Povestea lui Almansor

Basme si povesti audio le puteti asculta aici.........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff

POVESTEA LUI ALMANSOR

— O, stăpâne! Oamenii care au vorbit înaintea mea au spus multe povești minunate, pe care le-au auzit în țări străine; cu rușine trebuie să mărturisesc că eu nu cunosc nici o povestire vrednică de a fi auzită de tine. Dar dacă n-ai să te plictisești, am să povestesc soarta minunată a unuia dintre prietenii mei.

Pe vasul acela de pirați algerieni, de care m-a scăpat mâna ta milostivă, se afla un tânăr de vârsta mea, care nu mi se părea născut pentru veșmântul de rob pe care-l purta. Ceilalți nefericiți de pe vas erau fie oameni neciopliți și cruzi, cu care n-aș fi vrut să trăiesc laolaltă, fie oameni a căror limbă n-o cunoșteam; de aceea, când aveam un ceas de răgaz, mă așezam cu drag lângă tânărul acela. Se numea Almansor și, după felul său de a vorbi, era egiptean. Stăteam de vorbă cu plăcere și astfel am ajuns într-o zi să ne spunem unul altuia povestea vieții noastre. Aceea a prietenului meu era mult mai ciudată decât a mea.

Tatăl lui Almansor era un om de vază într-un oraș egiptean, al cărui nume nu mi l-a destăinuit. Zilele copilăriei și le petrecuse în veselie și bucurii, înconjurat de toată strălucirea și bunătățile pământești. Totuși nu era răsfățat, iar mintea îi fusese luminată de timpuriu, căci tatăl lui era înțelept și voia să facă din el un om întreg; în afară de aceasta, avea un dascăl, un învățat bine cunoscut, care îl ajuta să-și însușească tot ce trebuie să știe un tânăr. Almansor avea cam zece ani, când franțuzii au venit peste mare și s-au războit cu neamul lui.

Se vede însă că tatăl băiatului nu le-a fost franțuzilor pe plac; într-o bună zi, când se gătea să meargă la rugăciunea de dimineață, ei veniră și-i cerură întâi pe soția lui, drept zălog pentru bunele sale gânduri față de franțuzi, iar când nu vru s-o dea, îl luară cu sila pe fiul său și-l duseră în tabăra lor.

În timp ce tânărul rob povestea aceste lucruri, șeicul își acoperi fața și în sală se auziră murmure de supărare.

— Cum, strigară prietenii șeicului, cum poate acest tânăr să fie atât de nesocotit și, printr-o astfel de povestire, să deschidă iarăși rănile lui Ali Banu, în loc să le vindece? Cum poate el să-i înnoiască durerea în loc s-o stingă?

Chiar și supraveghetorul robilor era mânios pe nerușinatul tânăr și-i porunci să tacă.

Tânărul rob fu foarte mirat de toate acestea și-l întrebă pe șeic dacă în povestirea lui era ceva care nu i-a fost pe plac.

La aceste cuvinte, șeicul se ridică și spuse:

— Liniștiți-vă, prieteni! Cum poate acest tânăr să știe ceva de jalnica-mi soartă, când se află abia de trei zile sub acoperișul meu? În toate grozăviile pe care le-au săvârșit acești franțuzi, nu poate fi oare o soartă asemănătoare cu a mea? Nu s-ar putea oare ca însuși acel Almansor... Dar povestește mai departe, tânărul meu prieten!

Tânărul rob făcu o plecăciune și urmă:

— Așadar, tânărul Almansor fu luat în tabăra franțuzilor. Acolo o duse destul de bine, căci unul dintre mai-marii franțuzilor îl chemă în cortul său, iar răspunsurile băiatului, tălmăcite în limba lui, îi plăcură; după aceea avu grijă să nu-i lipsească mâncarea și îmbrăcămintea; dar dorul după tatăl și mama sa îl făceau pe băiat foarte nefericit. El plânse multe zile de-a rândul, dar lacrimile sale nu-i înduioșară pe franțuzi. Într-o bună zi ei ridicară tabăra și Almansor crezu în sfârșit că o să se poată întoarce la ai lui, dar nu fu așa; oștirea începu să înainteze, dădea lupte cu mamelucii, și în acest timp, tânărul Almansor fu târât după ei. Ori de câte ori se ruga de căpeteniile mai mari și mai mici ale franțuzilor să fie lăsat să se întoarcă acasă, i se spunea că nu se poate, că e zălog al credinței tatălui său. Astfel merse din loc în loc zile îndelungate.

Deodată, între ostași se iscă o frământare ce nu scăpă băiatului; aceștia ziceau că trebuiesc strânse lucrurile, trebuiesc să plece înapoi, să se urce pe vase; Almansor era nebun de fericire, gândindu-se că acum, când franțuzii se întorceau în țara lor, au să-i dea drumul.

O luară cu cai și căruțe îndărăt spre coastă și, în cele din urmă, se zăriră corăbiile ancorate. Soldații începură să se urce pe vase; curând se lăsă noaptea. În timpul acesta, doar o parte din ei izbutiseră să se îmbarce.

Oricât se strădui Almansor să rămână treaz, nădăjduind în fiece clipă că i se va da drumul, în cele din urmă căzu într-un somn adânc.

Nu încăpea nici o îndoială că franțuzii îi puseseră ceva în apă ca să-l adoarmă, căci se trezi pe lumină, într-o încăpere mică, unde fusese adus după ce adormise. Sări din așternut, dar când atinse podeaua, se clătină și căzu, căci podeaua sălta în sus și în jos și totul în jurul lui părea că se mișcă și se învârtește. Se ridică din nou, ținându-se de pereți ca să poată ieși din încăperea în care se afla. În jur răsunau un vuiet și un șuierat ciudat; nu știa dacă visează sau dacă e treaz, căci nu auzise niciodată ceva asemănător. În sfârșit ajunse la o scăricică și urcă anevoie treptele. Ce spaimă îl cuprinse! De jur împrejur nu văzu altceva decât cerul și marea: se afla pe un vas.

Atunci începu să plângă deznădăjduit. Voia să fie dus îndărăt, voia să se arunce în mare și să pornească înot înapoi, înspre țara lui, dar franțuzii îl ținură bine și unul dintre mai-marii lor îl chemă la el, îi făgădui că, de va fi ascultător, va putea să se înapoieze în țara lui, și-i arătă că nu mai fusese cu putință să fie dus de la țărm spre casă; că dacă ar fi fost lăsat acolo, pe mal, ar fi pierit în chip jalnic.

Dar franțuzii nu și-au ținut cuvântul, căci vasul a plutit pe apă multe zile în șir, iar când în cele din urmă a aruncat ancora, nu mai erau pe coasta Egiptului, ci în Franța!

În timpul lungii călătorii, ba chiar din tabără, Almansor începuse să înțeleagă și să vorbească limba franțuzilor, ceea ce îi prinse foarte bine în această țară, unde nimeni nu cunoștea limba lui. El fu dus înăuntrul țării vreme de mai multe zile, și peste tot lumea se aduna să-l vadă, fiindcă însoțitorii săi spuneau că este fiul regelui Egiptului, care-l trimisese în Franța la învățătură.

Ostașii vorbeau astfel numai pentru ca lumea să creadă că ei au învins Egiptul și că au făcut pace cu această țară.

După un drum de mai multe zile pe uscat, ajunseră într-un oraș mare, ținta călătoriei lor. Acolo fu încredințat unui vraci, care-l luă în casa lui și-l sili să-și schimbe toate obiceiurile moștenite.

Înainte de toate trebui să îmbrace haine franțuzești care, fiind foarte strâmte și scurte, stinghereau mișcările și nici pe departe nu erau atât de frumoase ca cele egiptene. Apoi nu mai avu voie să se plece cu brațele încrucișate, ci, dacă voia să-și arate cinstirea față de cineva, trebuia să-și smulgă de pe cap, cu o mână, pălăria mare, neagră, de pâslă, semănând întru totul cu cele pe care le purtau toți bărbații, iar cealaltă mână trebuia s-o întindă într-o parte și să-și rotească piciorul drept. De asemenea, nu mai avea voie să șadă jos, cu picioarele încrucișate, după plăcutul obicei din Orient, ci trebuia să stea pe niște scaune înalte, iar picioarele să-i atârne pe podea. La masă avea mari neplăceri, căci tot ce voia să ducă la gură trebuia mai întâi înfipt într-o furculiță de fier.

Vraciul era un om aspru și rău la suflet, care-l chinuia mereu, căci de câte ori băiatul uita și spunea unui oaspete: «Salem aleicum!», îl bătea cu bățul, deoarece trebuia să zică: «Votre serviteur!» De asemenea, nu mai avea voie să gândească, să vorbească sau să scrie în limba lui, ci, cel mult, să viseze, și poate că și-ar fi uitat cu desăvârșire limba, dacă n-ar fi locuit în acel oraș un om care i-a fost de mare folos.

Omul acesta era un bătrân foarte învățat, care cunoștea multe limbi străine: araba, persana, copta și chiar chineza, din toate știa câte puțin; în acea țară, el era socotit tobă de carte și i se dădeau mulți bani ca să-i învețe și pe alți oameni aceste limbi.

Învățatul îl chema pe Almansor la el de câteva ori pe săptămână, îl ospăta cu poame rare și cu altele, iar băiatul se simțea ca la el acasă. Bătrânul era un om ciudat. Îi făcuse lui Almansor veșminte cum purtau bărbații suspuși din Egipt. Aceste veșminte le păstra în casa lui, într-o încăpere anume. Când Almansor venea la el, îl trimitea cu un slujitor în camera aceea și îl lăsa să se îmbrace după obiceiul țării sale. De acolo era dus apoi în «Mica Arabie» — așa se chema una din sălile casei învățatului.

Sala aceasta era împodobită cu tot felul de copaci cultivați artificial — palmieri, bambuși, cedri tineri și alții — precum și cu flori care cresc numai în țările orientale. Pe podea se aflau așternute covoare persane, iar de-a lungul pereților se înșirau perne; nicăieri nu se vedea un scaun sau o masă franțuzească.

Bătrânul învățător ședea pe una din perne, arătând cu totul altfel ca de obicei; în jurul capului avea un turban dintr-un frumos șal turcesc, sub gură avea legată o barbă sură care-i ajungea până la brâu și care semăna cu una adevărată, o barbă impunătoare de om însemnat. Purta biniș de șahmarand, croit dintr-un halat vechi, șalvari largi turcești, papuci galbeni și, cu toate că era pașnic din fire, în zilele acelea își atârna la șold un iatagan, iar în brâu își înfigea un hanger bătut cu pietre false Fuma dintr-o narghilea lungă de doi coți și era slujit de oamenii săi, îmbrăcați și ei în port persan, unii dintre ei având fața și mâinile înnegrite cu vopsea.

La început, toate acestea i se păru cam ciudate lui Almansor; curând însă el își dădu seama că ceasurile când se supunea dorințelor bătrânului îi erau foarte folositoare. Dacă la vraci nu avea voie să rostească nici un cuvânt egiptean, aici îi era interzisă orice vorbă în graiul franțuzilor; la intrare, Almansor trebuia să rostească cuvintele vestitoare de pace, la care bătrânul persan răspundea cu multă gravitate; apoi, el îi făcea semn tânărului să se așeze alături și începeau să vorbească în graiul persan, arab, copt, precum și în alte graiuri, ceea ce el numea un taifas cărturăresc oriental.

Lângă el stătea un slujitor care, făcând pe robul în ziua aceea, ținea o carte mare de cuvinte; și când uita vreun cuvânt, bătrânul făcea semn robului, căuta repede ce voia să spună și-și urma vorba.

Robii aduceau vase turcești cu șerbet și alte bunătăți, iar când Almansor voia să-l bucure nespus pe bătrân, îl încredința că la el totul e în ordine ca în Orient.

Almansor citea foarte frumos în graiul persan și acest lucru era de cea mai mare însemnătate pentru bătrân. El avea multe scrieri persane și-l punea pe băiat să-i citească din ele, urmărindu-l cu luare-aminte și aflând astfel cum trebuie rostit bine.

Acestea erau zilele de bucurie pentru bietul Almansor, căci niciodată nu pleca de la bătrânul învățător fără daruri și, de multe ori acesta îi dădea chiar daruri de preț, ca bani, albituri sau alte lucruri folositoare, de care ducea lipsă în casa vraciului.

Astfel trăi Almansor câțiva ani în orașul cel mai mare din Franța, și în tot acest timp dorul de țară nu i se stinse o clipă în piept. Când împlini cincisprezece ani, se petrecu o întâmplare hotărâtoare pentru soarta sa.

Cel mai mare general al franțuzilor — acela cu care Almansor vorbise deseori în Egipt — devenise împărat și stăpânitor peste ei. Almansor își dădea seama că se întâmplă ceva însemnat în oraș, după marile serbări ce aveau loc, dar nu-și putea închipui că acela pe care-l văzuse în Egipt era acum împărat căci generalul era un om foarte tânăr.

Într-o zi, Almansor mergea pe unul din podurile de peste marele fluviu ce străbătea orașul; deodată, el zări un om în haine simple de ostaș, ce se rezema de parmaclâcul podului și privea undele apei. Se uită cu luare-aminte la fața omului și-și spuse că-l mai văzuse undeva. Străbătu pe rând toate încăperile amintirilor și, când ajunse la ușa camerei Egiptului, își aminti deodată că omul era generalul franțuzilor, cu care stătuse deseori de vorbă în tabără și care se îngrijise totdeauna cu bunătate de el. Nu-i știa bine numele, dar își luă inima în dinți, se apropie și, încrucișând brațele pe piept, după obiceiul țării sale, rosti numele pe care i-l dădeau ostașii între ei:

• Salem aleicum, Petit-Caporal!

Omul se întoarse mirat, se uită ia tânăr cu o privire ageră, se gândi și apoi zise:

— Doamne, e cu putință? Tu aici, Almansor? Ce face tatăl tău? Cum stau lucrurile în Egipt? Ce vânt te-aduce pe la noi?

Atunci Almansor nu se mai putu stăpâni, începu să plângă amarnic și răspunse:

— Va să zică nu știi ce-au făcut cu mine câinii aceia, franțuzii tăi, Petit-caporal? Nu știi că nu mi-am mai văzut țara de mulți ani?

— Nu cumva, spuse generalul, și fruntea i se întunecă, nu cumva te-au adus încoace cu ei?

— Ba da, chiar așa s-a întâmplat, răspunse Almansor. În ziua când ostașii voștri s-au îmbarcat, mi-am văzut țara pentru ultima oară; m-au luat cu ei, și un căpitan, înduioșat de jalea mea, plătește pentru mine unui vraci afurisit, care mă bate și mă lasă aproape nemâncat. Vai, Petit-Caporal, urmă el din toată inima, îmi pare bine că te-am întâlnit. Trebuie să mă ajuți!

Omul, căruia îi vorbea astfel, zâmbi și-l întrebă cum să-l ajute.

— Uite, zise Almansor, n-ar fi frumos să-ți cer ceva: odinioară ai fost atât de bun cu mine; dar știu că și tu ești sărac, și, chiar când erai general, nu te îmbrăcai niciodată atât de frumos ca ceilalți; și nici acum, judecând după haine și pălărie, nu pare să-ți meargă prea bine. Dar franțuzii au ales de curând un sultan și, fără îndoială, cunoști oamenii din preajma lui: pe ienicer-aga, pe reis-efendi ori pe capudanpașa, nu?

• Ba da, făcu omul. Dar ce să fac? 

— Ai putea să pui o vorbă bună pentru mine pe lângă aceștia, Petit-Caporal, ca să-l roage pe sultanul franțuzilor să-mi dea drumul, apoi mi-ar trebui și ceva bani pentru călătoria pe mare; dar, înainte de toate, trebuie să-mi făgăduiești că despre toate astea n-ai să spui nimic nici vraciului, nici învățătorului arab.

• Cine e învățătorul arab? întrebă celălalt.

— E un om ciudat; dar despre asta am să-ți povestesc altă dată. Dacă află ceva, n-am să mai pot pleca din Franța. Vrei să pui o vorbă bună pentru mine? Spune drept!

— Vino cu mine, răspunse generalul. S-ar putea să-ți fiu de folos chiar acum.

— Acum? strigă băiatul, înspăimântat. Acum, pentru nimic în lume! Vraciul o să mă bată; trebuie să mă grăbesc să ajung acasă.

— Ce duci în coș? întrebă celălalt, ținându-l pe loc.

Almansor roși și nu voia să-i arate, dar pe urmă îi spuse:

— Iată, Petit-Caporal, trebuie să slugăresc aici ca cel de pe urmă rob. Vraciul e tare zgârcit și mă trimite în fiecare zi la piața de zarzavaturi și de pește ce se află la un ceas depărtare de noi; acolo trebuie să târguiesc de la precupețe murdare, pentru că e mai ieftin cu câțiva bănuți decât în piața din apropierea case noastre. Uite, pentru scrumbia asta stricată, pentru pumnul ăsta de salată, pentru fărâma asta de unt trebuie s-o întind în fiecare zi câte două ceasuri pe jos. Vai, dacă ar ști tatăl meu!

Omul căruia Almansor îi povestea aceste lucruri fu mișcat de durerea băiatului și îi zise:

— Vino cu mine și fii liniștit! Vraciul nu-ți va face nimic, chiar dacă n-o să mănânce astăzi nici scrumbie, nici salată. Fii pe pace și vino!

Spunând aceste cuvinte, îl luă pe Almansor de mână și-l duse cu el; deși acestuia îi bătea inima gândindu-se la vraci, pe fața și în vorbele omului se citea atâta siguranță, încât se hotărî să-l urmeze.

Merse deci cu coșulețul pe braț împreună cu soldatul, străbătând tot felul de ulițe, și i se păru că toți oamenii își scoteau pălăria în fața lor și se opreau în loc uitându-se după ei. Spuse acest lucru însoțitorului său, dar el râse și nu-i răspunse nimic.

În sfârșit ajunseră la un palat măreț și însoțitorul său se îndreptă spre clădire.

— Aici locuiești, Petit-Caporal? întrebă Almansor.

— Aici locuiesc, răspunse el. Am să te duc la nevasta mea.

— Frumoasă casă! zise Almansor. De bună seamă, ți-a dat-o sultanul?

— Mi-a dat-o împăratul, ai dreptate, răspunse însoțitorul său și amândoi intrară în palat.

Urcară pe o scară, iar apoi trecură printr-o sală frumoasă, unde îi spuse să lase coșul din mână, și intră împreună cu el într-o încăpere încântătoare, unde o femeie ședea pe o canapea.

Omul vorbi cu ea într-o limbă străină, după care râseră amândoi cu poftă; pe urmă, femeia îl întrebă pe Almansor în limba franțuzească tot felul de lucruri despre Egipt.

În cele din urmă, Petit-Caporal îi spuse băiatului:

— Cel mai bun lucru este să te duc chiar acum la împărat și să-i vorbesc de tine.

Almansor se sperie cumplit, dar se gândi la nenorocirea în care se afla și la țara lui.

— Celui nefericit, le spuse el celor doi, celui nefericit Alah îi insuflă o mare îndrăzneală în ceasurile de restriște, și acum n-o să mă lase nici pe mine, un biet oropsit. Fie și așa! Am să merg la el. Dar spune-mi, Petit-Caporal, trebuie să cad în genunchi în fața lui, să ating podeaua cu fruntea? Ce trebuie să fac?

Cei doi izbucniră din nou în râs și-i spuseră că nu-i nevoie să facă așa ceva.

— Arată înfricoșător și măreț? întrebă el din nou. Are barbă lungă? Are ochi scânteietori? Spune-mi, cum arată?

Însoțitorul său râse și iar zise:

— N-am să-ți spun cum arată, Almansor; ai să ghicești singur care e. Îți spun doar atât, ca semn de recunoaștere: când va fi de față, cei ce se vor afla în sala împăratului își vor scoate respectuoși pălăria, iar cel ce va sta cu ea pe cap acela este împăratul.

Zicând aceasta, îl luă de mână și o porniră împreună spre sala împăratului. Cu cât se apropiau cu atât mai tare îi bătea inima băiatului, și, ajunși în dreptul ușii începură să-i tremure genunchii.

Un slujitor deschise ușa; înăuntru stăteau roată cel puțin treizeci de bărbați, toți îmbrăcați frumos și plin de aurării și de stele, cum este obiceiul la franțuzi pentru cei mai înalți sfetnici ai împăratului; Almansor se gândi că însoțitorul său, îmbrăcat atât de sărăcăcios, trebuie să fie cel mai neînsemnat dintre aceștia. Toți își descoperiră capul și Almansor se uită după cel cu pălăria pe cap, căci acesta trebuia să fie împăratul. Dar căutarea lui fu zadarnică. Toți își țineau pălăria în mână; așadar, împăratul nu era printre ei; atunci privirea îi căzu întâmplător asupra însoțitorului său, și ce să vezi! Acesta avea pălăria pe cap!

Uimit, băiatul înmărmuri. Se uită lung la însoțitorul său și apoi rosti, scoțându-și și el pălăria:

— Salem aleicum, Petit-Caporal! După câte știu, eu nu sunt sultanul franțuzilor; deci nu se cuvine să stau cu pălăria pe cap; dar tu stai cu ea pe cap, Petit-Caporal, tu ești oare împăratul?

— Ai ghicit, răspunse acesta, și în afară de asta, sunt prietenul tău. Nu da pe mine vina nenorocirii tale, ci pe o nefericită de încurcătură, și fii încredințat că te vei întoarce în țara ta cu cel dintâi vas. Acum du-te la soția mea, povestește-i despre învățătorul arab și despre cele ce știi. Scrumbia și salata am să le trimit vraciului, iar tu ai să rămâi să locuiești în palatul meu.

Astfel vorbi omul care era împăratul; Almansor căzu în genunchi la picioarele lui, îi sărută mâna și-i ceru iertare că nu-l recunoscuse de la început, căci nici nu se putea vedea că e împărat.

— Ai dreptate, zise împăratul râzând. Când ești împărat numai de câteva zile, nu-i cu putința să-ți stea scris în frunte.

Astfel vorbi și-i făcu semn să se depărteze. 

Din ziua aceea, Almansor trăi fericit și mulțumit. Pe învățătorul arab, despre care îi povestise împăratului, avu voie să-l viziteze de câteva ori; pe vraci însă nu-l mai văzu niciodată. După câteva săptămâni, împăratul îl chemă la el și-i spuse că vasul cu care avea să-l trimită în Egipt așteaptă ancorat.

Almansor era nebun de bucurie; i-au fost de ajuns câteva zile ca să se pregătească și, cu inima plină de recunoștință și încărcat de comori și daruri bogate, plecă de la împărat spre țărmul mării și se urcă pe corabie.

Dar Alah vru să-l mai încerce încă, să-i călească și mai mult dârzenia în nenorocire, și nu-i îngădui să vadă încă țărmurile țării sale.

Un alt neam de ghiauri, englezii se războiau atunci pe mare cu împăratul. Ei luau toate vasele pe care le biruiau, și astfel se întâmplă că, în a șasea zi a călătoriei, vasul pe care se afla Almansor fu înconjurat și lovit de ghiulele de vase englezești; ei fură nevoiți să se dea prinși și întregul echipaj fu îmbarcat pe un vas mic, care merse după celelalte mai departe.

Dar drumul pe mare nu e mai puțin nesigur decât cel din pustiu, unde tâlharii atacă pe neașteptate caravanele, omoară și jefuiesc. O corabie de pirați din Tunis se apropie de micul vas, pe care furtuna îl despărțise de vasele mai mari; toți oamenii fură luați, duși în Alger și vânduți.

Almansor nu avu parte de o robie atât de aspră ca ghiaurii, fiind drept-credincios; totuși pierdu orice nădejde de a-și mai vedea vreodată țara și pe tatăl său. Acolo el sluji la un om bogat timp de cinci ani; trebuia să stropească florile și să îngrijească grădina. Dar omul cel bogat muri fără moștenitori, avuțiile lui se risipiră, robii fură împărțiți și Almansor căzu în mâinile unui neguțător de robi. Acesta tocmai pregătea un vas pentru a vinde robi în altă parte cu preț mai mare. Întâmplarea făcu să fiu și eu un rob al acestui neguțător și am ajuns pe același vas pe care se afla Almansor. Acolo l-am cunoscut și acolo mi-a povestit ciudata sa soartă. Dar când am coborât pe uscat, am fost martorul celei mai minunate voințe a lui Alah: țărmul pe care am coborât era cel al țării sale, piața în care am fost puși în vânzare era piața orașului său de baștină, și, o, stăpâne, ca să fiu scurt, cel care l-a cumpărat era chiar tatăl său, scumpul său tată!

Când se încheie această povestire, șeicul Ali Banu căzu pe gânduri; fără voia sa, istorisirea îl zguduise; pieptul i se ridica, ochii îi ardeau și adeseori fusese gata să-l întrerupă pe tânărul rob, dar sfârșitul povestirii nu păru să-l mulțumească.

— Are acum douăzeci și unu de ani, spui tu? întrebă el.

— Stăpâne, are vârsta mea, douăzeci și unu-douăzeci și doi de ani.

— Și în ce oraș ți-a spus că s-a născut? Asta nu ne-ai arătat.

• Dacă nu mă înșel, răspunse tânărul, în Alexandria.

— Alexandria! strigă șeicul. E fiul meu! Unde se află acum? Nu spuneai că se numește Kairam? Are ochi negri și păr castaniu?

— Are, și în ceasurile de duioșie își spunea Kairam, nu Almansor.

— În numele lui Ajlah, spune-mi: tatăl său l-a cumpărat în fața ochilor tăi, așa ziceai. Era sigur că e tatăl său? Atunci totuși nu e fiul meu.

Robul răspunse:

— Mi-a spus: „Alah fie lăudat! După atâta amar de nenorocire, iată piața orașului meu de baștină!" Trecu o bucată de vreme și după colț se ivi un om de vază. Văzându-l, el strigă: „O, ce dar scump al cerului sunt ochii! îl mai văd o dată pe scumpul meu tată!“ Omul s-a apropiat de noi, s-a uitat când la unul, când la altul, și în cele din urmă l-a cumpărat pe acela căruia i se întâmplaseră toate acestea. Atunci el și-a înălțat glasul către Alah, a rostit o rugăciune fierbinte de mulțumire și mi-a șoptit: „Acum merg din nou pe drumul fericirii, căci cel care m-a cumpărat e chiar tatăl meu!“

— Așadar, nu e fiul meu, Kairam al meu! zise șeicul, zdrobit de durere. 

Atunci tânărul nu se mai putu stăpâni: lacrimi de bucurie îi țâșniră din ochi, se aruncă la picioarele șeicului și strigă:

— Și totuși e fiul tău, Kairam-Almansor, căci tu ești acela care l-ai cumpărat!

— Alah! Alah! Ce minune, ce negrăită minune! strigară cei de față, îmbulzindu-se.

Șeicul însă rămase mut, cu privirile ațintite spre tânărul care-și ridicase spre el frumosu-i chip.

— Prietene Mustafa, spuse el bătrânului derviș, ochii mei sunt împânziți de un văl de lacrimi și nu pot recunoaște dacă pe fața lui sunt întipărite trăsăturile maicii care l-a purtat în pântec. Apropie-te și privește-l!

Bătrânul veni mai aproape, îl privi lung, îi puse mâna pe frunte și-l întrebă:

— Kairam! Ce vorbe ți-am spus în ziua nenorocirii, în tabăra franțuzilor?

— Scumpul meu învățător, răspunse tânărul, ducând mâna bătrânului la buze, ele au fost următoarele: „Cel cu cugetul curat nu rămâne singur nici în pustiul nefericirii, căci are un tovarăș care merge alături de el și-l mângâie".

Atunci bătrânul ridică ochii, mulțumind cerului; îl strânse pe tânăr la pieptul său, îl duse dinaintea șeicului și zise:

— Primește-l! Pe cât e de neîndoielnic că l-ai jelit zece ani, pe atât e de neîndoielnic că e fiul tău Kairam.

Șeicul era nebun de bucurie și încântare; privea întruna cu nesaț chipul celui regăsit și revedea limpede trăsăturile fiului său din ziua când îl pierduse.

Toți cei de față împărtășeau bucuria lui, căci îl iubeau și fiecăruia i se păru în ziua aceea că-i fusese dăruit un fiu.

Acum, sala fremăta iar de cântări și veselie ca în zilele fericirii și ale bucuriei. Tânărului i se ceru să mai spună o data povestea, dar acum cu și mai multe amănunte, și toți avură cuvinte de laudă pentru cei care-i purtaseră de grijă lui Kairam — învățătorul arab, împăratul și toți ceilalți. Rămaseră toți laolaltă până noaptea târziu și, la plecare, șeicul făcu daruri de preț fiecăruia dintre prietenii săi, ca să-și amintească întotdeauna de această zi a bucuriei.

Apoi Șeicul arătă feciorului său pe cei patru tineri și-i pofti să vină cât mai des la el, hotărând că tânărul va învăța cu grămăticul meșteșugul scrisului, că va face cu pictorul mici călătorii, că neguțătorul va împărtăși cu el desfătările cântului și danțului, iar cei de-al patrulea va pregăti pentru ei toate petrecerile. Fură și ei copleșiți de daruri și ieșiră bucuroși din casa șeicului.

— Cui îi datorăm toate astea? spuseră toți într-un glas. Cui, dacă nu bătrânului? Cine și-ar fi închipuit asta în ziua când ne-am oprit în fața acestei case și ne-am dezlănțuit cu ocări împotriva șeicului?

— Și cât de lesne ne-ar fi fost să nu ținem seamă de învățăturile bătrânului, spuse altul, sau să-l batjocorim și pe el. Căci, jerpelit cum era, părea un biet nenorocit; cine să-și fi închipuit că e înțeleptul Mustafa?

— Dar ce-i mai minunat e că aici, chiar aici ne-am dat în vileag și dorințele noastre, zise grămăticul. Unul spunea că i-ar plăcea să călătorească, altul că s-ar bucura să cânte și să joace, al treilea că ține să aibă în juru-i prieteni buni, iar eu că mi-ar plăcea să citesc și să ascult povești, și nu ni s-au împlinit oare toate aceste dorințe? Mie nu-mi este oare îngăduit acum să citesc toate cărțile șeicului și să cumpăr orice scriere care-mi place?

— Iar mie nu mi-a spus oare să-i pregătesc toate ospețele și să am grijă de toate petrecerile sale, dându-mi dreptul de a lua și eu parte la ele? zise celălalt.

— Dar eu? Ori de câte ori îmi vine pofta să ascult cântec sau viers din strune ori să privesc danțuri, nu sunt oare liber să mă duc la el și să-l rog să-mi împrumute robii de care am nevoie?

— Dar eu! exclamă pictorul. Până în ziua aceasta am fost sărac și n-am putut să fac un pas afară din oraș; acum mi-e dat să călătoresc unde-mi place!

— Da! exclamară toți. A fost tare bine că l-am urmat pe bătrân; altminteri, cine știe ce s-ar fi ales de noi?

Așa vorbiră cei patru tineri și plecară bucuroși și fericiți la casele lor.