Legenda guldenului cu cap de cerb

Basme si povesti audio de Wilhelm Hauff gasiti aici colectia completa........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff

În Suabia de sus se mai văd și astăzi ruinele unui castel care a fost pe vremuri cea mai falnică zidire de pe meleagurile acelea. Acesta era castelul Hohenzollern.

El se înălța pe un deal rotund, râpos, și de pe piscul pe care era clădit, ochiul vedea până hăt-departe, peste întinsul țării. Pe cât de departe, însă, se vedea acest castel din zări, pe atât de temut era de toți neamul Zollernilor, iar numele lor, cunoscut în toate landurile germane. Acum câteva sute de ani, pe vremea când praful de pușcă nu exista încă, cetatea aceasta era stăpânită de un Zollern cu o fire ciudată. Nu s-ar putea spune că-i asuprea prea tare pe supușii săi sau că trăia în dușmănie cu vecinii, dar toți îl priveau cu neîncredere, din pricină că avea căutătura întunecată, fruntea veșnic încruntată și firea tăcută, mohorâtă. În afară de slujitorii din castel, puțini oameni avuseseră prilejul să-l audă vorbind ca toți ceilalți semeni ai săi. Dacă trecea călare prin vale și întâlnea vreun om care-și lua repede pălăria de pe cap, spunând: „Bună seara, domnule conte, ce vreme frumoasă!", el răspundea: „Prostii!" sau „Văd!" Dacă însă vreodată cineva săvârșea vreo greșeală față de el sau caii săi, ori dacă în vreo trecătoare un țăran cu căruța se întâmpla să stea în calea armăsarului său negru, atunci izbucnea mânios într-un potop de ocări. Se spunea totuși că nu bătuse niciodată vreun om în asemenea împrejurări. Prin locurile acestea fusese poreclit „Zollern-tună-și-fulgeră“.

Nevasta lui Zollern-tună-și-fulgeră era, dimpotrivă, blândă și gingașă ca o zi de mai. Cu vorba prietenoasă și privirile sale blajine îi împacă adesea pe cei supărați de cuvintele aspre ale soțului ei și nu pierdea nici un prilej să-i miluiască pe săraci. Oricât de dogoritoare ar fi fost ziua de vară, oricât de cumplit viscolul iernii, ea nu pregeta să coboare povârnișul muntelui, ca să se ducă pe la casele sărmanilor ori copiilor bolnavi. Dacă contele o întâlnea vreodată pe un astfel de drum, îi zvârlea ursuz din goana calului:

— Știu, știu! Prostii!

Și-și urma drumul

Multe femei s-ar fi temut de un asemenea bărbat, li s-ar fi urât cu un om atât de ursuz. Unele i-ar fi lăsat poate în voia soartei pe săraci: „Ce-mi pasă de ei, si-ar fi zis, de vreme ce stăpânul meu îi socotește proști?" Altele din mândrie sau de ciudă, și-ar fi scos din inimă un soț atât de mohorât. Dar lucrurile stăteau altfel cu contesa Hedwiga von Zollern. Ea își iubea bărbatul ca și în prima zi, îl înconjura cu dragoste și cu prețuirea ei și îi netezea cu mâna sa gingașă fruntea încruntată și arsă de soare. După mulți ani, Cerul le-a dăruit un băiat, dar dragostea de mamă și grija ei duioasă pentru prunc nu au știrbit cu nimic iubirea pentru soț. Așa s-au scurs trei ani. Contele, care-și vedea copilul numai duminica după-masă, când îl aducea doica, îl privea drept în ochi, mormăia ceva printre dinți și-i făcea semn doicii să plece. Când băiețelul a rostit pentru întâia oară cuvântul „tată", contele i-a dăruit doicii un gulden, dar pe copil nu l-a învrednicit nici atunci cu o privire mai drăgăstoasă.

În ziua în care fiul său a împlinit trei ani, contele a poruncit ca micuțul să fie îmbrăcat pentru întâia oară cu pantalonași, cu veșminte scumpe de catifea și mătase, apoi a cerut să i se aducă armăsarul său negru și un alt cal de soi, i-a luat pe băiețel în brațe și, zornăind din pinteni, a coborât scara în spirală, sub privirile uimite ale doamnei Hedwiga. Ori de câte ori se pregătea să plece contele cu calul său, ea niciodată nu-l întreba încotro se duce și când se întoarce. De data aceasta, însă, grija pentru copil i-a descleștat gura.

— Pleci călare, conte? a întrebat ea, dar el nu i-a răspuns nimic. De ce iei și băiețelul? a stăruit contesa. Kuno merge cu mine la plimbare.

— Știu, a răspuns Zollern-tună-și-fulgeră, coborând treptele.

Ajuns în curte, a apucat băiețelul de un picioruș, l-a azvârlit în șa și l-a legat bine cu o năframă. Apoi a încălecat pe armăsarul său negru ca pana corbului și a ieșit din castel ținând de dârlogi calul băiețelului.

La început, copilul părea nespus de fericit că merge călare pe povârniș împreună cu tatăl lui. Bătea din palme, râdea și trăgea de coamă căluțul ca să alerge mai repede, iar contele a strigat vesel de câteva ori: “O să te faci un flăcău și jumătate!”

În vale, însă, contele a pornit la trap. Micuțul, aproape leșinat de spaimă, l-a rugat, mai întâi cu sfială, să încetinească pasul calului. Acesta însă, drept răspuns, a întețit și mai rău goana. Vântul șfichiuia obrazul sărmanului Kuno, tăindu-i răsuflarea. El a început să scâncească și apoi, tot mai înspăimântat, să țipe ca din gură de șarpe.

— Știu! Știu! Prostii! a spus tatăl său. Cum s-a urcat pe cal, s-a și apucat să miorlăie! Taci sau...

Dar în clipa când a vrut să-l îmbărbăteze cu o sudalmă, armăsarul lui s-a ridicat în două picioare și frâul celuilalt cal i-a scăpat din mână. După ce și-a potolit anevoie bidiviul, contele a întors capul, căutându-și fiul cu privirea, dar calul gonea singur spre castel, fără micuțul călăreț.

Întâmplarea a zguduit până și inima acestui om atât de aspru și de posac. Își și vedea fiul zdrobit undeva, în mijlocul drumului, și a început să se tânguie și să-și smulgă barba de deznădejde. L-a căutat peste tot, dar nu l-a găsit — pesemne că armăsarul, speriat, îl azvârlise în șanțul plin cu apă din marginea drumului. Deodată s-a auzit chemat de un glas copilăresc și, când a întors capul, la marginea cărării a văzut femeie bătrână care ședea sub un copac, legănând micuțul pe genunchi. 

— Cum a ajuns băiatul la tine, zgripțuroaică? a strigat contele mânios. Dă-mi-l imediat!

— Mai domol, mai domol, Înălțimea ta! i-a răspuns zâmbind băbuța cea urâtă. Cu tot armăsarul acesta mândru, ți s-ar putea întâmpla și înălțimii tale o nenorocire. Vrei să știi cum a ajuns domnișorul la mine? Calul său o luase razna. Băiatul nu se mai ținea în șa decât cu un picioruș și atârna de pe cal, atingând pământul cu pletele. Când să pice, l-am prins ușurel în șorț.

— Văd, a strigat contele de Zollern, mânios. Dă-l încoace! Nu pot să descalec, calul e nărăvaș și ar putea să-l lovească.

— Dăruiește-mi un gulden cu cap de cerb! s-a rugat femeia, umilă.

— Prostii! a strigat contele, zvârlindu-i câțiva pfenigi sub copac.

• Nu, doresc un gulden cu cap de cerb! a stăruit ea.

— Ce gulden cu cap de cerb! Tu toată nu faci atâta! a spus furios contele. Dă-mi numaidecât copilul, că de nu, asmut câinii asupră-ți!

— Așa? Nu prețuiesc cât un gulden cu cap de cerb? a răspuns bătrâna cu un zâmbet batjocoritor. Ei, o să vedem noi dacă moștenitorii tăi se vor alege măcar cu un gulden cu cap de cerb! Ia-ți pfenigii înapoi!

Spunând aceste vorbe, a zvârlit contelui cei trei bănuți de aramă cu atâta îndemânare, încât au nimerit drept în pungulița de piele, pe care acesta o mai ținea încă în mână.

Uluit de această neobișnuită iscusință, contele a rămas mai întâi mut, dar apoi l-a cuprins o mânie cumplită. A luat pușca, a ridicat cocoșul și a îndreptat-o spre bătrână. Aceasta însă l-a îmbrățișat și l-a dezmierdat liniștită pe micul conte, ținându-l înaintea ei ca pe o pavăză.

— Ești un băiețel bun și cuminte, i-a șoptit ea. Sa rămâi așa și o să-ți meargă bine.

Apoi i-a dat drumul și l-a amenințat pe conte cu degetul: 

— Zollern, Zollern, îmi ești dator guldenul cu cap de cerb pe care ți l-am cerut! a strigat ea și, fără să se sinchisească de ocările contelui, a pornit prin pădure, sprijinindu-se într-un toiag de cimișir.

Pajul Konrad a descălecat tremurând, l-a ridicat pe băiețel în șa și s-a suit la spatele lui, urcând în urma stăpânului său dealul pe care se afla castelul.

Aceasta a fost prima și ultima plimbare călare a lui Zollern-tună-și-fulgeră cu fiul său. Băiatul plânsese și strigase atât de amarnic când o luaseră caii la trap, încât tatăl lui îl socotea un copil molatic, lipsit de vlagă, la care se uita în silă. El însă își iubea tatăl din toată inima, se apropia adesea cu drag de el, așteptând să-l ia pe genunchi și să-l dezmierde. Zollern îl îndepărta însă cu un semn, strigând: „Știu! Știu! Prostii!" Doamna Hedwiga îndurase până atunci răbdătoare toate toanele soțului ei, dar purtarea lui aspră cu copilul acesta nevinovat a îndurerat-o nespus. Cu vremea, văzând pedepsele cumplite pe care le dădea întunecatul conte copilului său pentru cea mai mică greșeală, s-a îmbolnăvit de inimă. În cele din urmă, femeia s-a stins în floarea vârstei, jelită de toți slujitorii, de toți oamenii din împrejurimi, dar mai amarnic decât toți o plângea fiul ei.

După moartea soției sale, contele l-a scos pe Kuno cu totul din inima sa. Nu se îngrijea defel de creșterea lui, lăsându-l în seama doicii și a capelanului casei. Curând s-a căsătorit din nou cu o domnișoară bogată, care i-a dăruit după un an doi gemeni — doi mici conți.

De câte ori ieșea la plimbare, Kuno se ducea mai ales la bătrânica aceea care-i salvase viața. Ea îi povestea totdeauna multe despre răposata lui mamă și despre binele pe care i-l făcuse aceasta. Slujitorii și slujitoarele îl povățuiau adeseori să nu se prea ducă pe la baba Feldheimer — așa îi zicea bătrânei — deoarece era o vrăjitoare. Dar băiatul nu se temea. Capelanul castelului îi spusese că nu există vrăjitoare și că basmele despre femeile meștere la vrăjit, care zburau prin văzduh spre Brocken, călare pe o furcă, erau niște născociri. E drept că el vedea la baba Feldheimer fel de fel de lucruri ciudate pe care nu le înțelegea. De altfel, nu uita nici de năzdrăvănia aceea cu cei trei pfenigi, pe care bătrânica îi aruncase cu atâta îndemânare drept în punga tatălui său. Bătrâna se pricepea să facă și felurite pomezi și licori cu care lecuia oamenii și dobitoacele. Umblau niște scorneli cum că ar avea un căzănel vrăjit cu care putea să schimbe vremea, și când îl atârna deasupra focului, se stârnea o furtună cumplită. Bătrâna îl învățase pe micul conte multe lucruri folositoare, ca de pildă: leacuri pentru cai bolnavi, o băutură împotriva turbării, momeli pentru pești și multe altele. Până la urmă, doar bătrânica Feldheimer îi mai rămăsese pe lume, căci doica își sfârșise zilele, iar mama lui vitregă nu se sinchisea de el.

Cu cât frații lui creșteau mai mari, cu atât mai tristă și mai apăsătoare era viața lui Kuno. Aceștia fuseseră mai norocoși. Prima lecție de călărie mersese bine, nimeni nu căzuse de pe cal, și de aceea Zollern-tună-și-fulgerâ îi socotea băieți isteți și destoinici. Ținea foarte mult la ei, se plimbau în fiecare zi călare împreună și-i învăța de toate, deși e drept că mare lucru n-aveau de învățat de la el, fiindcă dânsul nu știa nici să scrie, nici să citească, și socotea că e păcat ca cei doi strașnici băieți ai săi să-și piardă timpul cu asemenea îndeletniciri. În schimb, la zece ani știau să suduie tot atât de zdravăn ca și tatăl lor și să se ia la harță cu oricine. De altfel se înțelegeau unul cu altul ca și câinele cu pisica și se întovărășeau numai când puneau la cale vreo poznă pe seama lui Kuno.

Mama lor nu se sinchisea prea mult de toate acestea. Socotea că dacă băieții se băteau între ei, era o dovadă că sunt sănătoși și voinici, iar bătrânul conte spunea ori de câte ori vreun slujitor îl înștiința că fiii săi se luaseră iar la bătaie:

— Știu, știu! Prostii!

Totuși s-a gândit să facă ceva ca să-i împiedice pe cei doi băieți să se răpună unul pe altul. Nu uitase amenințarea bătrânei Feldheimer, despre care, în fundul sufletului său, credea că era într-adevăr vrăjitoare: „Ei, o să vedem dacă moștenitorii tăi se vor alege măcar cu un gulden cu cap de cerb!“ 

Într-o zi, pe când vâna în jurul castelului său, privirile i-au căzut pe două dealuri ce se ridicau parcă anume ca să poarte pe creștetele lor câte un castel, și pe dată a hotărât să clădească acolo două castele. Pe unul a înălțat castelul Schalksberg[1], numit așa după porecla pe care o avea de mult cel mai mic dintre gemeni — Ghiduș — din pricina nenumăratelor sale pozne. Celui de-ai doilea castel a voit să-i pună numele de Hirschguldenberg[2], pentru a-și bate joc de vrăjitoare, care prezisese că moștenitorii lui nu se vor alege nici măcar cu câte un gulden cu cap de cerb. Până la urmă s-a oprit însă la denumirea mai simplă de „Hirschberg“. Așa se numesc cele două dealuri până în zilele noastre și călătorul care trece prin munții din Suabia le poate vedea.

Zollern-tună-și-fulgeră avea de gând să lase prin testament fiului cel mare castelul Zollern, ghidușului — Schalksberg și mezinului — Hirschberg. Soția lui nu i-a dat însă pace până n-a schimbat testamentul.

— Kuno-prostănacul, așa-i zicea ea sărmanului băiat, fiindcă nu era atât de neastâmpărat și de sălbatic ca fiii ei, Kuno prostănacul e destul de bogat. A moștenit doar averea mamei sale. De ce să stăpânească tot el mărețul și strălucitul Zollern, iar fiii mei să aibă numai câte un castel înconjurat de păduri?

În zadar i-a spus contele că fiul său mai mare, Kuno, nu putea fi lipsit de drepturile primului născut. Lacrimile și cicălelile ei au izbutit să-l înduplece și pe cruntul Zollern-tună-și-fulgeră. Testamentul său glăsuia acum astfel: Ghiduș va stăpâni Schalksberg; cel mai mare dintre gemeni, Wolf, va fi stăpânul Zollern-ului iar Kuno, al Hirschberg-ului, cu orășelul Balingen. După scurtă vreme, contele a căzut greu bolnav. Medicului, care i-a spus că nu mai are nici o scăpare, i-a răspuns: „Știu!“, iar capelanului castelului, care-i ceruse să părăsească acest tărâm ca un dreptcredincios, i-a spus: „Prostii!" Apoi și-a dat sufletul suduind și bombănind. Cum trăise, așa își sfârșise și zilele — ca un necioplit, ca un păcătos. 

Încă nu fusese îngropat, că soția lui s-a dus cu testamentul la Kuno, fiul său vitreg, spunându-i în batjocură că avea, în sfârșit, prilejul să-și arate știința de carte: să citească singur hotărârea de a părăsi Zollern-ul. Din ziua aceea nu mai avea ce căuta acolo, bogatele domenii și cele două castele nu-i mai aparțineau primului născut, ci treceau în stăpânirea ei și a celorlalți doi fii.

Kuno s-a supus voinței răposatului fără să crâcnească, și și-a luat rămas bun cu lacrimi în ochi de la castelul în care se născuse, unde se afla mormântul blândei sale mame și în care locuia bunul capelan, iar în apropiere — singura sa prietenă, bătrânica Feldheimer. Castelul Hirschberg era, ce-i drept, măreț și impunător, dar acolo se simțea singur și părăsit, așa că dorul de locurile copilăriei îl mistuia cumplit.

Într-o seară, contesa și gemenii, care împliniseră între timp optsprezece ani stăteau pe terasa castelului, uitându-se în vale. Deodată au zărit un cavaler falnic urcând călare, urmat de o litieră somptuoasă, purtată de doi catâri și însoțită de mai mulți slujitori. Nedumeriți, se întrebau cine puteau fi străinii. În cele din urmă, Ghiduș a strigat:

• E fratele nostru, seniorul de Hirschberg!

— Kuno-prostănacul? a întrebat contesa, mirată. O să ne dea desigur toată cinstirea cuvenită, poftindu-ne la el. Litiera cea frumoasă o aduce pesemne pentru mine ca să mă ia la Hirschberg. Zău că n-aș fi bănuit la nobilul meu fiu, Kuno-prostănacul, atâta cavalerism și buna-cuviință! Curtoazia trebuie răsplătită cu curtoazie. Să coborâm la poarta castelului și să-l întâmpinăm cum se cuvine. Să-i vorbiți prietenos. Poate că vom primi daruri la Hirschberg. Tu, un cal, tu, o platoșă, iar eu, giuvaerurile mamei sale, la care visez de mult.

— Nu-mi trebuie nici un dar de la Kuno-prostănacul, a răspuns Wolf, și nici prietenos n-am să fiu cu el. Bine ar face de s-ar duce cât mai repede după răposatul nostru tată. Atunci am moșteni noi Hirschberg-ul și am vinde nobilei noastre mame giuvaerurile pe o nimica toată. 

— Fiu netrebnic! a strigat mânioasă mama lui. Să cumpăr giuvaerurile de la voi? Asta-i răsplata pentru că domeniile Zollern sunt astăzi ale voastre? Ghidușule, nu-i așa că tu îmi vei dărui giuvaerurile fără nici un fel de plată?

— Numai moartea e fără plată, mamă, a răspuns râzând mezinul. Dacă e adevărat că giuvaerurile prețuiesc cât un castel, am fi smintiți să ți le punem la gât. Îndată ce închide Kuno ochii, coborâm călări devale, ne luăm fiecare ce ni se cuvinte, iar partea mea de giuvaeruri o vând.

Tot ciorovăindu-se astfel, au ajuns la poarta castelului. Contesa clocotea de mânie la gândul giuvaerurilor râvnite. Kuno a trecut podul călare și când a ajuns în fața mamei lui vitrege și a fraților săi, a oprit calul, a descălecat și a salutat cuviincios. Cu toate că se purtaseră atât de neomenos cu el, se gândea totuși că sunt frații lui și ca femeia aceasta lipsită de inimă fusese iubită de tatăl său.

— Ei, frumos din partea nobilului fiu că ne vizitează, a spus contesa, cu glas mieros și cu un zâmbet binevoitor. Ce se mai aude pe la Hirschberg? Te simți bine acolo? Ai și o litieră? Și ce frumoasă e! Nici unei împărătese nu i-ar fi rușine să se suie în ea. Îți mai lipsește doar doamna pe care s-o plimbi astfel prin toată țara.

— Nu m-am gândit încă la asta, preacinstită mamă, a răspuns Kuno. Deocamdată cu altcineva aș vrea să-mi duc traiul laolaltă. Iată pricina pentru care am venit cu litiera.

— Ești prea bun și îndatoritor, l-a întrerupt contesa, înclinându-se surâzătoare.

— E vorba de părintele Iosif capelanul castelului. E atât de bătrân, că nu se mai poate ține pe cal, a continuat Kuno liniștit. Vreau să-l iau cu mine pe bătrânul meu dascăl. Așa ne-am înțeles când am părăsit castelul Zollern. Și mai vreau să cobor în vale, s-o iau și pe bătrânica Feldheimer, Dumnezeu s-o aibă în pază. Trebuie să fie gârbovă de ani. Odinioară, când m-am plimbat întâia oară călare împreună cu răposatul meu părinte, ea m-a scăpat de la moarte. Am destule încăperi la Hirschberg. Vreau să-și sfârșească zilele acolo.

Rostind aceste cuvinte, a străbătut curtea, îndreptându-se spre locuința capelanului.

Tânărul Wolf și-a mușcat mânios buzele, contesa a pălit de ciudă, iar Ghiduș a spus, izbucnind în râs:

— Ce-mi dați pe calul pe care-l voi primi în dar? Eu zic, frate Wolf, să-mi dai în schimb platoșa pe care o vei primi tu. Ha-ha! Pe cine vrea să ia cu el? Pe capelan și pe bătrâna vrăjitoare? Iată o pereche de toată frumusețea! Dimineața poate lua lecții de limba greacă de la capelan, iar după-masă, lecții de vrăjitorie de la baba Feldheimer. De ce năzbâtii e în stare Kuno-prostănacul!

— E un bădăran! a răspuns contesa. Nu râde, Ghiduș! Ne face neamul de ocară. Vecinii noștri se vor prăpădi de râs când vor auzi că seniorul Zollern a dus-o într-o litieră somptuoasă, purtată de catâri, pe baba Feldheimer, zgripțuroaica aceea bătrână, și că a instalat-o la castelul lui. A moștenit de la maică-sa grija pentru bolnavi și pentru tot felul de lepădături. Vai, taică-său s-ar răsuci în groapă dac-ar ști toate astea!

— Da, a adăugat Ghiduș. Tata ar mormăi și în groapă: „Știu! Prostii!"

— Uite-l, vine împreună cu bătrânul! Îl ține de braț, fără rușine! a strigat contesa, îngrozită. Să mergem, nu vreau să-l mai văd!

Cei trei s-au îndepărtat, Kuno l-a condus pe bătrânul lui dascăl până la pod și l-a ajutat să se urce în litieră. Jos, în vale, s-a oprit în fața colibei în care se adăpostea bătrâna Fledheimer și a găsit-o gata de plecare, cu o boccea plină cu tot felul de leacuri — pomezi, licori — și cu felurite scule. Sprijinindu-se în toiegelul ei de cimișir, bătrânica s-a urcat în litieră.

Nu s-a petrecut însă nimic din ceea ce prevăzuse, plină de răutate, contesa de Zollern. În împrejurimi, nimeni nu s-a mirat de fapta cavalerului Kuno. Dimpotrivă, oamenii găseau frumoasă și vrednică de laudă străduința de a-i însenina ultimele zile bătrânei Feldheimer și îi dădeau cinstire pentru că îl adăpostise în castelul său pe bătrânul capelan Iosif. Numai frații lui și contesa tunau și fulgerau de mânie, împroșcându-l cu vorbe de ocară. Dar era spre paguba lor, căci toată lumea socotea purtarea fraților vitregi prea nesăbuită și-i vorbea de rău. Umbla zvonul că nici cu mama lor nu duceau casă bună, ci numai într-o gâlceavă o țineau, iar ei între ei se vrăjmășeau cumplit. Contele Kuno de Zollern-Hrischberg a încercat de mai multe ori să se împace cu frații lui, căci se simțea foarte rău când îi vedea trecând călare prin fața castelului său fără să-i pășească vreodată pragul casei, sau când îi întâlnea în codru sau pe câmp și ei îl salutau mai rece ca pe un străin. Zadarnic însă căuta el să se apropie de frații săi, căci aceștia nu-i răspundeau decât cu batjocuri. Într-o bună zi, în mintea lui Kuno a încolțit un gând. Știindu-i tare zgârciți și hapsâni pe cei doi frați ai săi, a hotărât să ajungă pe calea aceasta la inimile lor. Între cele trei castele se afla un iaz — chiar la mijloc — care făcea parte din domeniul lui Kuno. În iazul acesta creșteau cele mai bune știuci și cei mai frumoși crapi din împrejurimi. Cei doi frați, cărora le plăcea să pescuiască, erau mânioși foarte pe tatăl lor, care nu le lăsase lor moștenire și iazul. Pe de o parte, erau prea mândri ca să pescuiască în apa aceea fără știrea fratelui lor, iar pe de altă parte, nu voiau să-i spună o vorbă bună, rugându-l să le îngăduie să prindă pește acolo. Știind câtă slăbiciune aveau frații lui pentru iaz, Kuno i-a poftit într-o zi să se întâlnească tustrei acolo.

Era o dimineață frumoasă de primăvară. Cei trei frați, venind dinspre cele trei castele, au ajuns aproape în aceeași clipă la iaz.

— Iată, a strigat Ghiduș, ne-am brodit de minune! Exact la ceasurile șapte am plecat călare de la Schalksberg.

— Și eu de la Hirschberg! Și eu de la Zollern! i-au răspuns ceilalți doi frați.

— Pesemne ca iazul se află drept la mijloc, a continuat mezinul. Strașnic!

— Ei, tocmai de aceea v-am poftit aici. Știu că vă place mult să pescuiți. Și mie îmi place să dau din când în când cu undița. În iaz sunt destui pești chiar și pentru trei castele, iar pe malul iazului e destul loc pentru noi trei, chiar dacă am veni din întâmplare toți deodată. Vreau ca, de azi înainte, această apă să fie a noastră a tuturor, și fiecare dintre voi va avea aceleași drepturi asupra ei ca și mine.

— Nobilul nostru frate e nespus de îndatoritor, a zis Ghiduș cu un zâmbet ironic. Ne dă o întindere de apă de șase pogoane și câteva sute de peștișori! Ei bine, și ce ne cere în schimb? Căci numai moartea n-are plată!

— Nu vă cer nimic, a spus Kuno. Nu vreau decât să vă întâlnesc din când în când la iaz și să stau de vorbă cu voi. Oricum, suntem fiii aceluiași tată!

— Nu, așa nu-i bine, răspunse seniorul de la Schalksberg. Nu e nimic mai neplăcut decât să pescuiești laolaltă cu alții. Unul gonește peștii celuilalt. Dar dacă am cădea la învoială asupra zilelor în care să venim la pescuit, de pildă tu, Kuno, luni și joi, Wolf marți și vineri, iar eu miercuri și sâmbătă, atunci primesc darul.

— Eu, nu! a strigat întunecatul Wolf. Nu primesc nici un dar și nu vreau să împart cu nimeni nimic. Kuno ne îmbie să împărțim iazul, fiindcă avem tustrei aceleași drepturi asupra lui. Eu zic să jucăm zaruri și să se hotărască al cui rămâne. Dacă norocul va fi de partea mea, puteți veni oricând să mă întrebați dacă vă dau voie să pescuiți ori ba.

— Eu nu joc zaruri, a răspuns Kuno cu tristețe, văzând că nu se poate apropia de frații lui pentru nimic în lume.

— De bună seamă, a râs Ghiduș, fratele nostru este un senior cucernic, dreptcredincios, care socotește jocul cu zarurile drept un păcat de moarte. Dar eu m-am gândit la altceva, la ceva ce nu-l poate rușina nici pe cel mai evlavios sihastru. Să ne aducem undițele și să pescuim până când orologiul de la Zollern va bate douăsprezece ceasuri, și iazul va fi al aceluia care va prinde cei mai mulți pești până la ceasul acela.

— Ar fi o prostie, a spus Kuno, să lupt pentru ceea ce îmi aparține de drept prin moștenire. Dar ca să vă încredințez că nu am glumit când v-am spus să împărțim iazul, fie, mă duc să-mi iau uneltele de pescuit.

Atunci au sărit cu toții în șa și au pornit fiecare spre castelul lui. Gemenii au trimis în mare grabă slujitorii să scormonească pe sub toate pietrele vechi și să adune viermișori de momeală. Kuno și-a luat însă sculele obișnuite de pescuit și momeala pe care învățase s-o pregătească odinioară de la bătrâna Feldheimer, și a ajuns cel dintâi la iaz. Curând au sosit și gemenii. Kuno i-a lăsat să-și aleagă locurile cele mai bune, unde să poată sta în voie, apoi a azvârlit undița. Minune! Peștii îl recunoșteau parcă de stăpân al iazului. Cete întregi de crapi și de știuci se adunau forfotind în jurul undiței sale, iar peștii cei mai bătrâni și mai mari îi goneau pe cei mici. În fiece clipă scotea câte un pește. Nici nu apuca să arunce undița bine, că douăzeci-treizeci de pești așteptau cu gurile căscate, gata să se lase prinși în cârligul ascuțit. Peste două ceasuri, în jurul lui Kuno se ridicau mormane de pești dintre cei mai frumoși. S-a oprit din pescuit și s-a dus la frații săi să vadă ce fac. Ghiduș prinsese un crăpcean și doi bieți obleți, iar Wolf — trei mrene și două plevuște. Amândoi se uitau amărâți spre malul opus, căci se vedea foarte bine cât noian de pește prinsese fratele lor mai mare. Kuno s-a apropiat încetișor de Wolf, dar acesta, turbat de mânie, a sârit în sus, a rupt sfoara, a făcut bucăți bățul undiței și a aruncat totul în iaz.

— Aș vrea să arunc o mie de cârlige în apă în loc de unul, iar de fiecare să se prindă una din aceste făpturi! a strigat el. Nu-i lucru curat la mijloc. Aici sunt farmece și vrăjitorii. Altfel cum ai putea să prinzi tu, Kuno-prostănacul, într-un ceas, mai mulți pești decât prind eu într-un an?

— Da, da. acum mi-aduc aminte, a adăugat Ghiduș, că el a deprins meșteșugul pescuitului de la mătușa Feldheimer, vrăjitoarea aceea blestemată! Și noi ne-am lăsat amăgiți să pescuim cu el. Într-o bună zi o să ajungă și el un vrăjitor.

— Nu, vrăjitoare adevărată nu e, a zis Ghiduș, în bătaie de joc. Muieri de felul ăsta știu de obicei să prevestească viitorul, dar baba Feldheimer va ajunge să prevestească viitorul atunci când se va preface în lebădă. Nu i-a prezis ea tatălui nostru că moștenirea pe care ne-o va lăsa va putea fi cumpărată cu un gulden cu cap de cerb, cu alte cuvinte că tata o să ajungă la sapă de lemn? Totuși, când a murit, totul, cât cuprinzi cu ochii de pe zidurile castelului Zollern, era al lui. Baba Feldheimer nu e altceva decât o bătrână fără minte, iar tu, Kuno, un prostănac!

După aceste cuvinte, mezinul s-a îndepărtat în grabă, căci se temea de mâna grea a fratelui său, iar Wolf l-a urmat, împroșcându-l cu toate sudălmile pe care le învățase de la tatăl lui.

Îndurerat din cale-afară, Kuno s-a îndreptat spre casă. Își dăduse seama că nu se putea înțelege cu frații lui. Vorbele lor urâte îi făcuseră atâta inimă rea, încât a căzut la pat a doua zi și numai cuvintele de alinare ale capelanului Iosif și licorile tămăduitoare ale mătușii Feldheimer l-au izbăvit de moarte.

Când gemenii au prins însă de veste că fratele lor Kuno zace greu bolnav, au făcut un praznic grozav. Amețiți de băutură, s-au legat cu jurământ ca acela care va afla primul de moartea lui Kuno-prostănacul să dea de știre celuilalt prin salve de tun iar cel care va trage primul cu tunurile din castel va avea dreptul să-și aleagă din pivnițele lui Kuno butoiul cu cel mai bun vin.

Wolf a pus un pândar ca să vegheze zi și noapte în împrejurimile Hirschberg-ului, iar Ghiduș a cumpărat cu bani grei pe un slujitor de-al lui Kuno, ca să-l vestească de îndată clipa morții stăpânului său.

Slujitorul acesta era însă mai credincios blajinului și cucernicului său stăpân decât mârșavului conte din Schalksberg. Într-o seară, el a întrebat-o îngrijorat pe bătrâna Feldheimer cum se simte stăpânul său, și când acesta i-a răspuns că starea sănătății lui este mulțumitoare, slujitorul i-a povestit despre uneltirile celor doi frați, adăugând că-și puseseră-n gând să-și arate bucuria cu prilejul morții fratelui lor, prin salve de tun. Auzind aceste cuvinte, bătrâna s-a necăjit cumplit. Dar când i-a spus contelui totul, acestuia nu-i venea să creadă că frații lui ascundeau în sufletul lor atâta neomenie. Atunci bătrâna l-a povățuit să-i pună la încercare, răspândind zvonul că ar fi murit. Vestea va zbura ca fulgerul și, dacă vor auzi salve de tun, însemna că slujitorul grăise adevărul. Contele a chemat slujitorul cumpărat de fratele său, l-a descusut încă o dată și i-a poruncit să plece călare spre Schalksberg, ca să dea acolo de știre că lui Kuno i se apropie sfârșitul.

În timp ce slujitorul cobora povârnișul de la Hirschberg, a fost zărit de pândarul contelui Wolf de Zollern. Acesta i-a tăiat drumul și l-a întrebat încotro aleargă.

— Vai mie, a răspuns slujitorul, sărmanul meu stăpân n-o mai duce până-n seară! Toți socot că i-a sunat ceasul.

— Așa? I-a sunat ceasul? a strigat celălalt și cât ai clipi s-a repezit la cai, a sărit în șa și a dat pinteni bidiviului, zburând spre Zollern. A suit dealul ca vântul și a ajuns la poarta castelului, unde bietul cal a căzut grămadă, iar călărețul a mai apucat să strige „Contele Kuno moare!“ după care și-a pierdut simțirile. Tunurile din Zollern au început să bubuie, umplând de fericire inima contelui Wolf și a mamei sale. Se și vedeau stăpânii butoiului de vin, ai iazului și ai giuvaerurilor. Ecoul puternic al acestor salve îi bucură peste măsură, dar și-au dat seama curând că nu era ecou, ci salvele tunurilor din Schalksberg. Wolf i-a spus atunci mamei sale, zâmbind:

— Și fratele meu mai mic a avut iscoadele lui. Deci trebuie să împărțim pe din două și vinul, ca și întreaga moștenire.

A sărit apoi pe cal și a pornit în galop, căci se temea ca Ghiduș să nu i-o ia înainte și să pună mâna pe bunurile de preț ale răposatului.

La iaz, frații s-au întâlnit și s-au uitat unul la altul, rușinați de graba cu care voiseră să ajungă la Hirschberg. Nici n-au pomenit de Kuno, în timp ce-și urmau drumul, ci s-au sfătuit frățește ce să facă mai departe și ale cui să fie domeniile de la Hirschberg. Au trecut călări podul și, la fereastra castelului, ce să vezi? Fratele lor, teafăr și sănătos, se uita în curte cu ochii scăpărând de mânie. Gemenii s-au înspăimântat cumplit, crezând mai întâi că e o stafie, și și-au făcut semnul crucii, dar văzând că era Kuno în carne și oase, Wolf a strigat:

• Ptiu, lua-te-ar...! Ce prostie! Credeam c-ai murit!

— Nu-i niciodată prea târziu, a grăit mezinul, săgetându-l pe Kuno cu o privire veninoasă. 

Acesta a strigat însă cu glas tunător:

— Din clipa asta, toate legăturile noastre de rudenie s-au rupt pentru totdeauna. Am auzit prea bine salvele voastre de bucurie, dar, băgați de seamă, am pregătit și eu cinci culevrine[3] aici, în curte, și le-am încărcat în cinstea voastră. Pieriți din calea ghiulelelor mele, ca să nu aflați cum se trage la Hirschberg!

Văzându-l atât de îndârjit, frații au dat pinteni cailor și au coborât în mare grabă povârnișul. Kuno le-a trimis din urmă o ghiulea care a zburat pe deasupra capului lor, așa că ei au făcut fără voie o plecăciune adâncă și cuviincioasă. Kuno nu voia însă decât să-i sperie, nu să-i lovească.

— De ce ai tras salvele de tun, nătărăule? a întrebat supărat Ghiduș. Eu am tras numai după ce le-am auzit pe-ale tale.

— Ba, să am iertare. Întreab-o si pe mama! a răspuns Wolf. Tu ai tras întâi și ne-ai făcut de râs, neobrăzatule!

Mezinul nu s-a lăsat nici el mai prejos cu vorbele de ocară și când au ajuns la iaz sudălmile moștenite de la Zollern-tună-și-fulgeră curgeau șuvoi. Până la urmă, frații s-au despărțit învrăjbiți și furioși.

A doua zi, Kuno și-a făcut testamentul. Bătrânica Feldheimer i-a spus capelanului:

— Pun rămășag că nu scrie cuvinte prea drăgăstoase despre cei doi tunari.

Dar toate încercările ei de a-l descoase pe dragul ei binefăcător au fost zadarnice. Acesta nu a suflat o vorbă despre testament. Bătrâna nu a mai apucat să afle nimic, fiindcă după un an, în ciuda alifiilor și a licorilor ei, și-a dat sufletul fără să fi fost măcar bolnavă. Îi sunase ceasul. Cei nouăzeci și opt de ani ai ei ar fi dus la groapă pe orice om, cât de sănătos.

Contele Kuno a înmormântat-o cu mare cinste, nu ca pe o femeie sărmană, ci ca pe o mamă. După moartea bătrânei; el a început să se simtă tot mai singur în castelul său, mai ales fiindcă părintele Iosif a purces și el din lumea aceasta, scurt timp după băbuța Feldheimer.

Singurătatea lui, nu a dăinuit însă prea mult, căci bunul Kuno s-a sfârșit din viață la vârsta de douăzeci și opt de ani. Gurile rele spuneau că ar fi murit otrăvit de Ghiduș.

Dar oricum ar fi fost, la câteva ceasuri după moartea lui, la Zollern și la Schalksberg au bubuit din nou tunurile. Fiecare castel îi vestea sfârșitul cu câte douăzeci și cinci de salve.

— De data asta s-a isprăvit de-adevăratelea cu el! a zis Ghiduș, întâlnindu-se cu fratele său pe drum.

— Da, a răspuns Wolf, și dacă s-ar întoarce de pe lumea cealaltă și ne-ar striga vorbe de ocară de la fereastră, ca odinioară, pușca mea abia așteaptă să-l învețe buna-cuviință și să-i vină de hac.

Vorbind așa, suiră pieptiș înălțimea pe care se află castelul. Când un călăreț necunoscut, însoțit de alaiul său cavaleresc, i-a ajuns din urmă, cei doi, socotind că trebuie să fie vreun prieten de-al fratelui lor, care venea la înmormântare, s-au prefăcut că plâng, nemaicontenind să-l laude pe cel dispărut și jelindu-i moartea timpurie. Ghiduș a izbutit chiar să-și stoarcă lacrimi de crocodil. Cavalerul nu scotea însă nici o vorbă, ci urca liniștit și tăcut alături de ei, îndreptându-se spre Hirschberg.

— Așa, acum suntem în largul nostru. Adu vin, chelarule, dar din cel mai bun! a strigat Wolf, descălecând.

Apoi au urcat scara în spirală și au intrat în sala castelului, urmați de tăcutul călăreț. În clipa când gemenii s-au așezat tihniți la masă, necunoscutul a scos din pieptar o monedă de argint și a zvârlit-o pe masa de ardezie. Banul s-a rostogolit zornăind, iar străinul a zis:

— Iată moștenirea voastră. Nici mai mult, nici mai puțin decât un gulden cu cap de cerb.

Frații s-au uitat unul la celălalt mirați, au izbucnit în râs și l-au întrebat ce vrea să spună.

Cavalerul a scos atunci un pergament cu o mulțime de peceți. Acolo, Kuno-prostănacul scrisese toate faptele dușmănoase săvârșite în timpul vieții sale de către frații lui. La sfârșit îi vestea că, în afară de giuvaerurile răpo-satei sale mame, hotărâse să vândă Würtemberg-ului întreaga moștenire pentru o nimica toată, în schimbul unui biet gulden cu cap de cerb. Giuvaerurile urmau a fi folosite spre a se clădi un azil pentru săraci în orașul Balingen.

Frații au încremenit, râsul le-a înghețat pe buze. Scrâșneau neputincioși. Ce puteau să facă ei împotriva provinciei Würtemberg! Pierduseră frumusețe de moșie, pădurea, ogoarele, orașul Balingen, până și iazul cu pești, și nu moșteniseră decât un pârlit de gulden cu cap de cerb!

Furios, Wolf l-a vârât în pieptar, fără a scoate o vorbă, și-a pus tichia pe cap și trecând mânios, fără să salute, pe lângă trimisul Würtemberg-ului, a încălecat și a pornit spre Zollern.

În dimineața următoare, plictisit de cicălelile mamei sale, care nu mai contenea cu mustrările fiindcă pierduseră și moșia și giuvaerurile, Wolf a pornit călare spre Ghiduș, la Schalksberg. Când a ajuns la fratele său, l-a întrebat:

— Ce zici să facem cu moștenirea noastră? Să jucăm pe ea, sau s-o bem?

— Mai bine s-o bem, a răspuns Ghiduș. Așa vom câștiga amândoi. Hai călare la Balingen, să-i înfruntăm pe oamenii de acolo, cu toate că am pierdut orășelul în chip rușinos.

— Iar la cârciuma „Mielul” e un vin roșu strașnic; nici împăratul nu are altul mai bun, a adăugat Wolf.

Amândoi au pornit spre Balingen și acolo s-au oprit la cârciumă și au întrebat cât costă o oca de vin roșu; după care, au închinat unul în sănătatea celuilalt, până au mântuit guldenul. Atunci Wolf s-a ridicat în picioare, a scos din pieptar moneda de argint cu capul de cerb pe ea, a azvârlit-o pe masă și i-a strigat cârciumarului:

• Iată guldenul ce ți se cuvine! Mai vrei ceva?

Cârciumarul a luat guldenul, l-a întors pe o parte și pe alta, și a răspuns zâmbind:

— Ar fi în regulă, dar, vedeți, acesta e un gulden cu cap de cerb. Aseară a sosit o ștafetă din Stuttgart, iar azi-dimineață crainicul a vestit în numele contelui de Würtemberg, stăpânul orășelului nostru, că banii aceștia nu mai sunt buni. Trebuie să-mi dați alții.

Cei doi frați au pălit, uitându-se unul la altul. 

• Plătește, a spus unul.
• N-ai bani? a întrebat celălalt.

În cele din urmă au rămas datori un gulden la „Mielul" din Balingen și au plecat tăcuți pășind îngândurați unul lângă altul. Când au ajuns la răscrucea unde un drum ducea la dreapta, spre Zollern, iar altul la stânga, spre Schalksberg, Ghiduș a spus:

— Așadar, am moștenit mai puțin decât nimic, și pe deasupra am mai băut și un vin prost.

— Da, a răspuns fratele lui. Vorbele bătrânei s-au adeverit; „Moștenitorii tăi nu se vor alege nici măcar cu un gulden cu cap de cerb!" Din banii moșteniți n-am putut plăti nici barem o oca de vin!

• Știu! a zis stăpânul Schalksberg-ului.

— Prostii! a răspuns seniorul din Zollern, îndreptându-se călare spre castel, mânios pe sine însuși și pe toată lumea.

— Aceasta e povestea guldenului cu cap de cerb, a încheiat făurarul, și se spune că e adevărată. Cârciumarul din Dürrwangen, care se află aproape de cele trei castele, a povestit-o unui bun prieten al meu, călăuză, care, trecând adeseori prin munții albi ai Saubiei trăgea totdeauna la Dürrwangen .

Oaspeții au bătut din palme, încântați de povestea faurului.

— Câte nu se întâmplă în lumea asta! a strigat cărăușul. Îmi pare bine că nu ne-am pierdut vremea cu jocul de cărți. Am să țin bine minte povestea asta și o s-o istorisesc mâine tovarășilor mei, cuvânt cu cuvânt.

— În timp ce povestea făurarul, mi-am adus și eu aminte de o întâmplare! zise studentul.

— Spune, spune! îl rugară într-un glas făurarul și Felix.

— Fie, răspunse studentul. Mai curând sau mai târziu, tot o să-mi vină și mie rândul să povestesc ceva. Ceea ce veți auzi pare-se că s-a petrecut aievea.

Zicând acestea, s-a așezat mai bine în jilț, pregătindu-se să înceapă. Dar hangița a pus furca și fuiorul deoparte și s-a îndreptat spre masa oaspeților. 

— Acum, domnilor, e timpul de culcare, spuse ea. Ornicul a bătut ceasurile nouă și mâine avem treabă.

— Mai adu o sticlă cu vin și poți să te duci la culcare! strigă studentul. Nu mai avem nevoie de dumneata.

— Nu se poate răspunse ea, posomorându-se. Atâta timp cât se află mușterii în sală, nici eu, nici slujitorii nu ne culcăm. Ce să mai lungim vorba, domnilor! Duceți-vă în odăile dumneavoastră. Și așa e prea târziu. În casa mea nu se petrece peste ceasurile nouă.

— Cum asta, cucoană? rosti mirat făurarul. Ce-ți pasă dumitale dacă noi rămânem aici singuri, după ce te-ai culcat dumneata? Suntem oameni cinstiți, nu-ți șterpelim nimic și nici n-o s-o ștergem fără plată. Nu îngădui să fiu dat afară în felul acesta din nici un han din lume.

Femeia îi aruncă o privire mânioasă:

— Nu cumva credeți că o să-mi schimb rânduiala casei pentru orice golan, pentru orice haimana de calfă, pentru doisprezece creițari ai lui? Vă spun pentru ultima oară că nu îngădui asemenea purtări.

Faurul vru să mai răspundă ceva, dar studentul îl privi cu înțeles și le făcu celorlalți un semn din ochi.

— Bine, zise el. Dacă hangița nu ne lasă să mai rămânem, apoi să mergem în camerele noastre. Dar ne-ar trebui niște lumânări, ca să nu bâjbâim.

— N-am de unde sa vă dau, răspunse ea, posomorâtă. Ceilalți or să nimerească drumul și prin întuneric, iar dumitale o să-ți ajungă și capătul ăsta de lumânare. N-am altceva.

Tânărul primi tăcut lumânarea și se ridică. Ceilalți își luară traistele, ca să le ducă în camerele lor, și începură să urce scara după student. Acesta mergea înainte cu lumânarea. Când au ajuns sus, studentul îi rugă să meargă în vârful picioarelor, deschise ușa camerei sale și le făcu semn să intre.

— Nu mai încape nici o îndoială, le spuse el. Vrea să ne dea pe mâna tâlharilor! N-ați băgat de seamă cât de stăruitor ne trimitea la culcare? Cum încerca cu tot dinadinsul să ne împiedice sa stăm de veghe laolaltă? Nădăjduiește c-o să ne culcăm acum și că tâlharii au să ne surprindă dormind.

— Nu credeți c-ar fi mai bine să plecăm de aici? întrebă Felix. Mă simt mai la largul meu în pădure decât între zidurile astea.

— Ferestrele sunt și aici zăbrelite! exclamă studentul, încercând zadarnic să smulgă una din gratii. Nu ne rămâne decât o singură ieșire: s-o zbughim pe poartă. Nu cred însă c-o să ne lase.

— Să încercăm, spuse cărăușul. Vreau să văd dacă pot ajunge măcar până în curte. Dacă se poate, mă întorc și vă iau pe toți.

Ceilalți încuviințară. Cărăușul se descălță și se furișă în vârful picioarelor spre scară. Sus, în odaie, tovarășii lui ascultau încordați, cu teamă. Tânărul ajunse la jumătatea scării, întreg și nevătămat, și tocmai voia să se ferească de un stâlp de susținere, când, deodată, îi ieși înainte un câine uriaș. Dulăul îi puse labele pe umeri și rânji la el, dezvelindu-și colții lungi și ascuțiți. Cărăușul nu îndrăzni nici să înainteze, nici să dea înapoi, de teamă ca, la cea mai mică mișcare, dulăul cel fioros să nu-și înfigă colții în beregata lui. Câinele începu să latre și să urle groaznic. Auzind hărmălaia, rândașul și hangița ieșiră în grabă, cu lumânări în mâini.

• Încotro? Ce vrei? strigă femeia.

— Vreau să-mi iau ceva din căruță, răspunse cărăușul, tremurând ca varga, căci prin deschizătura ușii zărise niște umbre care dădeau de bănuit, oameni cu puști în mână.

— Ai fi putut să iei ce-ți trebuie înainte de a urca în cameră, spuse îmbufnată hangița. Fassan, vino-ncoa’! Iacob, încuie poarta și luminează-i omului drumul până la căruță.

Câinele își luă labele și botul înfiorător de pe umerii cărăușului și se așeză din nou de-a curmezișul scării. Între timp, rândașul încuiase poarta și porni cu lumânarea înaintea cărăușului. Nu era chip să fugă. Frământându-se cam ce-ar putea să ia din căruță, omul își aminti că avea un funt de lumânări pe care trebuia să le ducă la oraș. „Capătul de lumânare pe care-l avem sus nu ține mai mult de un sfert de ceas, și-a zis el, așa că o să avem nevoie de lumânări". Luă două lumânări din căruță, le ascunse în mânecă și, ca să se afle în treabă, își căută mantaua, care-i trebuia — după cum i-a spus el rândașului — să se învelească în timpul nopții. Ajungând teafăr înapoi, povesti tovarășilor săi despre dulăul uriaș care stătea de pază pe trepte, despre oamenii pe care îi zărise în treacăt, despre pregătirile care se făcuseră ca să pună mâna pe ei, și încheie oftând:

• Nu scăpăm cu viață în noaptea asta!

— Nu-mi vine să cred, răspunse studentul. Nu-mi vine să cred să fie atât de proști oamenii aceștia, să omoare patru inși pentru o nimica toată. De aceea ar fi bine să nu ne împotrivim. În ceea ce mă privește, eu am cel mai mult de pierdut. Pe calul meu au și pus mâna, de bună seamă. Am cumpărat bidiviul acum patru săptămâni și m-a costat cincizeci de galbeni. Punga și hainele le dau de bună voie, căci, la urma urmelor, viața e îmi mai scumpă.

— Dumitale îți este mai ușor, răspunse cărăușul. N-ai cine știe ce de pierdut; asemenea lucruri se pot lesne înlocui. Eu, însă, sunt ștafetă. Am plecat din Aschaffenburg cu fel de fel de lucruri, iar în grajd am doi cai frumoși, singura mea avere.

— Nu-mi vine să cred c-or să se lege de dumneata, spuse giuvaergiul. Prădarea unei ștafete ar stârni mare zarvă și tărăboi în țară. Și eu cred că-i mai bine să dau de bună voie, cum a zis dumnealui, tot ce am și să făgăduiesc, sub jurământ, să nu suflu o vorbă și nici să mă plâng. E mai cuminte așa decât să mă împotrivesc unor oameni înarmați cu puști și pistoale pentru câteva boarfe.

La aceste cuvinte, cărăușul scoase lumânările, le lipi de masă și le aprinse.

— Atunci, în numele Atotputernicului, să așteptăm și să vedem ce-o să se întâmple, zise el. Hai să ne așezăm și să gonim somnul cu o poveste.

— Să facem precum spui, răspunse studentul, și, fiindcă e rândul meu, iată că și încep.