinț, cealaltă pentru croitor — unde trebuia să-și arate fiecare iscusința, după care li se dădu numai câte o bucată de mătase, foarfece, ac și ață.

Sultanul abia aștepta să vadă ce fel de caftan avea să facă fiul său; dar și soției sale îi bătea inima cu neliniște, gândindu-se dacă șiretlicul îi va fi de folos. Celor doi tineri li se dădură două zile ca să isprăvească treaba; în cea de-a treia zi, sultanul trimise după soția lui și când aceasta veni. porunci să fie aduse cele două caftane, precum și pe cei ce le făcuseră.

Labacan intră triumfător și întinse caftanul dinaintea privirilor uimite ale sultanului.

— Iată, tată, zise el, iată, cinstită mamă, nu-i o adevărată minunăție! Pot face prinsoare că nici cel mai îndemânatic croitor al palatului nu este în stare să coasă unul la fel.

Soția sultanului zâmbi și se întoarse către Omar:

— Dar tu, fiule, ce-ai izbutit să faci?

Înciudat, acesta zvârli cât colo mătasea și foarfecă:

— Am fost deprins să strunesc calul și să mânuiesc sabia, iar sulița mea nimerește orice țintă; meșteșugul acului îmi este însă străin, fiind nevrednic de cel crescut de Elfi-bey, stăpânitorul din Cairo.

— O, tu, adevărat fiu al stăpânului meu! strigă soția sultanului. Ah, de te-aș putea îmbrățișa și numi fiul meu! Să am iertare, soțul și stăpânul meu, spuse ea apoi, întorcându-se către sultan, că am folosit acest șiretlic. Nu vezi nici acum cine e prinț și cine e croitor? într-adevăr, caftanul pe care l-a făcut fiul tău e minunat și aș vrea să-l întreb la ce meșter a învățat.

Sultanul rămase pe gânduri, privind cu îndoială când la soție, când la Labacan, care încerca zadarnic să-și ascundă roșeața feței și spaima de a se fi dat de gol atât de prostește.

— Nici această dovadă nu-i de ajuns, spuse el. Dar, Alah fie lăudat, știu eu cum am să descopăr dacă am fost sau nu înșelat! 

Porunci să i se aducă bidiviul cel iute, se aruncă în șa și se îndreptă spre o pădure, care se afla nu departe de oraș. Se spunea din bătrâni că acolo ar sălășlui o zână bună, pe nume Adolzaida, care îi ajutase cu sfatul de multe ori, în clipe de restriște, pe stăpânitorii din neamul său; într-acolo goni sultanul.

În mijlocul pădurii se afla un luminiș înconjurat de cedri înalți. Acolo se spunea că ar sălășlui zâna, și muritorii, stăpâniți de o anumită teamă, moștenită de demult din tată-n fiu, nu prea călcau meleagurile acelea.

Ajuns la locul cu pricina, sultanul sări din șa, legă calul de un copac, se duse în mijlocul luminișului și strigă tare:

— Dacă este adevărat că în clipe de restriște ai fost un bun sfetnic al strămoșilor mei, nu nesocoti rugămintea urmașului lor și sfătuiește-mă acolo unde mintea omenească e neputincioasă.

De-abia rosti ultimele cuvinte, că unul din cedri se deschise și din inima lui ieși o femeie cu un văl pe față și purtând un veșmânt lung și alb.

— Știu de ce vii la mine, sultane Saaud. Cererea ta e dreaptă; de aceea îți voi da ajutor. Ia aceste două cutii. Lasă-i pe cei doi ce doresc a-ți fi feciori să aleagă. Sunt încredințată că cel adevărat nu va da greș.

Vorbindu-i astfel îi întinse două cutioare de fildeș, bogat împodobite cu aur și mărgăritare; pe capace, pe care sultanul încercă zadarnic să le deschidă, erau niște inscripții încrustate în diamante.

În timp ce călărea spre casă, sultanul se tot întreba ce puteau ascunde cele două cutii, pe care nu izbutea să le deschidă cu nici un chip. Nici inscripțiile nu-l lămuriră, căci pe una din ele scria: „Cinste și slavă“, iar pe cealaltă „Fericire și bogăție". Sultanul se gândi în sinea lui că lui însuși i-ar veni greu să aleagă între aceste două lucruri, care erau la fel de atrăgătoare, la fel de ademenitoare.

Când se întoarse la palat, își chemă soția și îi povesti cele spuse de zână, și ea fu cuprinsă de o nădejde înflăcărată că acela spre care o trăgea inima va alege cutia ce va dovedi că e fiul ei. 

În fața tronului sultanului fură aduse două mese, pe care sultanul puse cu mâna lui cele două cutii, după care se așeză pe tron și făcu semn unuia din robi să deschidă ușa sălii. Prin această ușă intră un strălucit alai de pașale și emiri ai împărăției, chemați de sultan. Ei se așezară pe bogatele perne înșiruite de-a lungul pereților.

Când se așezară cu toții, sultanul făcu un al doilea semn, la care fu adus înăuntru Labacan. Pășind mândru, el străbătu sala, se aruncă la picioarele tronului și spuse:

• Ce poruncește părintele și stăpânul meu?

Sultanul se ridică de pe tron și zise:

— Fiule, sunt oarecare îndoieli asupra îndreptățirii tale la numele pe care ceri să-l porți; într-una din aceste cutii se află dovada adevăratei tale obârșii. Alege! Nu mă îndoiesc c-o vei alege pe cea bună.

Labacan se ridică și se apropie de cutii; chibzui îndelung ce să aleagă și în cele din urmă spuse:

— Cinstite tată! Ce poate fi mai însemnat decât fericirea de a fi fiul tău? Ce poate fi mai înălțător decât bogăția îndurării tale? Aleg cutia pe care scrie: „Fericire și bogăție".

— Vom afla mai târziu dacă ai ales bine: deocamdată așază-te pe pernă, lângă pașa din Medina, grăi sultanul și făcu semn robului său.

Fu adus Omar. Privirea lui întunecată, chipul mohorât treziră mila tuturor celor de față. El se aruncă la picioarele tronului și întrebă care era vrerea sultanului.

Sultanul îi răspunse că avea de ales una din cutii; tânărul se ridică și se apropie de masă. Citi cu luare-aminte cele scrise pe amândouă și spuse:

— Zilele din urmă m-au învățat ce îndoielnică e fericirea, ce pieritoare e bogăția; dar ele m-au învățat de asemenea că în pieptul celor viteji se află o comoară ce nu poate fi nimicită, și anume cinstea, și că steaua strălucitoare a slavei nu piere odată cu fericirea. Soarta mi-e pecetluită; de-a fi să pierd o coroană, cinste și slavă, pe voi vă aleg!

Puse mâna pe cutia pe care și-o alesese; dar sultanul porunci să aștepte, și, făcându-i semn lui Labacan să se apropie de masă, îi spuse să pună și el mâna pe cutia lui. 

Sultanul mai porunci să i se aducă un vas cu apă din fântâna sfântă Zemzem de la Mecca, își spălă mâinile pentru rugăciune, întoarse fața către răsărit, se lăsă în genunchi și se rugă:

— Dumnezeul părinților mei! Tu care de veacuri păstrezi neamul nostru curat și neștirbit, nu îngădui ca un nevrednic să pângărească numele Abassizilor, ocrotește pe fiul meu cel adevărat în acest ceas de grea cumpănă.

Sultanul se ridică și se urcă din nou pe tronul său. Toți cei de față erau încordați de atâta așteptare, de-abia îndrăznind să răsufle; prin sală s-ar fi putut auzi fuga unui șoricel, atât de încremeniți priveau cu toții; cei din spate întindeau gâturile pentru a vedea cutiile peste capetele celor din față. Atunci sultanul grăi:

• Deschideți cutiile!

Și cutiile, pe care înainte nici o putere nu le putuse deschide, se deschiseră singure.

În cutia aleasă de Omar se aflau, pe o pernă de catifea, o coroniță mică de aur și un sceptru; în cutia lui Labacan — un ac mare și un capăt de ață.

Sultanul porunci celor doi tineri să aducă cutiile în fața lui. El ridică din cutie coronița și, ca prin minune, când o luă în mână, ea începu să crească, să crească tot mai mult, până ajunse mare cât o coroană adevărată. El așeză coroana pe capul fiului său Omar, care îngenunchease înaintea lui, îl sărută pe frunte și îl pofti să se așeze de-a dreapta sa. Apoi se întoarse către Labacan și rosti:

— E o zicală din bătrâni care spune: „Nu te întinde mai mult decât ți-e plapuma". Se pare că va trebui să rămâi la acul tău. Deși nu ești vrednic de îndurarea mea, pentru tine s-a rugat cineva, cineva căruia, astăzi, nu vreau să-i stau cu nimic împotrivă; de aceea îți dăruiesc nemernica-ți viață. Dar dacă vrei să-mi asculți povața, grăbește-te să pleci cât mai iute din țara mea.

Rușinat, zdrobit, sărmanul croitor nu avu ce să răspundă; se aruncă la picioarele prințului și, cu lacrimi în ochi, spuse:

• Poți să mă ierți, luminate prinț?

— Credință față de prieteni, mărinimie față de dușmani, aceasta este fala Abassizilor, răspunse prințul, ridicându-l de jos. Du-te în pace!

— O, fiul meu cel adevărat! strigă mișcat bătrânul sultan, și se aruncă la pieptul fiului său.

Toți emirii și pașalele, toți dregătorii țării se ridicară de la locurile lor și strigară:

• Trăiască fiul sultanului nostru!

În mijlocul bucuriei tuturor, Labacan se strecură afară din sală, cu cutia sub braț.

Coborî la grajdurile sultanului, puse frâul pe calul său Murva și ieși călare pe poartă, luând-o spre Alexandria. Clipele când fusese prinț i se părură un vis și doar cutia cea frumoasă, bogat împodobită cu mărgăritare și diamante, îi amintea că totuși nu visase.

Ajungând în sfârșit la Alexandria, merse călare până în fața casei bătrânului său meșter, sări din șa, legă căluțul de poartă și intră în atelier. Meșterul, care nu-l recunoscu de îndată, făcu o temenea adâncă și-l întrebă cu ce-i poate fi de folos; privindu-și însă mușteriul cu mai multă luare-aminte și recunoscându-l pe vechiul său Labacan, strigă calfele și ucenicii; aceștia se năpustiră mânioși asupra bietului Labacan, care nu se aștepta la o asemenea primire, îi traseră ghionți, îl bătură cu fiarele de călcat și cu cotul de măsurat, îl înțepară cu ace și-l ciupiră cu foarfece ascuțite până ce acesta căzu istovit pe un maldăr de haine.

În vreme ce Labacan zăcea, meșterul începu să-l mustre pentru haina furată; zadarnic striga Labacan că el se întorsese tocmai ca să-l despăgubească; zadarnic făgădui să-i plătească de trei ori prețul veșmântului; meșterul și calfele se aruncară iar asupra lui, îl bătură măr și-l aruncară pe ușă afară.

Zdrobit, în zdrențe, el încălecă pe Murva și o luă către un caravanserai. Acolo își odihni capul lovit și ostenit, cugetând asupra suferințelor de pe acest pământ, asupra meritelor atât de des disprețuite și asupra nimicniciei și zădărniciei tuturor avuțiilor. Adormi cu hotărârea de a nu mai alerga după măriri și de a deveni om cinstit. 

În ziua următoare nu-i păru rău de hotărârea luată, căci mâna grea a meșterului și a calfelor părea să fi alungat din el toate visele de mărire.

Vându cutia pe un preț mare unui giuvaergiu, își cumpără o casă și își făcu un atelier unde avea să se îndeletnicească cu meșteșugul său. După ce rândui totul și agăță la fereastră o tăbliță pe care scria:„Labacan, croitor", se așeză pe scaun și se apucă să-și cârpească cu acul și ața găsite în cutie haina atât de rău ferfenițită de meșterul lui. Deodată îl chemă cineva și, când dădu să se așeze din nou la lucru, ce-i fu dat să vadă! Acul lucra sârguincios, fără ca cineva să-l mânuiască, făcând cusături atât de frumoase și bine rânduite, cum nu făcuse Labacan vreodată, nici măcar în clipele când dădea dovadă de cea mai mare iscusință.

Într-adevăr, și cel mai neînsemnat dar al unei zâne bune este folositor și de mare preț! Acest dar mai avea însă și o altă însușire: capătul de ață nu se isprăvea deloc, oricât de harnic ar fi lucrat acul.

Labacan dobândi mulți mușterii și în curând ajunse cel mai vestit croitor de prin părțile acelea; el croia veșmintele și făcea prima împunsătură cu acul, după care acesta lucra iute mai departe, fără oprire, până ce haina era gata. Curând, toți locuitorii din Alexandria ajunseră mușteriii meșterului Labacan, căci acesta lucra frumos și foarte ieftin; doar într-o singură privință clătinau oamenii din cap, și anume: el lucra fără calfă și cu ușile încuiate.

Astfel se împlinise inscripția de pe cutioară ce vestise „Fericire și bogăție"; fericirea și bogăția însoțiră — deși într-o mai mică măsură — „pașii bravului croitor — iar atunci când auzea de fala tânărului sultan Omar, despre care vorbea tot norodul, când auzea că viteazul acesta întruchipa mândria și dragostea poporului său și era spaima dușmanilor săi, fostul prinț gândea în sinea lui: „Tot e mai bine că am rămas croitor, căci cinstea și slava sunt tare primejdioase".

Astfel trăi vreme îndelungată Labacan, mulțumit de sine și cinstit de semenii săi, iar dacă acul nu și-a pierdut între timp puterea, mai coase și astăzi cu firul veșnic ai zânei Adolzaida.

După ce apuse soarele, caravana porni din nou și ajunse curând la Birked el Had sau „Fântâna hagiilor", de unde mai aveau numai trei ceasuri de drum până la Cairo. Caravana era așteptată la acea oră și neguțătorilor le fu curând hărăzită bucuria de a-și întâlni din nou prietenii, care le ieșiră în întâmpinare. Ei intrară în oraș prin poarta Bebel Falch, căci se socotea că-i semn bun ca atunci când vii de la Mecca să intri pe acea poartă prin care trecuse Profetul.

În piață, cei patru neguțători turci se despărțiră de străin și de neguțătorul Zaleukos și se duseră acasă cu prietenii lor. Zaleukos îi arătă străinului un caravanserai bun și-l pofti să prânzească cu el. Străinul primi și făgădui să vină îndată ce-și va schimba veșmintele.

Grecul făcuse toate pregătirile să-l ospăteze bine pe străin, deoarece îl îndrăgise în timpul călătoriei, iară când bucatele și băuturile fură aduse după rânduială, el se așeză și își așteptă musafirul.

Îl auzi curând apropiindu-se cu pași mari și grei prin gangul ce ducea spre încăperea sa. Se ridică spre a-i ieși bucuros înainte și a-l întâmpina în prag; dar când deschise ușa, se dădu îngrozit înapoi, căci înaintea lui stătea înspăimântătorul necunoscut în mantie roșie. Aruncă încă o privire — nu încăpea îndoială: aceeași făptură înaltă și poruncitoare, aceeași mască de după care scânteiau ochii negri, aceeași haină roșie cu fireturi — toate îi erau prea binecunoscute din clipa cea mai înfiorătoare a vieții sale.

Simțămintele ciudate se zbuciumau în pieptul lui Zaleukos; el se împăcase și iertase totul de mult acestui om, păstrat în amintirea sa, și totuși ivirea lui îi redeschise toate rănile, îi readuse în minte toate ceasurile chinuitoare ale fricii de moarte de atunci, iar durerea care-i otrăvise anii tinereții îi renăscu într-o clipă în inimă.

— Ce dorești, om fioros? strigă grecul, văzând că vedenia rămăsese încremenită în prag. Piei îndată, până nu te blestem!

— Zaleukos! rosti un glas cunoscut de după mască. Zaleukos! Astfel îți primești oaspetele? 

Oaspetele scoase masca, dădu mantia în lături: era Selim Baruch, străinul.

Dar Zaleukos nu se liniști încă; îi era groază de străin, căci, fără îndoială, revedea în el pe necunoscutul de pe Ponte Vecchio; dar străvechile îndatoriri de gazdă biruiră; tăcut, el făcu semn străinului să se așeze la masă.

— Îți ghicesc gândurile, grăi acesta după ce se așezară. Ochii tăi mă privesc întrebători. Aș fi putut să tac și să nu mă mai vezi niciodată, dar sunt dator să-ți dau socoteală și de aceea am îndrăznit, chiar cu primejdia de a fi blestemat de tine, să mă arăt în față-ți sub vechea mea înfățișare. Mi-ai spus odinioară: „Credința strămoșilor mei îmi poruncește să-l iubesc; de altfel, el e mai nefericit decât mine“. Crede asta, prietene, și ascultă acum lămuririle mele. Ca să mă înțelegi, trebuie s-o iau de foarte departe. M-am născut la Alexandria, din părinți creștini. Tatăl meu, mezinul unei vechi și bine cunoscute familii franceze, era consulul țării sale în Alexandria. De la vârsta de zece ani am fost crescut în Franța de către fratele mamei mele și mi-am părăsit patria după câțiva ani pentru a mă întoarce la părinți, împreună cu unchiul meu, în țara în care se aflau părinții mei.

Dar, vai! În casa tatălui meu lucrurile nu stăteau așa cum ar fi trebuit; furtunile vremurilor agitate din lume nu ajunseseră până aici, dar, pe neașteptate, nenorocirea lovise totuși casa mea până în adâncul inimii. Fratele meu, un tânăr care făgăduia mult, primul secretar al tatălui meu, se căsătorise de curând cu o tânără, fiica unui nobil florentin, ce locuia în vecinătate; cu două zile înainte de sosirea noastră, soția lui dispăruse pe neașteptate, iar familia noastră și tatăl ei nu-i puteau da de urmă. Până la sfârșit se bănui că, în timpul unei plimbări, mersese prea departe și căzuse în mâinile unor tâlhari. Acest gând ar fi fost poate mai mângâietor pentru sărmanul meu frate, decât adevărul pe care-l aflarăm curând. Necredincioasa se îmbarcase pe un vas împreună cu un tânăr napolitan pe care-l cunoscuse în casa tatălui meu. Fratele meu, revoltat la culme de acest fapt, a încercat totul spre a o pedepsi pe vinovată, dar în zadar; încercările sale, care produseră vâlvă la Neapole și Florența, n-au făcut decât să abată nenorocirea asupra lui și a noastră. Nobilul florentin s-a întors în patrie făgăduind să-i facă fratelui meu dreptate, în realitate, însă, pentru a ne nimici. La Florența, el a zădărnicit toate încercările fratelui meu și a știut să se folosească atât de bine de influența pe care o obținu prin orice mijloc, încât tatăl și fratele meu, devenind suspecți în ochii conducătorilor lor, au fost prinși în mod rușinos și duși în Franța, unde au pierit sub secure. Biata mea mamă a înnebunit și abia după zece luni nesfârșite, moartea a izbăvit-o de îngrozitoarea ei stare; în ultimele zile însă, mintea i-a fost din nou limpede. Astfel am rămas singur pe lume. Doar un gând îmi frământa sufletul, doar un singur gând mă făcea să uit de doliul meu, și acesta era puternica flacără aprinsă în mine de mama în ultimele ei clipe. În aceste ultime ceasuri își revenise, după cum ți-am spus; atunci m-a chemat la ea și mi-a vorbit în liniște de soarta noastră și de moartea ei apropiată. Apoi a trimis afară toată lumea din cameră, s-a ridicat în capul oaselor, cu chipul grav pe patul ei sărăcăcios, și mi-a spus că voi putea obține binecuvântarea ei dacă voi jura să îndeplinesc ceea ce îmi va cere.

Cutremurat de cuvintele mamei mele, care era pe moarte, am jurat să îndeplinesc orice.

Ea a izbucnit în blesteme împotriva florentinului și a fiicei sale și, sub amenințările cele mai înspăimântătoare ale blestemului ei, m-a silit să făgăduiesc că voi răzbuna nenorocirea casei noastre. Apoi mama a murit în brațele mele.

Gândul răzbunării mocnea de mult în sufletul meu; în clipa aceea el se trezi cu toată puterea. Am adunat tot ce rămăsese din averea părintească și mi-am jurat s-o cheltuiesc pentru a mă răzbuna, sau să pier.

În scurt timp m-am dus la Florența; unde am stat mai mult ascuns; planul meu era îngreunat de situația în care se aflau acum dușmanii mei. Bătrânul florentin devenise guvernator și avea astfel în mână toate mijloacele pentru a mă nimici, de îndată ce va afte cel mai mic lucru. O întâmplare îmi veni într-ajutor.

Într-o seară am zărit hoinărind pe străzi un om îmbrăcat într-o livrea cunoscută; mersul său nesigur, privirea întunecată și blestemele „santo sacramente" și „maledetto diavolo" pe care le mormăia m-au făcut să recunosc în el pe bătrânul Pietro, unul din slujitorii florentinului, pe care-l cunoscusem ia Alexandria. Nu aveam nici o îndoială că era supărat pe stăpânul său și am hotărât să folosesc acest prilej. El păru foarte mirat când mă văzu acolo, se plânse de nefericirea sa, căci, de când stăpânul său era guvernator, nu-i mai putea intra în voie.

Aurul meu, ajutat de supărarea lui, îl atrase de partea mea. Cea mai mare greutate era acum înlăturată; aveam un om plătit, care-mi va deschide ușa dușmanului la orice oră; planul meu de răzbunare se închega tot mai repede. Viața bătrânului florentin îmi păru un preț prea mic față de nimicirea casei mele. Trebuia să ucid tot ce avea mai drag, și anume pe fiica lui, pe Bianca, căci ea își bătuse joc de fratele meu și ea era pricina cea mai însemnată a nenorocirii noastre. Inima mea, setoasă de răzbunare, se bucură la auzul veștii că tocmai atunci Bianca voia să se mărite pentru a doua oară. Eram hotărât: trebuia să moară. Dar mie însumi mi-era groază de această faptă, iar în puterile lui Pietro nu aveam încredere; de aceea am început a căuta un om care să săvârșească această faptă. Printre florentini n-am îndrăznit să caut, căci nimeni nu s-ar fi învoit la una ca asta împotriva guvernatorului. Atunci Pietro făcu un plan, pe care l-am și adus la îndeplinire, propunându-te în acest scop pe dumneata, ca străin și ca medic, ceea ce era lucrul cel mai nimerit. Ce s-a întâmplat știi și dumneata. Planul meu era cât pe ce să dea greș numai din pricina prudenței și a cinstei dumitale. De aici, cele ce s-au petrecut cu mantia.

Pietro ne-a deschis ușa palatului guvernatorului și tot el ne-ar fi condus în taină înapoi, dacă lucrurile înfiorătoare pe care le-am zărit prin, crăpătura ușii nu ne-ar fi făcut să fugim îngroziți. Gonit de spaimă și de remușcări, am alergat cam două sute de pași și m-am prăbușit pe treptele unei biserici. Acolo abia mi-am venit în fire și primul meu gând a fost la dumneata și la groaznica dumitale soartă, dacă vei fi găsit în casă. 

M-am apropiat pe furiș de palat, dar nu i-am zărit nici pe Pietro, nici pe dumneata; portița era însă deschisă, așa încât am putut spera cel puțin că ai folosit prilejul pentru a fugi.

Când au venit zorile, frica de a fi descoperit și un simțământ puternic de remușcare nu m-au lăsat să rămân mai departe între zidurile Florenței. Am alergat la Roma. Dar închipuie-ți spaima mea când am auzit după câteva zile povestindu-se pretutindeni cele întâmplate și că ucigașul, un medic grec, fusese prins. Plin de îngrijorare m-am întors la Florența, căci dacă înainte răzbunarea mi se păruse cumplită, acum o blestemam, fiindcă era prea scump plătită cu viața dumitale. Am ajuns în ziua în care ți s-a tăiat mâna. Trec sub tăcere ce-am simțit când te-am văzut urcând pe eșafod și suferind chinurile cu atâta curaj. Dar când sângele dumitale a țâșnit, am luat hotărârea nezdruncinată să-ți ușurez viața. Ce s-a mai întâmplat pe urmă, știi; rămâne să-ți povestesc de ce am făcut această călătorie împreună cu dumneata.

Gândul că nu m-ai iertat mă apăsa ca o grea povară; de aceea, am hotărât să trăiesc mai multe zile în preajma dumitale, ca să-ți pot da socoteală în cele din urmă de cele ce făcusem.

Grecul își ascultase oaspetele în tăcere; cu o privire blândă, el îi întinse mâna dreaptă.

— Mi-am închipuit că trebuie să fii mai nenorocit decât mine, căci groaznica dumitale faptă îți întunecă veșnic zilele ca un nor negru; te iert din toată inima. Dar îngăduie-mi o întrebare: cum de-ai ajuns în pustiu sub această înfățișare? Ce-ai făcut după ce mi-ai cumpărat casa din Constantinopol?

— M-am întors la Alexandria, răspunse cel întrebat. Clocoteam de ură, o ură arzătoare mai ales împotriva oamenilor așa-zis civilizați. Crede-mă, mă simțeam mai bine între musulmani. Eram abia de câteva luni în Alexandria, când au debarcat concetățenii mei acolo. Vedeam în ei numai pe călăii tatălui și fratelui meu; de aceea am adunat câțiva tineri dintre cunoștințele mele care gândeau la fel cu mine și m-am alăturat acelor viteji mameluci, care au devenit spaima oștirii franceze. Când campania a luat sfârșit, nu m-am putut hotărî să mă întorc la o viață pașnică. Am dus, împreună cu câțiva prieteni care gândeau ca mine, o viață nestatornică, închinată luptei și vânătoarei; trăiesc mulțumit între acești oameni care mă cinstesc ca pe un prinț și, dacă oamenii aceștia nu sunt atât de culți ca europenii voștri, în schimb sunt foarte departe de invidie și înșelăciune, de egoism și vanitate. Zaleukos mulțumi străinului pentru cele povestite, dar nu-i ascunse părerea sa că, față de obârșia și cultura lui, ar fi fost mai nimerit să trăiască și să lucreze în țări mai civilizate. Îi luă mâna și-l rugă să plece împreună cu el, să trăiască și să moară alături de dânsul.

Oaspetele îl privi mișcat.

— Aceste vorbe mă îndreptățesc să cred, spuse el, că m-ai iertat cu adevărat și că mă iubești. Îți mulțumesc din suflet!

Se ridică și, cu statura sa măreață, se opri în fața grecului, pe care aproape că-l cuprinse teama văzând înfățișarea războinică, ochii negri și scânteietori, auzind glasul adânc și tainic al oaspetelui său.

— Ceea ce mi-ai propus e frumos, urmă acesta. Pe oricine ar putea ispiti, mie însă mi-e cu neputință să primesc. Calul meu e gata înșeuat, slujitorii mă așteaptă. Rămâi cu bine, Zaleukos!

Prietenii, pe care soarta îi făcuse să se întâlnească în chip atât de miraculos, se îmbrățișară la despărțire.

— Și cum să te numesc? Cum se numește oaspetele care va trăi veșnic în gândurile mele? întrebă grecul.

Străinul îl privi lung, îi mai strânse încă o dată mâna și răspunse:

— Mi se spune Stăpânul deșertului. Sunt tâlharul Orbassan.