Piticul Nas-Lung sau Piticul bucatar

Povestea audio o ascultati aici.........https://latimp.eu/piticul-bucatar-povesti-audio-pentru-copii-de-wilhelm-hauff-basm-radiofonic/

Piticul Nas-Lung sau Piticul bucatar de Wilhelm Hauff

— Stăpâne! Greșesc cei care cred că numai pe vremea lui Harun-al-Rașid, stăpânitorul Bagdadului, au fost zâne și vrăjitori, greșesc cei care spun că sunt închipuite povestirile despre isprăvile duhurilor și ale stăpânilor lor, isprăvi ce se cunosc din cele istorisite prin piețele orașelor. Zâne sunt și astăzi, și nu prea de mult eu însumi am fost martorul unei întâmplări în care, fără doar și poate, s-au amestecat duhurile, după cum am să vă povestesc.

Într-un oraș de seamă din țara mea iubită, Germania, trăia cu mulți ani înainte un cizmar cu soția lui; el ducea o viață simplă și cinstită. În timpul zilei ședea la colțul străzii și cârpea ghete și pantofi, ba făcea chiar și încălțări noi, dacă îi cerea cineva acest lucru; dar atunci trebuia mai întâi să cumpere pielea, căci el era tare sărac și nu avea nimic pus deoparte. Nevasta lui vindea zarzavaturi și poame, care creșteau într-o grădiniță de lângă poartă, și mulți oameni târguiau cu plăcere de la ea, fiindcă era îmbrăcată curat și îngrijit și știa să-și rânduiască frumos marfa.

Cei doi soți aveau un fiu chipeș, plăcut, voinic și destul de înalt pentru cei doisprezece ani ai săi. De obicei, el ședea lângă maică-sa în piața de legume și de multe ori ducea acasă la mușterii o parte din cumpărăturile făcute de femei sau bucătari de la taraba nevestei cizmarului. Rareori se întorcea fără o floare frumoasă, un ban sau o felie de cozonac, căci stăpânii bucătarilor se uitau cu plăcere la frumosul băiat și îi dăruiau întotdeauna câte ceva.

Într-o zi, nevasta cizmarului ședea ca de obicei în piață, având dinainte câteva coșuri cu varză și alte legume, fel de fel de verdețuri și semințe, iar într-un coșuleț, pere timpurii, mere și caise. Micul Iacob — așa se numea băiatul — ședea lângă ea și lăuda marfa cu glas subțire:

— Poftiți la noi, domnilor, priviți ce varză frumoasă, ce verdețuri aromate! Avem pere timpurii, doamnelor, mere timpurii și caise. Cine cumpără? Mama vinde ieftin!

Astfel striga băiatul. În clipa aceea trecea prin piață o bătrână cam zdrențăroasă; avea o față mică și ascuțită, zbârcită de ani, ochi roșii și un nas coroiat și ascuțit, încovoiat spre bărbie; umbla sprijinită într-un toiag lung și totuși nu se putea spune că umblă, căci mai curând șchiopăta, luneca, se legăna părând că are la picioare niște rotițe și că în orice clipă poate să se răstoarne cu nasul cel ascuțit în pământ.

Nevasta cizmarului privi spre bătrână cu luare-aminte. Venise zi de zi vreme de șaisprezece ani în acea piață, dar nu văzuse până atunci niciodată acea făptură ciudată. Tresări fără voie văzând-o pe babă că se îndreaptă șchiopătând către ea și se oprește în fața coșurilor.

— Tu ești Hanna, zarzavagioaica? întrebă baba, cu glas neplăcut și croncănitor, clătinând neîncetat din cap.

— Da, răspunse nevasta cizmarului. Doriți să cumpărați ceva?

— O să vedem, o să vedem! Ce de ierburi, ce de ierburi! Ai oare ce-mi trebuie mie! zise baba și, aplecându-se peste coșuri, începu să răscolească prin ele cu mâinile ei pământii și urâte; apucând verdețurile, atât de frumos și de îngrijit rânduite, cu degetele-i ca de păianjen, subțiri, le apropia când pe unele, când pe altele, de nasul ei lung și le mirosea.

Nevestei cizmarului i se rupea inima văzând cum răscolește baba verdețurile ei dragi, dar nu îndrăzni să spună nimic, căci cumpărătorul era în drept să cerceteze marfa și, în afară de asta, simțea o groază ciudată uitându-se la această femeie. După ce cotrobăi prin tot coșul, baba bombăni:

— Marfă proastă, ierburi proaste, nu găsesc nimic din ceea ce vreau; era mult mai bine acum cincizeci de ani. Marfă proastă, marfă proastă!

Aceste vorbe îl supărară pe micul Iacob.

— Ascultă, ești o babă nerușinată! strigă el înciudat, întâi îți vâri degetele urâte și negre în verdețurile astea frumoase și le strivești, apoi le apropii de nasul tău lung, pentru ca nimeni dintre cei care te-au văzut să nu mai vrea să le cumpere, iar acum spui despre marfa noastră că e proastă, când însuși bucătarul ducelui cumpără de la noi.

Bătrâna se uită pieziș la inimosul băiat, izbucni într-un hohot de râs respingător și zise cu glas răgușit:

— Băiete, băiete! Îți place, așadar, nasul meu, frumosul meu nas lung? O să ai și tu unul, din mijlocul obrazului până peste bărbie.

În timp ce vorbea astfel, lunecă spre celălalt coș în care era așezată varza. Apucă cu mâinile cele mai frumoase verze albe, le strânse până le strivi, apoi le aruncă talmeș-balmeș în coș și spuse iar:

• Marfă proastă, varză proastă!

— Nu-ți mai clătina atât de urât capul încoace și încolo, strigă băiatul cu teamă, căci ai un gât subțire ca un cotor de varză și s-ar putea frânge, și atunci capul ar cădea în coș; cine ar mai vrea oare atunci să târguiască de acolo?

— Nu-ți plac gâturile subțiri? croncăni baba râzând. Tu să n-ai gât deloc, capul să-ți stea înfipt între umeri ca să nu cadă de pe trupșorul cel mic!

— Nu mai trăncăni astfel de lucruri cu băiatul! spuse în sfârșit nevasta cizmarului supărată de atâta cotrobăit, privit și mirosit. Dacă vrei să cumperi ceva, grăbește-te! Îmi gonești toți cumpărătorii.

— Bine, fie cum spui tu! strigă baba, cu o privire dușmănoasă. Am să-ți cumpăr verzele astea, pe toate șase; dar uite că mă sprijin în toiag și nu pot căra nimic. Dă-i voie băiețelului tău să-mi ducă marfa acasă; am să-l răsplătesc.

Băiatul nu vru să se ducă și începu să plângă, căci îi era groază de bătrâna cea urâtă; dar maică-sa îi porunci cu toată asprimea să se ducă, socotind c-ar face un păcat s-o lase pe femeia aceea bătrână și slabă să care singură atâta greutate; aproape plângând, băiatul făcu după cum i se poruncise, legă verzele într-o pânză și plecă după bătrână, prin piață.

Ea abia mergea și le trebuiră aproape trei sferturi de ceas până ce ajunseră într-o mahala foarte îndepărtată a orașului. În sfârșit se opriră în fața unei căsuțe dărăpănate. Aici baba scoase un cârlig vechi și ruginit din buzunar, îl vârî cu îndemânare într-o găurică din ușă și, deodată, ușa se dădu, scârțâind, în lături.

Dar ce uimit fu micul Iacob când păși în casă! Pe dinăuntru,ea era minunat împodobită: tavanul și pereții erau de marmură, iar mobilele — din cel mai frumos abanos, bătute cu aur și cu pietre șlefuite; podeaua însă era de sticlă și atât de lustruită, încât băiatul alunecă și căzu de câteva ori.

Bătrâna scoase un fluieraș de argint din buzunar și fluieră o melodie care răsună asurzitor prin toată casa.

Îndată se iviră câțiva cobai pe scări, și tare se mai minună Iacob, văzându-i că merg în două labe, că au în picioare coji de nucă în loc de încălțări, că poartă veșminte omenești, iar pe cap au chiar pălărioare după ultima modă.

— Unde mi-ați pus papucii, netrebnicilor? strigă bătrâna si-i lovi cu toiagul, de săriră în sus urlând. Cât timp o să mai aștept?

Ei se repeziră pe scări în sus și se întoarseră cu o pereche de coji de nucă de cocos, căptușite cu piele, pe care le traseră cu îndemânare în picioarele bătrânei.

Acum baba nu mai șchiopăta și nu se mai poticnea. Aruncă toiagul și alunecă cu repeziciune pe podeaua de sticlă, trăgându-l de mână pe micul Iacob după ea. În sfârșit se opri într-o odaie plină de fel de fel de lucruri casnice, aducând a bucătărie, deși mesele din lemn de mahon și canapelele acoperite cu covoare scumpe s-ar fi potrivit mai bine într-o încăpere de zile mari.

— Stai jos, băiete, spuse bătrâna prietenos, așezându-l în colțul unei canapele și punând o masă în fața lui, astfel încât să nu mai poată ieși. Stai jos, ai cărat o povară grea: capetele de oameni nu sunt atât de ușoare, nu sunt deloc ușoare,

— Mătușă, de ce vorbești așa de ciudat? strigă băiatul. E adevărat că sunt obosit, dar eu am cărat verze, verzele pe care le-ai cumpărat de la mama.

— Ehei, te înșeli! râse baba și, ridicând capacul coșului, scoase de păr un cap de om.

Băiatul înlemni de spaimă; nu putea înțelege ce se întâmplase, dar se gândi la maică-sa. „Dacă află cineva de aceste capete omenești, își zise el, desigur că o vor învinovăți pe ea“.

— Fiindcă ești atât de cuminte, trebuie să te răsplătesc, mormăi bătrâna. Ai un pic de răbdare și am să-ți gătesc o supușoară de care o să-ți amintești toată viața.

Vorbind astfel, baba fluieră iar. Veniră mai întâi o mulțime de cobai în veșminte omenești; în față purtau șorțuri de bucătărie, iar de cingătorile lor atârnau linguri de amestecat și cuțite de bucătărie; în urma lor țopăiau în două labe o mulțime de veverițe, cu șalvari turcești largi și pe cap cu căciulițe verzi de catifea. Păreau să fie ajutoarele de bucătar, căci se cățărară cu mare iuțeală pe pereți și aduseră tigăi și crătiți, ouă și unt, verdețuri și făină și le așezară pe plită; în vremea asta, baba aluneca mereu cu papucii ei de nucă de cocos încoace și încolo și băiatul văzu că-și dădea osteneala să-i gătească ceva bun.

Focul începu curând să duduie, tigaia prinse să sfârâie și să fumege, un miros plăcut se răspândi prin odaie, iar baba alerga în sus și în jos, cu veverițele și cu cobaii după ea, vârându-și nasul ei lung în oală de câte ori trecea pe lângă plită.

În sfârșit, fiertura începu să clocotească, din oală se înălțară aburi, iar spuma dădu în foc. Atunci ea trase oala la o parte, umplu o ceașcă de argint cu supă și o puse în fața micului Iacob.

— Așa, băiete, așa, zise ea, mănâncă supușoara și o să ai tot ce ți-a plăcut atât de mult la mine. Ai să ajungi un bucătar priceput, ai să fii și tu cineva, dar buruiana nu, buruiana n-ai să o găsești niciodată. De ce n-a avut-o mama ta în coș?

Băiatul nu pricepea bine ce-i spunea și privea cu tot mai multă luare-aminte supa, care-i plăcea nespus. Maică-sa îi gătise multe bucate gustoase, dar nici una nu-i plăcuse atât de mult. Din supă se înălța un miros plăcut de verdețuri și de mirodenii; era în același timp și dulce, și acrișoară, și foarte tare.

În timp ce sorbea ultimele picături din minunata fiertură, cobaii aprinseră tămâie arabă, care se răspândi în nori albăstrui prin odaie; norii se îngroșară din ce în ce și se lăsară în jos. Mirosul de tămâie îl ameți pe băiat; zadarnic își spunea că trebuie să se întoarcă la mama lui; cu cât se îndemna mai mult, cu atât îl cuprindea toropeala și, în cele din urmă, adormi dus pe canapeaua bătrânei.

Visă ceva ciudat. I se păru că baba îl dezbracă și îl învelește în piele de veveriță, că el începe să sară, să se cațere ca o veveriță, că se plimbă cu celelalte veverițe și cu cobaii, care erau niște făpturi foarte cuminți și așezate, și că face cu ele slujbă la bătrână. La început fu folosit numai ca lustragiu, adică trebuia să ungă cu ulei nucile de cocos pe care baba le purta ca papuci, să le frece până începeau să strălucească. Deoarece în casa părintească fusese adeseori pus la asemenea treburi, era îndemânatic; cam după un an — așa visă el mai departe — îl folosiră la treburi mai grele; împreună cu alte veverițe trebuia să prindă firicelele de praf din soare, iar când se strângeau destule, să le cearnă prin cea mai fină sită de păr.

Baba socotea că nu-i pe lume ceva mai bun ca firicelele de praf și, neputând să mestece bine din pricină că era știrbă, punea să i se facă pâine din firicelele de praf din soare. 

După încă un an fu mutat între slujitorii care strângeau apă de băut pentru bătrână. Să nu credeți că pentru asta săpau vreun puț sau puneau un butoi în curte ca să curgă în el apă de ploaie; făceau ceva mult mai năstrușnic: veverițele și Iacob împreună cu ele trebuiau să culeagă rouă de pe trandafiri cu ajutorul unor coji de alune; această rouă o bea bătrâna. Deoarece bea mult, „sacagiii" trudeau din greu.

După încă un an, fu pus la treburi casnice; avea însărcinarea să curețe podelele; cum acestea erau din sticlă, pe care se cunoștea orice boare, treaba nu era ușoară. Trebuia să frece cu peria și să-și lege cârpe de picioare, alunecând astfel prin odaie.

În al patrulea an fu mutat în sfârșit la bucătărie. Aceasta era o slujbă de cinste, la care se ajungea după încercări îndelungate. Iacob sluji acolo ca ucenic până ce ajunse meșter de prăjituri și capătă o îndemânare și o iscusință atât de mari în tot ce privea gătitul bucatelor, încât se mira deseori de sine însuși; cele mai grele mâncăruri, plăcinte cu două sute de feluri de arome, supe din toate verdețurile pământului pe toate le învăță, pe toate se pricepea acum să le facă repede și bine.

Trecuseră astfel vreo șapte ani de când se afla în slujba bătrânei, când, într-o zi, aceasta, scoțându-și papucii de cocos și luând coșul și toiagul ca să iasă în oraș, îi porunci să curețe un pui, să-l umple cu verdețuri și să-l rumenească bine până se va întoarce ea. Băiatul îi îndeplini poruncile cu toată iscusința. Suci gâtul puiului, îl opări cu apă clocotită, îi smulse cu îndemânare penele, îl curăță de tuleie până ce pielea lui deveni netedă și moale, apoi îi scoase măruntaiele. După aceea se apucă să aleagă verdețurile cu care avea să umple puiul.

În cămara de verdețuri zări de data aceasta un dulăpior în perete a cărui ușă era pe jumătate deschisă și pe care nu-l mai văzuse până atunci. Curios, se apropie să vadă ce se află înăuntru și zări o mulțime de coșulețe din care ieșea un miros tare și plăcut. Deschise unul din coșuri și găsi în el niște ierburi de o formă și culoare cu totul neobișnuite. Tulpina și frunzele erau verzi-albastre și aveau în vârf o floricică de un roșu-aprins, tivit cu galben; se uită gânditor la floare și apoi o mirosi. Mirosea tot atât de tare ca supa pe care i-o gătise bătrâna. Mireasma era însă atât de puternică, încât băiatul începu să strănute din ce în ce mai nestăvilit și, strănutând, se trezi în cele din urmă.

Era culcat pe canapeaua bătrânei. Se uită uimit împrejur. „Cât de adevărat pare visul! își spunea el. Aș fi putut jura că mă preschimbasem într-o netrebnică de veveriță, într-un semen al cobailor și al altor lighioane, și apoi că ajunsesem un bucătar iscusit. Ce-o să mai râdă mama când am să-i povestesc! Dar n-are să se supere că am dormit într-o casă străină, în loc s-o ajut la piață?"

Cu acest gând se ridică, voind să plece; trupul îi înțepenise din pricina somnului, mai ales ceafa, căci nu-și putea mișca bine capul încoace și încolo; îi venea să râdă de el însuși că era atât de amețit de somn, încât, în fiecare clipă, fără să-și dea seama, ba se lovea cu nasul de un dulap, ba de un perete sau, când se întorcea repede, se izbea cu el de clanța ușii.

Veverițele și cobaii alergau scâncind în jurul lui, ca și când ar fi vrut să-l petreacă; ajuns în prag, el îi pofti chiar s-o facă, fiind făpturi drăgălașe, dar ele fugiră înapoi în casă, pe cojile lor de nucă, și le auzi numai de departe vaietele.

Partea aceasta a orașului unde îl dusese bătrâna era destul de îndepărtată și Iacob abia izbuti să se descurce prin ulicioarele înguste, unde oamenii începură să se îmbulzească spre a vedea, după cum i se păru lui, un pitic ce se arătase prin apropiere; pretutindeni auzi strigăte:

— Hei, ia priviți ce pitic pocit! De unde o veni? Vai, ce nas lung are, și ce cap lipit de umeri, ce mâini urâte, pământii!

În alte ocazii ar fi vrut și el să-l vadă, căci îi plăcea foarte mult să privească uriași, pitici și orice pocitanie ciudată; dar acum trebuia să se grăbească ca să ajungă la maică-sa.

Când ajunse în piață, îl cuprinse teama. Mama lui ședea încă acolo și mai avea destule fructe în coș — deci el nu dormise prea mult — dar de departe i se păru că era foarte mâhnită; nu mai îndemna trecătorii să cumpere, ci își sprijinea capul în mâini și, când el se apropie, i se păru că era mai palidă ca de obicei. Băiatul șovăi, neștiind ce să facă; în sfârșit, își luă inima în dinți, se strecură prin spate, puse cu gingășie mâna pe brațul ei și spuse:

• Ce ai, mămico? Ești supărată pe mine?

Femeia se întoarse spre el, dar se dădu înapoi cu un țipăt de groază:

— Ce vrei de la mine, pitic pocit? strigă ea. Hai, pleacă de-aici! Nu-mi plac asemenea glume prostești.

— Ce-i cu tine, mamă? întrebă Iacob speriat. Desigur, nu te simți bine; de ce vrei să-ți alungi fiul?

— Ți-am mai spus, vezi-ți de drum! răspunse Hanna mânioasă. De la mine nu vezi nici un ban pentru șolticăriile tale, stârpitură!

— Într-adevăr, Dumnezeu i-a luat mințile! își spuse băiatul amărât, ca pentru sine. Cum să fac acum ca s-o duc acasă? Dragă mămico, fii înțelegătoare, uită-te bine la mine! Sunt fiul tău, Iacob al tău.

— Gluma asta mi se pare prea deșucheată! strigă Hanna vecinei, ia te uită, piticul ăsta urât stă aici, îmi gonește toți mușterii și-și bate joc de nenorocirea mea, zicând: «Eu sunt Iacob, fiul tău.» Nerușinatul!

Atunci vecinele se sculară în picioare și începu să-l ocărască cum le venea mai bine — și știți cât de strașnic se pricep precupețele la asta — făcându-l cu ou și cu oțet, strigându-i că-și bate joc de nenorocirea bietei Hanna, al cărei frumos băiat fusese răpit acum șapte ani, și amenințându-l cu toatele că vor sări la ei să-l zgârie, dacă n-o să plece de îndată.

Sărmanul Iacob nu știa ce să mai zică despre toate astea. După cum era încredințat, în dimineața aceea fusese, ca de obicei, cu maică-sa în piață, o ajutase să așeze fructele, apoi plecase cu baba acasă la ea, mâncase supă, dormise puțin, iar acum se înapoiase, mama și vecinele spuneau însă că între timp se scurseseră șapte ani și îi strigau pitic pocit! Ce se întâmplase oare cu el? 

Când văzu că maică-sa nu vrea să mai știe de el, ochii i se umplură de lacrimi și coborî strada amărât, spre dugheana unde, peste zi, tatăl său peticea încălțămintea.

«Să văd, se gândi în sinea lui, dacă nici el nu mai vrea să știe de mine. Am să mă așez în prag și am să vorbesc cu el.»

Când ajunse la dugheana cizmarului, se opri în prag și privi înăuntru. Meșterul lucra atât de zorit, încât nici nu-l văzu. Dar când își aruncă întâmplător ochii spre ușă, scăpă din mâini pantoful, ața și sula și strigă îngrozit:

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i arătarea asta, ce-i pocitania asta?

— Bună seara, meștere! zise băiatul, intrând în atelier. Cum o mai duci?

— Prost, prost, domnișorule, răspunse tatăl, spre mirarea lui Iacob, părând că nu-l recunoaște nici el. Nu mă mai ajută mâinile. Sunt atât de singur, îmbătrânesc și totuși nu-mi dă mâna să-mi iau un ajutor.

— Nu ai un fiu care să-ți ajute din când în când la lucru? întrebă băiatul mai departe.

— Am avut unul, îl chema Iacob; acum ar fi fost un flăcău înalt și sprinten, și ar fi avut douăzeci de ani. El m-ar fi ajutat strașnic. De, așa mai ziceam și eu! De la doisprezece ani se dovedise harnic și îndemânatic, prinsese și ceva din meserie; era chipeș și plăcut în purtări; el mi-ar fi adus mușterii atât de mulți că n-aș mai fi peticit încălțări, ci aș fi făurit numai ghete noi! Dar așa se întâmplă în viață!

— Și unde ți-e băiatul? întrebă Iacob pe taică-su cu voce tremurătoare.

— Dumnezeu știe, răspunse acesta. Acum șapte ani, da, atât e de atunci, ne-a fost furat din piață.

— Acum șapte ani! strigă Iacob îngrozit.

— Da, domnișorule, acum șapte ani! Îmi amintesc ca astăzi cum a venit nevasta acasă, plângând și văicărindu-se că l-a așteptat toată ziua să se înapoieze, că l-a căutat și a întrebat peste tot, dar nu l-a mai găsit. Eu am știut și am spus totdeauna că o să se întâmple ceva; Iacob era un băiat chipeș, nimic de zis, iar nevastă-mea se mândrea cu el și îi plăcea când oamenii îl lăudau. Adeseori îl trimitea cu zarzavaturi sau cu alte celea în case avute. Și nu făcea rău, căci era întotdeauna bine răsplătit. Dar eu îi spuneam mereu: «Ai grijă, orașul e mare, în el locuiesc mulți oameni răi, ai grijă de Iacob!» Și așa cum am spus, așa s-a întâmplat. O dată a venit în piață o femeie bătrână și urâtă, s-a tocmit pentru fructe și zarzavaturi și, la urmă a cumpărat atâtea verze, încât nu le-a putut duce singură. Nevastă-mea, miloasă, a trimis băiatul s-o ajute. Și din clipa aceea nu l-am mai văzut.

• Și zici că de atunci au trecut șapte ani?

— Șapte ani se împlinesc la primăvară. L-am căutat, am întrebat de el din casă în casă, și fiindcă mulți îl cunoșteau pe drăgălașul copil și-l îndrăgiseră, l-au căutat împreună cu noi, dar totul a fost în zadar. Nimeni n-o cunoștea pe femeia care cumpărase zarzavatul, doar o bătrână de nouăzeci de ani spunea că s-ar putea să fi fost zâna cea rea a buruienilor, care vine în oraș o dată la cincizeci de ani pentru fel și fel de cumpărături.

Astfel vorbi tatăl lui Iacob, bătând în același timp zdravăn la pantof și trăgând sfoara cu amândouă mâinile.

Băiatul pricepu încetul cu încetul ce se întâmplase cu el și anume că nu visase, ci chiar trăise șapte ani la zâna cea rea, slujind-o în chip de veveriță. Mânia și durerea îi umplură inima, mai-mai s-o spargă. Șapte ani din viață îi răpise baba. Și ce dobândise în schimb? învățase să curețe papuci din coji de nucă de cocos și să lustruiască pardoseala de sticlă a unei odăi?! învățase de la cobai toate tainele bucătăriei?!

Rămase așa o bună bucată de vreme, gândindu-se la soarta sa; în cele din urmă, tatăl său îl întrebă:

— Doriți poate să vă lucrez ceva, domnișorule? O pereche de pantofi noi cumva? Sau, adăugă el zâmbind, o îmbrăcăminte pentru nas, poate?

— Ce-ai cu nasul meu? întrebă Iacob. Ce nevoie am de o îmbrăcăminte pentru el?

— Ei, răspunse cizmarul, fiecare cum crede, dar trebuie să-ți spun: dacă aș avea un nas atât de urât, mi-aș face o îmbrăcăminte din piele trandafirie și lucioasă. Privește bucata asta de piele! Ce frumoasă e! E adevărat că ți-ar trebui un cot cel puțin, dar ți-ar apăra bine nasul, domnișorule; nu te-ai mai lovi de orice ușcior, de orice trăsură de care ai vrea să te ferești.

Tânărul înlemni de spaimă; își pipăi nasul: era gros și lung de două palme! Așadar, astfel îl sluțise baba; de aceea nu-l recunoscuse mamă-sa, de aceea i se spunea pitic pocit!

— Meștere! se adresă el cizmarului, aproape plângând. N-ai vreo oglindă la îndemână, ca să mă pot privi?

— Domnișorule, răspunse tată-său cu gravitate, n-ai un chip cu care să te poți mândri și n-ai de ce să te uiți în fiece clipă în oglindă. Ăsta-i un obicei caraghios; dezvață-te de el.

— Vai, lasă-mă să mă uit în oglindă! strigă băiatul. Nu din fudulie, fii sigur.

— Nu-mi mai bate capul, că n-am nici o oglindă; nevasta are o oglinjoară, dar nu știu unde o pune. Dacă vrei să te vezi totuși în oglindă, uite, peste drum stă Urban, bărbierul; el are o oglindă, de două ori cât capul dumitale; acolo poți să te privești cât vrei. Și acum, bună ziua!

Vorbind astfel, tatăl îl scoase ușurel din prăvălie, închise ușa în urma lui și se așeză din nou la lucru.

Îndurerat, tânărul se duse peste drum, la Urban bărbierul pe care-l cunoștea de mult.

— Bună dimineața, Urban, îi spuse el. Am venit să te rog ceva. Fii bun și lasă-mă să mă uit puțin în oglinda dumitale.

— Poftim, cu plăcere! strigă bărbierul râzând, iar mușterii săi, cărora trebuia să le radă barba, începură să râdă în hohote și ei. Ești o mândrețe de băiat: subțire și gingaș, cu gâtișor ca de lebădă, cu mânuțe de prințesă și cu năsucul cârn, nici că se află altul mai frumos! Ești tare mândru de el, desigur: hai, uită-te cât poftești! Nu vreau să se spună despre mine că din pizmă nu te-am lăsat să te uiți în oglinda mea!

La vorbele bărbierului, frizeria răsună în hohote de râs.

Între timp, tânărul se apropie de oglindă și se privi. Ochii i se umplură de lacrimi: 

«Da, scumpă mamă, așa, într-adevăr, n-ai putut să-l recunoști pe Iacob al tău, își spuse el în gând. Nu astfel arăta el în zilele fericite când te mândreai cu el în fața oamenilor!»

Avea niște ochi mici ca de porc, iar nasul uriaș îi atârna peste gură până la bărbie; gât părea că nu are deloc, căci capul era înfipt adânc între umeri și când îl mișca la dreapta sau la stânga, simțea că-l doare rău; era tot atât de înalt ca și acum șapte ani, când avusese doisprezece ani — dar între doisprezece și douăzeci de ani, în loc să crească în înălțime ca toți oamenii, el crescuse în lățime; spatele și pieptul i se lățiseră, arătând ca un sac mic, dar bine îndesat; trupul lui greoi se sprijinea pe niște piciorușe slabe, ce păreau neputincioase să susțină atâta greutate; în schimb, cu atât mai lungi îi erau brațele ce atârnau de-a lungul trupului; erau la fel de lungi ca și ale unui om în toată firea; mâinile îi erau butucănoase și pământii, iar degetele lungi ca fusele, și când le întindea putea atinge pământul fără să se aplece, Astfel arăta acum Iacob; el era acest pitic slut.

Își aminti de dimineața aceea când bătrâna se apropiase de coșurile mamei sale. Toate cele de care-și bătuse joc atunci — nasul lung, degetele urâte — le avea și el acum; numai gâtul deșirat și tremurător al babei nu-l avea.

— Ei, prințișorule, te-ai uitat destul? întrebă bărbierul, care se apropiase de el și-l privea râzând, într-adevăr, să vrei să visezi asemenea arătare caraghioasă și n-ai putea. Hei, flăcăiașule, iată ce părere am eu: în frizeria mea intră destui mușterii, dar în ultimul timp nu atâția câți aș dori eu. Asta, fiindcă vecinul meu, bărbierul Spumă, a adus nu știu de unde un uriaș care atrage mușteriii. Ei bine, un uriaș nu-i lucru mare; un omuleț ca tine e însă altceva. Intră la mine în slujbă, piciule; o să ai casă, masă, simbrie, îmbrăcăminte, de toate: pentru asta, te așezi dimineața în fața ușii, chemi oamenii înăuntru, îmi faci clăbucul și pui mușteriilor șervetul la gât! Fii sigur c-o să ne înțelegem bine amândoi. O să am mai mulți mușterii decât cel cu uriașul și toți, cu plăcere, or să-ți dea un bacșiș. 

Tânărul se mânie în sinea sa auzind acea propunere de a sluji drept momeală la un bărbier. Dar oare nu trebuia el să îndure batjocura cu răbdare? De aceea, foarte liniștit, îi spuse bărbierului că nu avea timp pentru astfel de îndeletniciri și-și văzu de drum.

Dacă femeia cea rea îi sluțise trupul, nu avusese nici o putere asupra minții sale; Iacob își dădea prea bine seama că nu mai gândea și simțea ca acum șapte ani; în acest răstimp se făcuse mai deștept, mai înțelegător; nu-și căina frumusețea pierdută, nici trupul hâd; îl mâhnea numai faptul că fusese gonit de la ușa tatălui său ca un câine de pripas. De aceea hotărî să mai facă o încercare la maică-sa.

Ajuns în piață, se apropie de ea și o rugă să-l asculte liniștită. Îi aminti de ziua când plecase cu bătrâna, îi vorbi de toate întâmplările copilăriei sale, îi povesti apoi cum slujise șapte ani la o iazmă, ca veveriță, și cum l-a sluțit că-și bătuse atunci joc de ea.

Nevasta cizmarului nu mai știa ce să creadă. Toate amintirile din copilărie pe care i le povestise se potriveau, dar când îi spuse că a fost veveriță timp de șapte ani, strigă:

• Nu se poate, nu există iazme!

Și când îl privea, îi era silă de pocitania de pitic și nu-i venea să creadă că putea fi feciorul ei.

În sfârșit, socoti că cel mai bun lucru era să vorbească cu bărbatul ei despre toate acestea. Își strânse coșurile și îl pofti să vină cu ea. Astfel ajunseră la dugheana cizmarului.

— Ia ascultă, îi zise acestuia, dumnealui spune că e Iacob, fiul nostru pierdut. Mi-a povestit cum a fost furat acum șapte ani și cum a fost vrăjit de o iazmă.

— Așa? o întrerupse cizmarul mânios. Ți-a istorisit el asta? Stai tu pișicherule! Eu i-am povestit despre toate acum un ceas și a alergat la tine să te înșele! Zici că ești vrăjit, băiețaș? Stai că dezleg eu vraja!

Și luând o legătură de curele pe care tocmai le tăiase, se repezi la băiat și începu să-l croiască pe spinare și peste brațele cele lungi, încât acesta izbucni în țipete de durere și o luă la fugă, plângând. 

În acel oraș, ca pretutindeni, erau puține suflete miloase care să vină în ajutor unui nenorocit, care mai era și slut pe deasupra. Și, astfel, nefericitul pitic răbdă toată ziua de foame și de sete, iar seara fu nevoit să se aciueze pe treptele tari și reci ale unei biserici.

Dar când razele soarelui îl treziră a doua zi dimineața, el chibzui cum să-și câștige pâinea, căci taică-său și maică-sa îl alungaseră. Era prea mândru ca să slujească drept momeală la un bărbier, nu voia să fie privit ca un caraghios pentru bani; dar de ce să se apuce? Atunci își aminti că, sub înfățișarea de veveriță, învățase să gătească foarte bine; credea pe drept cuvânt că putea întrece mulți bucătari; se hotărî deci să-și folosească cunoștințele.

De aceea, de îndată ce străzile prinseră viață și ziua de muncă începu, el intră mai întâi în biserică și-și făcu rugăciunea de dimineață, apoi o porni la drum. Prințul, stăpânitorul acelei țări, era un mâncăcios bine cunoscut și un iubitor de ospețe, căruia îi plăceau bucatele alese; drept care își aducea bucătarii din toate colțurile lumii.

Tânărul se îndreptă spre castelul lui. Când ajunse la poarta dinafară, paznicii îl întrebară ce dorește și începură să-l ia în bătaie de joc; el însă întrebă de mai-marele bucătarilor. Ei se porniră pe râs și-l conduseră în curte; pe unde trecea, slujitorii se opreau, se uitau după el, râdeau și porneau în urma lui, așa încât, încetul cu încetul, se strânse un alai mare de slujitori de toate felurile care se îndreptau spre scările palatului: grăjdarii zvârliră țesalele, ștafetele veniră în goană, cei ce băteau covoarele se opriră — toți se îmbrânceau și dădeau fuga; se stârni o învălmășeală, de parcă dușmanul s-ar fi aflat în fața porților, iar văzduhul vui de strigăte:

• Un pitic, un pitic! Ați văzut piticul?

Atunci se ivi în ușă supraveghetorul palatului, mânios, cu un gârbaci uriaș în mână:

— Hei, blestemaților, de ce faceți atâta gălăgie? Nu știți că stăpânul doarme încă?

Vorbind astfel, el roti gârbaciul prin aer și-l lăsă să cadă cu putere pe spinările unor grăjdari și paznici. 

— Stăpâne, strigară ei, nu vezi? Aducem un pitic, un pitic cum nu s-a mai văzut!

Dând cu ochii de prichindel, supraveghetorul palatului își stăpâni cu greu râsul, temându-se ca nu cumva, râzând, să-și piardă fala. De aceea îi goni pe toți cu biciul, îl chemă pe pitic înăuntru și-l întrebă ce dorește. Când auzi că vrea să vorbească cu mai-marele bucătarilor, zise:

— Nu, fiule; la mine, la supraveghetorul casei, trebuie să vii. Vrei să te faci măscăriciul prințului, nu-i așa?

— Nu, domnule, răspunse piticul. Sunt un bucătar priceput și cunosc fel de fel de mâncăruri alese; duceți-mă la mai-marele bucătarilor, poate o avea nevoie de mine.

Fie după voia ta, mititelule. Între noi fie vorba, ești un băietan fără minte. La bucătărie! Ca măscărici n-ai munci mai nimic; ai mânca, ai bea după pofta inimii și ai căpăta haine frumoase. Dar hai să vedem dacă te pricepi atât de bine la gătit ca să fii bucătarul prințului; iar ca ajutor de bucătar ar fi păcat să-ți pierzi vremea.

Cu aceste cuvinte, supraveghetorul palatului îl luă de mână și-i duse spre încăperile mai-marelui bucătarilor.

— Cinstite domn, spuse acestuia piticul și făcu o plecăciune atât de adâncă, încât atinse covorul cu nasul, nu aveți nevoie de un bucătar iscusit?

Meșterul bucătar îl privi din cap până în picioare, apoi izbucni în râs.

— Cum? strigă el. Tu, bucătar? Crezi că aici sunt plite atât de joase ca să te poți tu uita pe ele chiar dacă te-ai ridica în vârful picioarelor și ți-ai întinde capul dintre umeri? Măi mititelule! Cine te-a trimis la mine ca să te faci bucătar și-a bătut joc de tine.

Astfel vorbi mai-marele bucătarilor râzând, și împreună cu el râseră supraveghetorul palatului și toți slujitorii ce se aflau în încăpere.

Piticul însă nu se dădu bătut.

— Ce preț are un ou sau două, puțin sirop și vin, făină și mirodenii într-o casă unde ele se află din belșug? zise el. Porunciți-mi să vă prepar ceva să vă lingeți pe degete, făceți-mi rost de cele ce-mi trebuie și am să pregătesc totul repede în fața dumneavoastră. Parcă văd că o să spuneți: „Strașnic bucătar !”

Așa glăsui tânărul și tare ciudat îi mai străluceau ochișorii, iar nasul lung i se bălăbănea încoace și încolo și își mișca degetele subțiri în timp ce vorbea.

— Fie! strigă meșterul bucătar și-l luă pe supraveghetor de braț. Fie, de dragul unei glume, să mergem la bucătărie.

Trecură prin mai multe săli și coridoare și ajunseră în sfârșit la bucătărie.

Aceasta era o clădire înaltă și largă, foarte frumos orânduită; focul ardea neîncetat în douăzeci de cuptoare, printre care curgea un pârâiaș limpede, în ale cărui ape zburdau pești; merindele ce trebuiau să fie tot timpul la îndemână se aflau așezate în dulapuri de marmură și lemn scump, iar la dreapta și la stânga se înșirau zece săli în care găseai tot ce era mai bun și mai gustos în toate țările, începând cu Țara francilor și până în țara lui Soare-Răsare. Ajutoarele alergau în toate părțile mânuind cazane și crătiți, polonice și furculițe; când intră mai-marele lor în bucătărie, toți rămaseră nemișcați; se auzea numai pârâitul focului și susurul apei.

— Ce-a poruncit măria-sa astăzi, pentru gustarea de dimineață? întrebă mai-marele pe cel dintâi bucătar, un om în vârstă.

— Stăpâne, a binevoit să ceară supă daneză și perișoare roșii de Hamburg.

— Bine, zise mai-marele bucătarilor. Ai auzit ce dorește stăpânul să mănânce? Te încumeți să gătești aste bucate greu de făcut? Perișoarele n-o să le izbutești în nici un caz; felul în care se fac e secret.

— Nimic mai ușor, răspunse piticul, spre uimirea tuturor, căci gătise deseori aceste bucate când era veveriță. Nimic mai ușor! Pentru supă să mi se dea cutare și cutare ierburi, mirodenii, untură de mistreț, rădăcini și ouă; iar pentru perișoare, cutare și cutare, zise el mai încet ca să-l audă numai mai-marele și cel dintâi bucătar pentru perișoare îmi trebuie patru feluri de carne, puțin vin, untură de rață, ghimber și o anumită buruiană ce se numește alinarea-stomacului.

— Ei, pe sfântul Benedict! La ce vrăjitor ai învățat? strigă bucătarul uimit. Ai spus totul întocmai, iar despre buruiana alinarea-stomacului n-am știut nici noi; da, asta are să facă perișoarele și mai gustoase. Ești o minune de bucătar!

— Asta n-aș fi crezut-o, spuse mai-marele bucătarilor. Dar să-l lăsăm să încerce. Dați-i ce-a cerut, vase și de toate, și lăsați-l să pregătească mâncarea.

Porunca se îndeplini și totul fu pregătit pe plită; dar iată că piticul abia de ajungea cu nasul până la plită. De aceea fură puse alături câteva scaune, deasupra lor o lespede de marmură, iar mica făptură fu poftită să-și înceapă treaba.

În jur, într-un cerc mare, stăteau bucătarii, ajutoarele de bucătar, rândașii și tot felul de slugi, privind și minunându-se cât de repede și de ușor se mișcau mâinile, cât de curat și de frumos pregătește totul.

Când fu gata cu toate, porunci să se pună cratițele pe foc și să fie lăsate să fiarbă până va striga el; apoi începu să numere: unu, doi, trei și așa mai departe, și când numără până la cinci sute, strigă: „Gata!" Cratițele fură scoase, iar tânărul pofti pe meșterul bucătar să guste.

Al doilea bucătar porunci unui ajutor să-i aducă o lingură de aur, o clăti în apă și o întinse mai-marelui său, care se apropie cu o față gravă de plită, luă din mâncăruri, gustă, închise ochii, plescăi de plăcere și zise:

— Minunat, pe viața măriei sale, minunat! Nu vrei să iei și dumneata o lingură, supraveghetorule?

Acesta făcu o plecăciune, luă lingura, gustă și nu mai putu de plăcere și de bucurie:

— Cu toată prețuirea ce o am pentru iscusința dumitale, dragă meștere, care ești un bucătar priceput, sunt totuși încredințat că n-ai fi putut face atât de bine nici supa, nici perișoarele de Hamburg.

După el gustă și bucătarul al doilea. Acesta îi strânse piticului mâna cu toată cinstirea și spuse: 

— Mititelule, ești un meșter desăvârșit; într-adevăr, buruiana alinarea-stomacului a dat mâncării un gust cu totul deosebit.

În aceeași clipă intră în bucătărie un slujitor al prințului și spuse că stăpânul cere masa.

Mâncărurile fură așezate pe tăvi de argint și duse prințului; mai-marele bucătarilor îl luă însă pe pitic în odaia sa ca să stea de vorbă cu el. Dar abia trecu jumătate din timpul trebuincios ca să spui „Tatăl nostru” (aceasta este o rugăciune a ghiaurilor, o, stăpâne, și nu ține nici pe departe cât rugăciunea credincioșilor), că veni un slujitor și-l chemă pe mai-marele bucătarilor la stăpânul său. Acesta își puse repede veșmintele de sărbătoare și plecă cu slujitorul.

Prințul era foarte vesel. Mâncase tot ce fusese pe tăvile de argint, iar când meșterul intră, tocmai își ștergea barba.

— Ascultă, meștere, spuse el, până acum am fost întotdeauna foarte mulțumit de bucătarii tăi; dar, ia spune-mi, cine a gătit azi? De când stau pe tronul strămoșilor mei, n-am gustat o mâncare atât de minunată! Spune-mi cum se numește bucătarul și am să-i dăruiesc câțiva galbeni.

— Stăpâne, e o poveste ciudată, răspunse mai-marele bucătarilor, și-i povesti cele petrecute de dimineață: cum sosise un pitic care voia neapărat să intre în slujbă ca bucătar și cum se petrecuseră lucrurile.

Prințul se miră foarte, chemă pe pitic în fața lui și-l întrebă cine e și de unde vine. Bietul Iacob nu putu să-i spună, desigur, că era vrăjit și că slujise mai înainte ca veveriță. Totuși rosti adevărul când povesti că rămăsese orfan și că învățase la o bătrână.

Prințul nu întrebă mai mult și privi vesel înfățișarea ciudată a noului său bucătar.

— Dacă vrei să rămâi la mine, zise el, am să-ți dau cincizeci de galbeni pe an, un veșmânt de sărbătoare și două rânduri de purtare. Pentru asta însă trebuie să-mi pregătești tu însuți, zilnic, gustarea de dimineață, să poruncești cum să se gătească masa de prânz, și, îndeobște, să-mi supraveghezi bucătăria. Deoarece fiecare slujitor din palatul meu capătă un nume de la mine, ai să te numești de acum încolo Nas-Lung și ai să îndeplinești slujba de ajutor al mai-marelui bucătar.

Piticul Nas-Lung căzu în genunchi la picioarele puternicului prinț al francilor, îi sărută tălpile și făgădui să-l slujească cu credință.

Astfel, tânărul își găsise un adăpost și-și făcea datoria cu cinste. Se poate spune că prințul era alt om de când se afla în casa lui piticul Nas-Lung. Înainte vreme el obișnuia să arunce în capul bucătarilor castroanele și tăvile ce i se aduceau; însuși mai-marelui bucătarilor îi zvârlise o dată o pulpă friptă de vițel, care nu era destul de fragedă, lovindu-l atât de tare în cap, încât acesta căzuse grămadă și trebuise să stea trei zile în pat. E adevărat că prințul dregea cu câțiva pumni de galbeni ceea ce făcea la mânie, dar, cu toate acestea, nici un bucătar nu se apropiase cu bucatele de el fără să tremure și să se teamă. De când sosise piticul la palat, totul parcă se schimbase ca prin farmec. Prințul mânca acum de cinci, în loc de trei ori pe zi, desfătându-se cu iscusința celui mai mititel slujitor al lui, și pe chipul său nu se citea niciodată nemulțumirea. Nu, el găsea totul nou, minunat, era vesel și binevoitor și se îngrășa pe zi ce trecea.

Deseori, în timpul mesei, poruncea să vină mai-marele bucătarilor și piticul Nas-Lung, îi așeza pe unul la dreapta, și pe altul la stânga sa, și le vâra în gură, cu mâna lui, câte o îmbucătură din gustoasele mâncăruri, bunăvoință pe care amândoi știau s-o prețuiască.

Piticului i se dusese faima în tot orașul. Oamenii se rugau de mai-marele bucătarilor să-i lase să-l vadă pe pitic gătind iar unii dintre bărbații de vază dobândiseră învoirea prințului ca slujitorii lor să învețe să gătească de la pitic, ceea ce îi aducea acestuia un câștig frumos, căci fiecare plătea zilnic câte o jumătate de galben. Și pentru ca ceilalți bucătari să-i rămână prieteni și să nu-l pizmuiască, piticul Nas-Lung le dădea lor banii pe care-i câștiga de la cei pe care-i învățase să gătească.

Astfel trăi Nas-Lung aproape doi ani în belșug și cinste, și numai gândul la părinții lui îl mâhnea. Astfel trăi el și nimic de seamă nu se întâmplă, până când, într-o bună zi, iată că se petrecu ceva.

Piticul Nas-Lung era foarte ager și priceput la cumpărături. De aceea, de câte ori avea vreme, se ducea singur la piață ca să cumpere păsări și fructe. Într-o dimineață se duse la târgul de păsări ca să caute niște gâște mari și grase, așa cum îi plăceau stăpânului său.

Se plimbă cercetător de câteva ori în sus și în jos. Ivirea lui, acolo, departe de a stârni râsul și batjocura, îi aducea prețuirea tuturor, toți știind că e vestitul bucătar al prințului, fiecare gâscăreasă fiind fericită când îl vedea îndreptându-se spre ea.

Deodată, Nas-Lung zări la capătul unui șir de tarabe, într-un colț, o femeie care avea gâște de vânzare, dar nu-și lăuda marfa ca celelalte și nu ademenea mușterii. Se apropie de ea, măsură din ochi și cântări gâștele. Erau tocmai așa cum dorea el; cumpără trei gâște împreună cu cotețul lor, îl ridică pe umerii lui lați și făcu cale întoarsă

I se păru deodată ciudat că numai două gâște gâgâiau și țipau, așa cum fac gâștele obișnuite; cea de-a treia însă stătea liniștită și tăcută, dar ofta și suspina ca un om.

— Trebuie să fie bolnavă, spuse el, să mă grăbesc s-o tai și s-o gătesc.

Dar gâsca răspunse limpede și cu glas tare:

— De mă atingi cumva,

Eu te voi mușca.

Gâtul de-mi vei tăia,

în groapă te voi băga.

Înspăimântat, piticul Nas-Lung lăsă cotețul jos, iar gâsca îl privi cu ochii ei frumoși și deștepți și oftă.

— Ei, drace! strigă Nas-Lung.Poți să vorbești, domnișoara gâscă? Asta n-aș fi crezut-o. Ei, nu-ți fie frică! Știu ce-i viața și n-am să omor o pasăre atât de deosebită. Dar fac prinsoare că n-ai fost totdeauna ceea ce ești acum. Și eu am fost odată o veveriță disprețuită.

— Ai dreptate, răspunse gâsca, nu m-am născut cu această înfățișare rușinoasă. Vai, la leagănul meu nu mi s-a spus că Mimi, fiica marelui Wetterbock, va fi ucisă în bucătăria unui prinț! 

— Liniștește-te, dragă domnișoară Mimi, o îmbărbătă piticul. Pe cuvântul meu de cinste și de ajutor de meșter bucătar al luminăției sale că nimeni nu se va atinge de dumneata. Am să-ți fac un coteț chiar în încăperile mele, o să ai ce mânca pe săturate, iar când n-o să am treabă, am să stau de vorbă cu dumneata. Celorlalți slujitori din bucătărie am să le spun că vreau să te îngraș pentru prinț cu ierburi rare și, de îndată ce se ivește prilejul, îți dau drumul.

Gâsca îi mulțumi cu lacrimi în ochi, iar piticul făcu așa cum făgăduise — tăie celelalte două gâște, iar pentru Mimi făcu un coteț separat, spunând că vrea s-o pregătească pentru prinț într-un fel cu totul deosebit. De asemenea, nu-i dădu hrana obișnuită pentru gâște, ci prăjituri și dulciuri. Ori de câte ori avea timp, se ducea să stea de vorbă cu ea și s-o mângâie. Își povestiră unul altuia ceea ce li se întâmplase și astfel piticul află că gâsca era fiica vrăjitorului Wetterbock, care trăia pe insula Gotland. Acesta se certase cu o zână bătrână și rea, care-l învinsese prin uneltiri și înșelăciuni; drept răzbunare, zâna o prefăcuse în gâscă și o dusese până aici, atât de departe.

După ce piticul Nas-Lung povesti și el prin ce trecuse, Mimi îi spuse:

— Mă pricep eu la de-alde astea. Ne-a arătat nouă tata, mie și surorii mele, unele lucruri, atât cât putea să ne dezvăluie. Cât despre cearta din fața coșurilor cu verdețuri, felul în care te-ai prefăcut în veveriță îndată ce ai mirosit o buruiană, precum și unele din vorbele bătrânei, pe care mi le-ai spus, îmi dovedesc că ai fost vrăjit cu ierburi; deci, dacă ai să găsești buruiana la care s-a gândit bătrâna când te-a vrăjit, ai să fii dezlegat.

Slabă mângâiere pentru tânăr, căci unde să găsească el acea buruiană? Totuși el mulțumi și mai prinse puțină inimă.

În timpul acesta, prințul primi ca oaspete pe un stăpânitor vecin, prietenul său. El îl chemă pe piticul Nas-Lung în fața lui și îi spuse:

— A venit vremea să-mi arăți dacă-mi slujești cu credință și dacă ești iscusit în meșteșugul tău. Acest stăpânitor care-i acum oaspetele meu este acela care, precum se știe, în afară de mine, e deprins să mănânce din cele mai alese bucate; este un mare cunoscător în ale bucătăriei și un om înțelept. Ai grijă deci ca bucatele să fie zilnic în așa fel, încât să-l uimească tot mai mult. În același timp, dacă nu vrei să-ți pierzi prețuirea mea, atâta timp cât e aici, să nu faci de două ori același fel de mâncare. Pentru aceasta, vistiernicul meu o să-ți dea tot ce-ți trebuie. Dacă e nevoie să prăjești chiar aur și diamante în untură, fă-o! Mai bine să rămân sărac decât să roșesc în fața oaspetelui.

Astfel vorbi prințul. Iar piticul îi răspunse, făcând o plecăciune după cum se cuvine:

— Fie precum spui, stăpâne! Cu voia lui Dumnezeu am să fac totul în așa fel, încât prințul să rămână mulțumit.

De data asta, micul bucătar căută să dea întreaga măsură a iscusinței sale. Nu precupeți banii stăpânului său, dar și mai puțin puterile lui. Căci putea fi văzut toată ziua învăluit într-un nor de aburi, lângă foc, iar glasul lui răsuna fără încetare prin bucătărie, deoarece el poruncea ca mai mare peste slujitorii bucătăriei și peste bucătarii mai mici.

«Ehei! își spunea el. Aș putea face și eu ca însoțitorii de cămile din Alep, care stârnesc strașnică poftă de mâncare călătorilor, povestindu-le câte-n lună și-n stele despre mese îmbelșugate. Înșiră câte un ceas întreg felurile de mâncare ce s-au servit la acele mese, până ce ascultătorii simt că li se face foame și, fără voia lor, își scot merindele, întinzând o masă pe care o împart darnici cu însoțitorii cămilelor; dar eu n-am să fac așa!»

Prințul cel străin se afla de paisprezece zile în ospeție și se simțea foarte bine, minunat de bine. Mâncau în fiecare zi nu mai puțin de cinci ori, iar prințul era mulțumit de măiestria piticului său, căci vedea plăcerea întipărită pe chipul oaspetelui. În a cincisprezecea zi, însă, prințul îl chemă pe pitic la masă și-l înfățișă oaspetelui său, pe care-l întrebă dacă era mulțumit de pitic.

— Ești un mare meșter, răspunse prințul cel străin, știi ce înseamnă o mâncare bună. De când sunt aici, n-ai gătit de două ori aceleași bucate și le-ai făcut pe toate cu multă măiestrie. Dar, spune-mi, de ce nu faci, în sfârșit, bunătatea bunătăților, plăcinta crăiasă?

Piticul se sperie, căci nu auzise niciodată de această crăiasă a plăcintelor; dar se liniști și răspunse:

— O, stăpâne! Nădăjduiam că chipul tău are să mai lumineze multă vreme acest lăcaș; de aceea am lăsat mai la urmă bunătatea asta. Căci cu ce putea să-ți ureze drum bun bucătarul în ziua despărțirii, decât cu crăiasa plăcintelor?

— Așa? răspunse stăpânul său râzând. În ceea ce mă privește pe mine, ai vrut s-aștepți, desigur, până la moartea mea, ca să-mi urezi drum bun atunci? Căci nici mie nu mi-ai făcut niciodată această plăcintă. Gândește-te dar să-mi urezi altceva la despărțire și mâine adu la masă această plăcintă.

— Fie precum ai spus, stăpâne! răspunse piticul și plecă.

Dar nu plecă bucuros. Pentru el sosise ziua rușinii și a nenorocirii. Nu știa cum să facă plăcinta. De aceea se duse în camera sa, plângându-și soarta. Atunci gâsca Mimi, care avea voie să umble prin cameră, se apropie de el și-l întrebă care este cauza suferinței sale.

— Șterge-ți lacrimile! îi spuse ea când auzi de plăcinta crăiasă. Bunătatea aceasta se afla deseori pe masa tatălui meu și știu oarecum de ce-i nevoie pentru a o face; iei cutare și cutare, pui atât și atât, și chiar dacă n-o să aibă tot ce trebuie, boierii n-or să fie prea năzuroși.

Așa vorbi Mimi.

Piticul sări în sus de bucurie, binecuvântată ziua când cumpărase gâsca și se apucă să pregătească plăcinta crăiasă. Făcu mai întâi puțină, de încercare, și o găsi nespus de bună, iar mai-marele bucătarilor, căruia îi dădu să guste, îi lăudă din nou priceperea.

A doua zi, piticul pregăti plăcinta într-o tavă mai mare și o împodobi cu coronițe de flori. Îmbrăcând cea mai frumoasă haină de sărbătoare, se duse și el în sufragerie. Când intră, slujitorul care servea la masă tocmai era pe cale să taie plăcinta și s-o întindă stăpânului și oaspetelui acestuia, pe o lopățică de argint. Prințul mușcă cu poftă din ea, ridică ochii în tavan și, după ce înghiți, spuse:

— A-a-a, pe drept cuvânt se numește crăiasa plăcintelor; dar și piticul meu este craiul tuturor bucătarilor, nu-i așa, dragă prietene?

Oaspetele luă câteva bucățele, le gustă, le cercetă cu luare aminte și zâmbi disprețuitor și tainic:

— A făcut-o destul de bine, răspunse el împingând farfuria înapoi, dar nu e chiar crăiasa; era de așteptat!

Atunci prințul încruntă sprâncenele mânios și se învăpăie de rușine.

— Pitic ticălos! strigă el. Cum îndrăznești să faci o asemenea ocară stăpânului tău? Să poruncesc oare să ți se taie capul tău cel mare, drept pedeapsă că ai gătit prost?

— Vai, stăpâne! Pentru numele lui Dumnezeu! Am făcut plăcinta după toată rânduiala; sunt sigur că nu-i lipsește nimic! spuse piticul tremurând.

— Minți, băiete! răspunse prințul și-l lovi cu piciorul. Dacă ar fi așa, oaspetele meu n-ar spune că-i lipsește ceva. Am să te toc și am să pun să te fac pe tine plăcintă!

— Fie-vă milă! strigă tânărul și, târându-se în genunchi spre oaspete, îi îmbrățișă picioarele. Spuneți-mi ce-i lipsește plăcintei de nu vă place? Nu mă lăsați să pier din pricina unui pumn de carne și făină;

— Asta n-o să-ți folosească prea mult, dragul meu, răspunse străinul râzând. Mă gândeam încă de ieri că n-ai să poți face această mâncare ca bucătarul meu. Află că-i lipsește o buruiană, care nu e deloc cunoscută pe aici, buruiana Strănută-cu-plăcere. Fără aceasta, plăcinta n-are gust și stăpânul tău n-o să mănânce niciodată plăcinta pe care o mănânc eu.

Atunci stăpânul Țării francilor se mânie:

— Și totuși am să mănânc! strigă el cu ochi scânteietori. Căci jur pe cinstea mea de prinț că mâine te voi ospăta cu plăcinta despre care vorbești, sau capul băiatului ăstuia va sta înfipt la poarta palatului meu. Pleacă de aici, câine! îți mai dau un răgaz de douăzeci și patru de ceasuri. 

Astfel strigă prințul, iar piticul se duse din nou la el în odaie și se jelui gâștei de soarta sa și de faptul că trebuie să moară, fiindcă n-a auzit niciodată de această buruiană.

— Dacă numai despre asta-i vorba, spuse ea, pot să te ajut, căci tatăl meu m-a învățat să cunosc toate ierburile. Altă dată ai fi fost sortit pieirii, dar, din fericire, acum e tocmai lună nouă și buruiana înflorește taman pe vremea asta. Spune-mi, sunt castani bătrâni prin apropierea palatului?

— O, da! răspunse Nas-Lung, cu inima mai ușoară. Lângă lac, la două sute de pași de castel, se află un pâlc, dar de ce?

— Această buruiană înflorește numai la rădăcina castanilor bătrâni, zise Mimi. Să nu pierdem deci vremea, hai să căutăm ce-ți trebuie! Ia-mă în brațe și du-mă afară. Am să ți-o caut eu.

El făcu așa cum îi spusese și plecă cu ea către poarta palatului. Acolo însă, străjerul îndreptă pușca spre el și spuse:

— Dragul meu, s-a isprăvit cu tine! N-ai voie să ieși din palat; mi s-au dat porunci strașnice.

— Dar în grădină cred că pot să mă duc, nu? întrebă piticul. Fii bun și trimite pe unul din tovarășii tăi la supraveghetorul palatului ca să întrebe dacă n-am voie să mă duc în grădină, să caut ierburi.

Străjerul îi îndeplini rugămintea și piticul primi învoirea cerută, căci grădina era împrejmuită cu ziduri înalte și el n-ar fi avut pe unde să fugă

Când Nas-Lung ajunse cu gâscă Mimi în grădină, o puse cu grijă jos, și ea, luând-o înaintea lui, se îndreptă repede către lac, unde se aflau castanii. El o urmă cu inima strânsă, deoarece aceasta era cea din urmă și singura lui scăpare; dacă nu avea să găsească buruiana, era hotărât să se arunce mai degrabă în lac decât să i se taie capul.

Mimi căută între timp, însă zadarnic; cercetă pe sub toți castanii, întoarse cu ciocul fiecare firicel de iarbă, dar nu găsi nimic. De milă și de frică începu să plângă. Se lăsă seara și începea să nu se mai vadă. 

Atunci privirile piticului se îndreptară spre lac și el strigă deodată:

— Uite, uite acolo, peste lac, mai e un copac, un copac mare și bătrân! Să mergem acolo, să căutăm și sub el; poate că acolo înflorește norocul meu.

Gâsca își făcu vânt și o luă înainte în zbor; el fugi repede după ea, cât îl țineau picioarele lui mititele.

Castanul făcea o umbră deasă; împrejur era întuneric și nu se mai vedea aproape nimic. Deodată, gâsca se opri, dădu din aripi de bucurie, vârî repede capul în iarba înaltă și smulse cu docul ceva ce-i întinse apoi cu gingășie prietenului uimit și-i spuse:

Asta e buruiana; crește din belșug pe-aici, așa că n-o să-ți lipsească niciodată.

Piticul privi buruiana dus pe gânduri; răspândea un miros dulce, care-i amintea fără voie de clipa când se prefăcuse din veveriță în pitic; tulpina și frunzele erau albastre-verzui și avea o floare de un roșu aprins, cu margini galbene.

— Lăudat fie Domnul! strigă el în sfârșit. Mare minune! Află că pare să fie aceeași buruiană care m-a prefăcut din veveriță într-o făptură cu jalnică înfățișare cum sunt acum. Să fac încercarea?

— Încă nu, îl rugă gâsca. Ia un mănunchi de buruieni din acestea, hai în camera ta, să strângem banii pe care-i ai și-apoi să-i încercăm puterea.

Făcură astfel. Se întoarseră în odaie, inima piticului bătea să-i spargă pieptul. După ce făcu din hainele și încălțămintea sa o legătură în care ascunse cei cincizeci sau șaizeci de galbeni pe care-i strânsese, grăi:

— Cu voia lui Dumnezeu, am să scap de această povară. Și, vârând nasul adânc în buruieni, le sorbi mireasma.

Atunci simți cum i se întind și auzi cum îi trosnesc toate mădularele, cum i se înalță capul dintre umeri și, uitându-se în jos, către nasul său, îl văzu cum se micșorează din ce în ce spatele și pieptul i se îndreptară, iar picioarele i se lungiră.

Gâsca privea cu uimire la cele ce se întâmplau. 

— Vai, ce mare și frumos ești! strigă ea. Slavă Domnului, nu mai semeni deloc cu cel care erai înainte.

Iacob se bucură nespus. Dar bucuria nu-l făcu să uite cât de mult îi datora prietenei sale Mimi; inima îl îndemna să alerge la părinții lui, dar, din recunoștință, el își stăpâni această pornire și spuse:

— Cui trebuie să-i mulțumesc decât ție că sunt iar un om întreg? Fără tine n-aș fi găsit niciodată această buruiană, ar fi trebuit să rămân veșnic cu înfățișarea aceea sau să pier sub securea călăului. Ei bine, n-am să-ți rămân dator. Am să te duc la tatăl tău. El, care cunoaște toate farmecele, o să te dezlege cu ușurință de vrajă.

Gâsca începu să plângă de bucurie și se învoi să plece împreună cu el numaidecât.

Iacob ieși cu bine din palat, fără a fi recunoscut, împreună cu gâsca, și o porni către malul mării, înspre țara prietenei sale Mimi.

N-are rost să povestesc mai departe cum au ajuns cu bine la capătul călătoriei, cum Wetterbock a dezlegat vraja fiicei sale și cum Iacob a plecat încărcat de daruri; cum s-a întors în orașul său și cum părinții lui și-au recunoscut cu bucurie fiul în acest tânăr chipeș; cum și-a cumpărat cu darurile lui Wetterbock o prăvălie frumoasă și a ajuns bogat și fericit.

Trebuie să spun numai atât că, după plecarea lui din palatul prințului, s-a iscat o zarvă cumplită, căci a doua zi, când prințul vru să-și țină cuvântul și să-i taie capul piticului dacă nu găsise ierburile, ia piticul de unde nu-i. Oaspetele său îl învinui însă că îl lăsase să fugă și în taină ca să nu fie lipsit de cel mai bun bucătar al său, și se plânse că prințul își călcase cuvântul dat. Din această pricină, între cei doi stăpânitori se iscă un mare război, bine cunoscut în istorie sub numele de „războiul buruienilor"; se dădură mai multe lupte, dar până la urmă se încheie pacea, pe care noi o numim „pacea plăcintei", fiindcă, la serbarea de împăcare, bucătarul prințului străin pregăti plăcinta crăiasă, care-i plăcu foarte mult prințului nostru. 

Astfel, pricinile cele mai mici au deseori urmări mari. Și aceasta este, stăpâne povestea piticului Nas-Lung.

Aceasta a fost povestea robului din Țara francilor; după ce sfârși, șeicul Ali Banu porunci să i se dea și lui șl celorlalți robi poame pentru a se răcori și, în timp ce aceștia mâncau, stătu de vorbă cu prietenii lui.

Tinerii pe care îi adusese bătrânul avură numai cuvinte de laudă pentru șeic, pentru casa lui și pentru toată rânduiala de acolo

— Într-adevăr, spuse tânărul grămătic, nu-i nimic mai frumos decât să asculți povești. Aș putea să stau astfel zile întregi, cu picioarele încrucișate, cu brațul sprijinit pe o pernă, cu fruntea în palmă, și, dacă s-ar putea, cu narghileaua cea mare a șeicului în cealaltă, și să ascult povești. Cam așa îmi închipui că trebuie să fie traiul în grădinile lui Mahomed.

— Câtă vreme ești tânăr și poți munci, spuse bătrânul, această dorință de trândăvie nu poate avea vreun temei. Dar nu mă dau în lături, poveștile au un anumit farmec. Cu toate că sunt bătrân, merg pe șaptezeci și șapte de ani și am auzit multe în viața mea, când văd un povestitor la colț de uliță, mă opresc printre cei din jurul lui să ascult. Căci te închipui și tu în mijlocul întâmplărilor ce se povestesc, trăiești cu oamenii aceia, cu acele făpturi minunate, cu zâne și alte asemenea ființe, pe care nu le întâlnești în fiece zi; și după aceea, când ești singur, îți reamintești totul, ca un călător care și-a umplut bine traista pentru o călătorie în pustiu.

— Nu m-am gândit niciodată, spuse un alt tânăr, în ce stă farmecul acestor povești. Dar pe mine mă cuceresc. De mic copil, când eram neastâmpărat, dacă mi se spunea o poveste, tăceam. La început îmi era totuna despre ce era vorba, numai să mi se povestească ceva, să se întâmple ceva; de câte ori am ascultat, fără să mă plictisesc, acele fabule ticluite de oameni înțelepți, în care se află un sâmbure de adevăr, despre vulpea și corbul cel neghiob, despre vulpe și lup, zeci și zeci de povești despre leu și animale. Când am mai crescut și am început să ies în lume, poveștile acestea scurte nu mă mai mulțumeau; voiam să fie mai lungi, să fie vorba în ele despre oameni și despre minunatele întâmplări din viața lor.

— Da, îmi amintesc bine de timpul acela, îl întrerupse unul din prieteni. Tu ai fost cel care ne-ai deschis gustul pentru tot felul de povestiri. Îl puneai pe unul din robii voștri să spună atâtea povești cât poate spune un însoțitor de cămile de la Mecca până la Medina. Când își isprăvea treburile, îi porunceai să se așeze în iarbă, lângă noi în fața casei, și îl rugam atât, ca până la urmă începea să povestească și tot povestea, și povestea, până se lăsa noaptea.

— Atunci s-a deschis înaintea noastră, zise grămăticul, o lume nouă, necunoscută, țara duhurilor și a zânelor, cu toate minunile din lumea florilor, cu palate bogate, strălucitoare de smaralde și rubine, cu robi uriași care se iveau când suceai un inel sau frecai lampa fermecată ori spuneai cuvântul vrăjit al lui Solomon, și care aduceau mâncăruri minunate în talgere de aur. Ne lăsam purtați pe nesimțite într-o altă țară, îl întovărășeam pe Sindbad în minunatele sale călătorii; seara ne plimbam împreună cu Harun al Rașid, înțeleptul stăpânitor al credincioșilor. Îl cunoșteam, pe Giafar, vizirul său, tot atât de bine ca pe noi înșine; pe scurt, trăiam acele povești cum trăiești noaptea visele, și cele mai frumoase ceasuri erau pentru noi acelea ale serii, când ne adunam pe iarbă și bătrânul rob începea să ne spună povești. Dar ia zi, moșule, cum se face că am îndrăgit atât de mult poveștile, încât nici astăzi nu cunoaștem ceva mai plăcut?

— Am să vă răspund îndată, cuvântă bătrânul. Mintea omenească e mai ușoară și mai neastâmpărată chiar decât apa care totuși se poate mlădia în fel și chip, izbutind cu timpul să străpungă încetul cu încetul și obiectele cele mai vârtoase. Mintea omenească e ușoară și liberă ca văzduhul și, asemenea lui, cu cât se înalță mai mult deasupra pământului, cu atât devine mai ușoară și mai curată. De aceea se naște în oricare om râvna de a se înălța dincolo de tot ce-i e prea cunoscut și de a se mișca, mai liber și mai pur, în lumi mai înalte, fie și numai în vise. Chiar și dumneata, tinere, ai spus-o: „Am trăit noi înșine în acele povești, am gândit și am simțit ca oamenii dintr-însele“; și chiar asta explică farmecul și atracția acestor istorisiri. Ascultând povestirea robului, care nu era decât o născocire, ticluită cândva de altul, mintea voastră a brodat mai departe cele istorisite. N-ați rămas încătușați de lucrurile din jurul vostru, de gândurile voastre obișnuite: nu, ați trăit cele auzite, ați fost voi înșivă ființa căreia i s-a întâmplat acele peripeții minunate, atât de puternic v-ați confundat cu omul despre care vi se povestea. Pe firul unei asemenea istorii, mintea voastră se înălța astfel deasupra zilelor obișnuite care, pasămite, nu vi s-au părut nici pe departe atât de frumoase, atât de atrăgătoare ca acelea din poveste. Astfel mintea voastră s-a mișcat mai liberă și mai descătușată în lumea cea mai înaltă, necunoscută vouă; basmul vi s-a părut o întâmplare aievea sau, dacă vreți, viața adevărată a devenit basm, pentru că spiritul și ființa voastră au trăit în lumea basmului.

— N-am înțeles chiar tot ce ai spus, grăi tânărul negustor. Dar ai dreptate când ne-arăți că noi toți trăim în basme sau că basmele trăiesc în noi. Îmi amintesc prea bine de frumoasele timpuri când, în ceasurile de tihnă, visam cu mintea trează. Ne închipuiam atunci că am fost aruncați de soartă pe insule pustii, neprimitoare; ne sfătuiam de ce anume să ne apucăm ca să ne ținem zilele, și nu o dată am construit colibe în desișuri de sălcii, ne-am hrănit ca vai de lume cu tot felul de poame păcătoase, cu toate că numai la o sută de pași mai încolo am fi putut găsi acasă mâncărurile cele mai gustoase, ba au fost zile când așteptam ivirea unei zâne milostive sau a unui pitic miraculos, care să se apropie de noi și să spună: „Peste puțin pământul din fața voastră se va despica; făceți-mi plăcerea de a coborî în palatul meu de cleștar și de a vă îndestula cu bunătățile pe care vi le vor pune dinainte slujitorii mei.“ Tinerii pufniră în râs, dar recunoscură că prietenul lor spusese adevărul.

— Și azi încă, urmă unul dintre ei, chiar și azi, la vârsta mea, mi se mai strecoară uneori în suflet vraja aceasta. Așa, de pildă, m-ar supăra grozav și aș socoti că-i o născocire neroadă dacă fratele meu s-ar năpusti în odaie și mi-ar spune: „Ai auzit de nenorocirea care l-a lovit pe vecinul nostru, brutarul cel burtos? S-a luat la harță cu un vrăjitor și acesta, ca să se răzbune, l-a transformat în urs, iar acum nenorocitul stă închis în odaia lui și urlă îngrozitor". M-aș supăra auzind una ca asta și i-aș spune fratelui meu că-i un mincinos. Cu totul altceva ar fi însă dacă mi s-ar povesti că vecinul cel burtos a plecat într-o lungă călătorie, și anume într-o țară depărtată, necunoscută, și că acolo a căzut în mâinile unui vrăjitor care l-a preschimbat în urs. Încetul cu încetul m-aș identifica cu întâmplările relatate, aș călători împreună cu vecinul cel gras, aș fi martorul unor aventuri minunate, și nu m-aș minuna deloc dacă l-aș vedea într-o blană de urs, umblând în patru labe.

— Și totuși, vorbi din nou bătrânul, există și un alt soi de povești fermecătoare, în care nu apar nici zâne, nici vrăjitori, nici palate de cleștar, nici duhuri care aduc mâncăruri neasemuite, nici pasărea măiastră, nici calul năzdrăvan, adică un soi de povești cu totul deosebite de acelea cărora li se zice de obicei basme.

— Ce vrei să spui? Explică-ne mai lămurit despre ce e vorba. Care alt soi, deosebit de cel numit basm? întrebară tinerii.

— Cred că se cade să facem o deosebire între basme și istorisirile denumite îndeobște povești. Când v-aș spune că am de gând să vă povestesc un basm, ați ști dinainte că va fi vorba de niște întâmplări care se abat de la mersul obișnuit al vieții, petrecându-se într-o lume care nu mai e întru totul de natură pământească. Sau, ca să fiu mai lămurit, în basm vă puteți aștepta la apariția altor făpturi decât cele muritoare; în soarta ființei de care se ocupă basmul intervin puteri străine, cum ar fi zânele sau vrăjitorii, duhurile și craii acestor duhuri; întreaga povestire ia o înfățișare neobișnuită, miraculoasă, și poate fi privită ca, de pildă, țesătura covoarelor noastre, sau ca o seamă de picturi zugrăvite de cei mai buni maeștri de la noi, pe care franțuzii le numesc arabescuri. Pe adevărații musulmani îi oprește legea lor să readucă, în chip nelegiuit, pe pânză și în culori, oameni, aceste creaturi ale lui Alah, și de aceea în țesăturile lor se văd crengi și copaci minunat împletiți, terminați cu capete omenești, sau oameni care, în locul picioarelor, au cozi de pește sau tufișuri, într-un cuvânt, figuri care amintesc viața de toate zilele și, totuși, sunt neobișnuite. Ați înțeles acum?

— Cred că am ghicit ce vrei să spui, răspunse grămăticul, dar urmează, te rog.

— Astfel este deci basmul: fantastic, neobișnuit, surprinzător. Și pentru că-i străin de viața de toate zilele, e așezat adesea în țări străine sau în vremuri de demult, aproape uitate. Toate țările, toate popoarele au asemenea basme, turcii la fel ca persanii, chinezii ca mongolii. Chiar și în țara franțuzească ar exista, cică, o sumedenie, după cum mi-a spus cândva un ghiaur învățat, numai că cele de acolo nu sun atât de frumoase ca ale noastre, căci în locul zânelor cu chip îngeresc, care locuiesc în palate neasemuite, la ei sunt femei care fac vrăji și pe care ei le numesc zgripțuroaice, creaturi slute, viclene, care locuiesc în bordeie păcătoase și, în loc să alunece sub cerul azuriu în scoici uriașe, trase de grifoni, ele se avântă prin ceață, călare pe cozi de mătură. Mai există acolo și gnomi, și spiriduși, niște pitici scălâmbi care fac tot soiul de vrăjitorii. Prin urmare, așa se prezintă basmele; cu totul altfel sunt însă istorisirile, numite de obicei povești. Ele rămân cuminți pe pământ, întâmplările dintr-însele se petrec în viața de toate zilele, și miraculoasă în aceste narațiuni e mai totdeauna numai înlănțuirea de evenimente din viața unui om care însă, nu datorită vrăjilor, deochiului sau puterii zânelor, ca în basme, ci numai prin el însuși, sau în urma unei ciudate înlănțuiri de fapte devine bogat sau sărac, fericit sau urgisit.

— Așa e! exclamă unul dintre tineri. Asemenea povești simple se găsesc și în istorisirile minunate ale Seherezadei, denumite „O mie și una de nopți”. Cele mai multe din întâmplările trăite de sultanul Harun al Rașid și de vizirul său sunt de acest fel.