Inimă rece basme si povesti de Wilhelm Hauff

Basme si povesti de Wilhelm Hauff puteti asculta aici.........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff

Inimă rece (Partea I)

Cine călătorește prin țara Suabilor, acela să nu scape prilejul de a-și plimba ochii măcar nițeluș prin Pădurea Neagră; nu de dragul copacilor deși nu se găsesc oriunde atâția brazi nemaipomenit de mulți și țâșnind, ca într-o vedenie, spre cer; însă de dragul oamenilor, care se deosebesc în chip ciudat de toată omenirea din jur. Ei sunt mai înalți decât oamenii obișnuiți, au spete late, mădulare puternice și, în totul de tot, se pare că aerul întremător, care lunecă dimineața printre brazi, îi dăruie încă din tinerețe cu plămâni mai slobozi, cu ochi mai ageri și cu o fire mai deschisă, chiar dacă mai aspră, decât ale locuitorilor de prin șesuri și văi. Dar nu numai prin statură și prin felul de a fi, ci și prin datini și port acești oameni nu-și găsesc pereche printre semenii lor din afara pădurii. Mai frumos decât toți se îmbracă pădurenii din ținutul Baden; bărbații își iasă barba să crească în jurul feței, așa cum li-e dată ea de la natură; pieptarele negre, pantalonii uriași, strâns încrețiți, ciorapii roșii, pălăriile țuguiate, cu marginile largi, le dau o înfățișare aparte, în același timp serioasă, plină de greutate. Aici, cei mai mulți sunt sticlari, însă fac și ceasornice, cu care umblă o jumătate de lume, ca să le vândă. În cealaltă parte a pădurii trăiește o spiță din același neam; doar că munca și îndeletnicirile lor au născut alte datini și obiceiuri decât ale sticlarilor. Ei trăiesc de pe urma pădurii; doboară și curăță brazii, îi mână cu plutele în jos pe Nagold până la Neckar și de acolo pe apa Rinului, la vale, spre Olanda; chiar și marea îi cunoaște pe acești bărbați din Pădurea Neagră, care coboară de sus cu plutele lor lungi. Opresc pe rând în toate orașele lipite de malul fluviului și își așteaptă semeț cumpărătorii care ar avea nevoie de buștenii și de scândurile lor; dar bârnele cele mai groase și lungi ei le vând, pe bani grei, olandezilor, care le folosesc la construcția de vase. Astfel, oamenii aceștia duc o viață aspră, călătorind întruna. Bucuria lor e să zboare la vale pe pluta de lemn, necazul — să urce din nou pe mal. De aceea și portul lor seamănă prea puțin cu portul sticlarilor, care locuiesc în partea cealaltă a pădurii. Pieptarul e din pânză închisă la culoare, de pe umerii largi coboară niște bretele verzi de lățimea unei palme iar din buzunarul pantalonilor de piele neagră se ițește întotdeauna, ca semn al nobleței, parmacul de alamă; însă mândria lor sunt cizmele, poate cele mai mari din câte se poartă azi pe lume; căci le poți trage cu vreo două palme mai sus de genunchi și, umblând cu asemenea încălțări nu ți se udă picioarele chiar dacă le scufunzi la trei șchioape în apă.

Până nu de mult, acești pădurari încă nai credeau în duhurile pădurii și abia de curând li s-a mai scos din cap deșertăciunea. Curios e însă că și duhurile care, după credințele vechi, ar hălădui prin Pădurea Neagră, s-au împărțit în două, după cele doua feluri de îmbrăcăminte. Spuneau de pildă unii că Omulețul-de-sticlă, un duh blând, mititel, măsurând vreo trei șchioape și jumătate, nu s-ar arăta niciodată altfel decât cu o pălărioară țuguiată, având marginile largi, cu pieptăraș, cu pantaloni încrețiți și cu ciorăpiori roșii. Altul, în schimb, căruia îi zicea Michel Olandezul și care locuia în partea cealaltă a pădurii, era un găligan uriaș, spătos, îmbrăcat în portul plutașilor, și mulți dintre aceia care jurau că-l văzuseră dădeau a înțelege că n-ar vrea să plătească din punga lor atâția viței câți îi trebuie lui ca să-i ajungă pielea pentru o pereche de cizme.

„Are niște cizme, spuneau ei, încât un om ca toți oamenii ar intra în ele până la gât “.

Și mai spuneau că din gura lor nu iese decât adevărul, nimic umflat.

Cu aceste duhuri ale pădurii, un tânăr de prin partea locului cică ar fi pățit o istorie, pe care vreau să v-o povestesc.

Trăia deci, în Pădurea Neagră o văduvă, pe nume Barbara Munk; soțul ei fusese cărbunar și, după ce acesta muri, văduva îl tot îndemna și-l pregătea pe feciorul ei de șaisprezece ani pentru aceeași meserie.

Tânărul Peter Munk, băiat chipeș, se lăsa în voia mamei, că doar nu învățase alta nici de la tatăl său — și, cât era săptămâna de lungă, sta și se afuma lângă cuptor sau, negru, plin de funingine, speriind oamenii, bătea străzile orașelor în căutare de mușterii pentru cărbunii lui. Dar cărbunarul are îndeobște destul timp să gândească și la sine și la ceilalți și, când Peter Munk sta lângă cuptorul său, atunci arborii întunecoși ai pădurii, liniștea din jur îi strecurau în suflet jale și dor nelămurit, îl mâhnea ceva, îl supăra ceva, nu știa nici el ce anume. Până la urmă găsi pricina: îl nemulțumea starea lui. „Un cărbunar negru și singuratic, gândea el. Asta înseamnă să trăiești în ticăloșie. De câtă cinste se bucură sticlarii, ceasornicarii, chiar și lăutarii în serile de duminică! Iar când eu, Peter Munk, spălat și periat, mă înfățișez cu pieptarul de sărbătoare al tatii, cu nasturi de argint, cu ciorapii roșii nou-nouți, și când vine cineva în spate și se întreabă cine-o fi domnișorul ăsta chipeș și îi plac ciorapii și mersul meu — atunci, numai ce mă ajunge din urmă și mă vede la față, își spune în gând: „Ah, ăsta nu-i decât Peter, cărbunarul!"

De altminteri, și pe plutașii de dincolo, Peter îi jinduia din adâncul inimii. Când zdrahonii aceia veneau pe-aici în costumele lor arătoase, cu nasturi, catarămi și lanțuri de o sută de ocale atârnate la piept, când măsurau din ochi perechile de dansatori, stând crăcănați și mândri, înjurând și trăgând fumul, asemenea celor mai nobili olandezi, din pipele lor de lut ars, lungi de-un cot — atunci Peter vedea în plutași adevărați idoli ai fericirii. Iar când fericiții aceștia, vârându-și mâna în buzunar și scoțând la iveală câte un pumn de taleri mascați, se apucau să arunce zarurile, cinci guldeni încolo, zece încoace — atunci Peter simțea că-și iese din minți și se furișa tulburat până la coliba lui; căci nu o dată, seara, la sărbători, văzuse pe câte un „domn al lemnului" pierzând la joc mai mult decât agonisea bietul de taică-său într-un an. Erau mai cu seamă trei asemenea plutași dintre care Peter nu știa pe care să-l admire mai mult. Primul, un bărbat înalt și gros, cu obrajii rumeni, avea faima celui mai bogat om din împrejurimi. I se spunea Ezechiel-cel-gros. Acesta călătorea de câte două ori pe an la Amsterdam, cu lemn de construcție, și găsea de fiecare dată prilejul să-l vândă cu atâta mai scump decât alții încât se întorcea frumușel cu vaporul, pe când ceilalți veneau pe jos. Al doilea era cel mai înalt și mai uscățiv bărbat din toată pădurea. I se spunea Schlurker-cel-lung. Pe acesta Peter Munk îl jinduia pentru curajul său neobișnuit; se încontra cu oamenii cei mai de vază: la cârciumă, să fi fost înghesuiala cât de mare, Schlurker ăsta ocupa mai mult loc decât patru inși din cei mai grași, luați laolaltă; ba se proptea în coate pe toată lățimea mesei, ba își lungea câte un picior pe bancă, dar nimeni nu-i zicea un cuvințel, căci era plin de bani. Al treilea, un bărbat tânăr și frumos, dansa cel mai bine în tot lungul și latul ținutului, de aceea i se spunea Regele dansului. Fusese om sărac, slujise ca argat la un lemnar și, deodată, se înavuți peste măsură; unii ziceau că ar fi găsit, la rădăcina unui brad bătrân, o oală plină cu galbeni; alții, că ar fi dat, nu departe de Bingen, cu cangea în apele Rinului — cum fac uneori plutașii ca să prindă peștele în cârlig — și ar fi scos din adâncuri un sac burdușit cu aur, care cică ar fi fost o parte din comoara Nibelungilor, îngropată acolo; ce mai, ajunsese omul putred de bogat și toți, cu mic și mare, îl priveau ca pe un prinț.

La bărbații aceștia trei se tot gândea Peter cărbunarul pe când ședea singur-singurel în pădurea de brazi. Ce-i drept, aveau tustrei o anume hibă, care-i făcea nesuferiți în ochii celorlalți: erau de o zgârcenie neomenească, nu arătau pic de milă față de datornici ori săraci — cu toate că băștinașii Pădurii Negre sunt de felul lor oameni îngăduitori. Se știe însă cum merg treburile: pe de o parte îi urau pentru zgârcenia lor, pe de alta îi cinsteau ca bogătași. Că doar nu mai era nimeni să arunce cu bănet cum aruncau ei, de parcă l-ar fi cules de pe jos scuturând brazii.

“Așa nu se mai poate, își spuse într-o zi Peter, foarte amărât. Ieri, de sărbătoare, toată lumea ședea în cârciumă! Dacă nu ies curând la liman, apoi îmi scurtez zilele. Ai, de-aș fi și eu bogat, bine văzut ca Ezechiel-cel-gros, ori puternic, fără teamă, ca Schlurkar-cel-lung, ori plin de faimă și de bani ca Regele dansului, care, în loc de un sfanț, le aruncă muzicanților taleri de aur! De unde naiba o fi având atâția bani?“

Îi trecură prin cap câteșitoate, cum și în ce fel ar putea să se căpătuiască, dar nimic nu-l mulțumi. Până la urmă se opri la vechile povești, cu oameni care s-ar fi umplut cândva de bani datorită lui Michel Olandezul și Omulețului-de-sticlă. Pe când mai trăia tatăl său, veneau adesea în casă prieteni nevoiași și se întindeau la taclale lungi despre tot soiul de bogătani și despre felul cum au ajuns să prindă cheag. Atunci îl pomeneau nu o dată pe Omulețul-de-sticlă. Gândindu-se adânc, Peter își aminti chiar și poezia ce trebuia rostită pe Dâmbul cu brazi pentru ca duhul cu pricina să se arate. Începea așa:

Tu, în pădurea de brazi vistiernic,

Tu, peste codri stăpânul puternic,

De sute de ani te lași văzut...

Însă degeaba își trudi Peter capul ca să-și amintească și cuvintele ce urmau. De multe ori era gata-gata să întrebe pe câte un bătrân cum sună mai departe versurile; însă de fiecare dată îl oprea teama, nu cumva să-și dezvăluie gândurile; de altfel, judeca dânsul, s-ar putea ca povestea cu Omulețul-de-sticlă să nu prea fie răspândită și prea puțini să fie oamenii care știu acele cuvinte, că doar nu erau mulți bogătașii din Pădurea Neagră; și apoi, de ce nici tatăl său, nici nevoiașii ceilalți nu-și încercaseră, la timpul lor, norocul?

În sfârșit, Peter aduse vorba despre Omulețul-de-sticlă în fata mamei, care îi înșiră doar lucruri știute, își aminti doar primul din versurile ce trebuiau rostite și, ca noutate, îi spuse că duhul acela pitic nu se arăta decât oamenilor născuți duminica, între orele unsprezece și două. El, Peter, cică se potrivea, numai de-ar afla cum sună poezia, căci s-a născut într-o duminica la orele douăsprezece de prânz.

Auzind Peter cărbunarul una ca asta, mai că-și pierdu cumpătul de bucurie și de dorul aventurii ce-l aștepta. I se păru de ajuns că știe o parte din versuri și că s-a născut duminica, pentru ca Omulețul-de-sticlă să răsară înaintea lui. Astfel, într-un rând, după ce își vându cărbunii, nu mai aprinse focul în cuptor ci, punându-și pieptarul măreț al tatii, ciorapii noi, roșii și pălăria de zile mari, apucă un ciomag negru, noduros, lung de cinci picioare, și își luă rămas bun de la maică-sa:

— Mă duc la cancelarie, în oraș. Curând se aleg feciorii pentru armată și vreau să-i mai bag în cap funcționarului că ești văduvă și că nu mă ai decât pe mine, singurul fiu.

Mama îi lăudă gândul cel bun; el însă porni spre Dâmbul cu brazi. Acesta se afla cocoțat pe cea mai mare înălțime din Pădurea Neagră, și jur împrejurul lui, preț de vreo două ore de mers, nu se zărea pe-atunci nici colibă, darmite sat, căci oamenii superstițioși ziceau că ar fi un loc nesigur. De altfel, nici nu se prea îndemna lumea să taie acolo brazi, deși creșteau înalți și frumoși; și asta pentru că nu o dată când lucrau prin acele părți, oamenii se pomeneau că le zboară securea din mâini și cade în bulboanele râului; alteori, brazii, prăbușindu-se prea repede, fie că-i betegeau, fie că-i omorau pe tăietori; unde mai pui că lemnul, cât ar fi fost el de bun, nu-l puteai folosi decât pentru foc, deoarece plutașii nu luau niciodată asemenea bușteni, urmând o veche credință care spunea că un singur buștean de la Dâmbul cu brazi, amestecat în plută, duce la pierzare și lemnul, și oamenii. Așa se face că brazii de pe Dâmbul cu pricina creșteau atât de înalți și deși, încât ziua ți se părea noapte. Ajuns în preajmă, Peter Munk simți că-l trec sudorile; nu se auzea nici un glas, nici un pas în afară de pașii lui, nici o izbitură de topor, chiar și zburătoarele păreau să ocolească brădetul întunecat.

Peter Munk urcă pe creasta Dâmbului și se opri în fața unui brad nemaipomenit de gros, pentru care orice negustor olandez ar fi plătit pe loc câteva sute de guldeni. „Aici, gândi Peter, trebuie că șade Omulețul-de-sticlă." Făcu o plecăciune adâncă, tuși încet și vorbi cu glasul tremurând:

Vă urez seară bună, domnule de sticlă!

Dar nu veni nici un răspuns. Liniștea stăruia ca și înainte. „Poate că ar trebui să spun totuși poezioara", gândi el. Și începu, bolborosind:

— Tu, în pădurea de brazi vistiernic,'

Tu, peste codri stăpânul puternic

De sute de ani te lași văzut...

Abia rosti aceste vorbe și, spre marea lui spaimă, zări o făptură ciudată, mică de tot, ițindu-se de după bradul cel gros. Peter își zise că nu poate fi decât Omulețul-de-sticlă, așa cum îl înfățișau oamenii, cu pieptăraș negru, cu ciorăpiori roșii, cu pălăriuța, totul aidoma ca în poveștile lor, până și fețișoara palidă, fină, isteață. Dar vai, cum se ivise de repede, la fel de repede se făcu nevăzut.

— Domnule de sticlă, vorbi Peter Munk după o clipă de șovăială, fiți vă rog bun și nu mă luați drept neghiob! Dacă vă închipuiți, domnule, că nu v-am văzut, atunci greșiți foarte. V-am zărit când trăgeați cu ochiul de după copac!

Nici acum nu-i răspunse nimeni, i se păru doar că aude din spatele bradului, când și când, un chicotit ușor răgușit. În cele din urmă, nerăbdarea învinse teama.

Ia stai, băiețaș, strigă el, că te prind eu îndată!

Și dintr-un salt, Peter se și afla de partea cealaltă a copacului; însă aici nu era nici un vistiernic al pădurilor de brad, ci doar o veveriță mică, drăgălașă, care se cățăra sprintenă pe trunchi.

Peter Munk clătină din cap, judecând în sinea lui că vrăjitoria i-a izbutit în parte și că ar trebui poate încă un versuleț pentru ca duhul să se lase înduplecat; dar, storcându-și mintea în fel și chip, nu găsi urmarea. Veverița sălta pe crenguțele de jos ale bradului și părea să-l încurajeze ori să-și râdă de el. Se ferchezuia, își răsucea frumușel coada, îl ațintea cu ochii ei deștepți, până ce lui Peter aproape că i se făcu teamă să mai stea singur cu această ființă; căci veverița când părea că are cap de om, când ziceai că poartă pălărie în trei colțuri, când jurai că e altă veveriță, care avea doar lăbuțele dinapoi încălțate cu ciorapi roșii și ghete negre. Într-un cuvânt, era un animal zglobiu; totuși tânărul cărbunar tremura în fața ei; bănuia că nu e lucru curat.

Luă deci calea îndărăt, mai grăbit de cum venise, întunericul pădurii se adâncea din ce în ce mai mult, copacii se îndeseau și Peter, mânat de frică, o porni la trap și nu se liniști decât atunci când prinse cu urechea lătratul câinilor și când zări mai apoi, printre arbori, fumul unei colibe. Dar apropiindu-se și văzând cum sunt îmbrăcați oamenii de aici, își dădu seama că, în loc să fugă spre casă, la sticlari, apucase în partea cealaltă, unde locuiesc plutașii. Oamenii din colibă erau tăietori la pădure, un bătrân, fiul său, care o făcea pe gazda, nevasta acestuia și câțiva nepoți măricei. Peter îi rugă să-l primească peste noapte și aceștia îl primiră bine, fără să-l întrebe de nume și de loc, îi dădură să bea cidru și seara îi puseră dinainte un cocoș de munte fript, rumenit, cea mai aleasă mâncare din Pădurea Neagră. După cină, mama și fetele se așezară la tors în jurul focului, pe care băieții îl hrăneau cu cea mai bună rășină de brad, în timp ce bunicul, oaspetele și stăpânul casei fumau și se uitau la lucrul femeilor. O parte din băieți ciopleau linguri și furculițe de lemn. Afară în pădure, urla vântul printre brazi; din când în când se auzeau lovituri năprasnice; părea că arbori uriași se frâng și se prăbușesc trosnind. Netemători, băieții ar fi dorit să fugă în pădure, să guste priveliștea aceea grozavă. Dar bunicul îi opri, cătând și vorbind aspru:

— Nu-l sfătuiesc pe nimeni să iasă din casă! rosti el. Căci, pe Dumnezeu, acela nu s-ar mai întoarce! Michel Olandezul doboară acum copacii ca să-și înnoiască pluta.

Băieții îl priviră mirați. Vor fi auzit ei pesemne de acest Olandez, dar acum îl rugară pe bunic să le spună din fir în păr povestea. La rândul său, Peter, care în partea cealaltă a pădurii nu aflase despre Michel Olandezul decât lucruri puține și încâlcite, îl rugă pe bătrân să-i spună cine și cum e duhul cu pricina.

— E stăpânul acestei păduri, lămuri moșul. Și dacă dumneata, la vârsta ce o ai, încă n-ai ajuns să-l cunoști, înseamnă că locuiești dincolo de Dâmbul cu brazi ori chiar și mai departe. Dar să vă spun câte știu și câte arată povestea despre el. Cu vreo sută de ani în urmă — cel puțin așa zicea bunicul meu — nu găseai în lungul și latul pământului poporeni mai cinstiți ca în Pădurea Neagră. Azi, de când umblă atâția bani prin țară, oamenii s-au viclenit și s-au înrăit. Pe-atunci însă erau altfel și chiar dacă dumnealui de afară mi s-ar uita acum pe geam, încă aș spune ce-am spus de atâtea ori, că numai Michel Olandezul ne-a dus la stricăciune. Trăia deci, cu mai bine de o sută de ani în urmă, un lemnar bogat, care ținea multe slugi; călătorea până departe, pe Rin, ca să-și vândă lemnul, și afacerile îi mergeau de minune, căci era bărbat cinstit și evlavios. Într-o seară, bate la ușa lui un străin, un zdrahon cum nu mai văzuse nicicând. Era îmbrăcat ca și feciorii din Pădurea Neagră, dar la statură îi întrecea cu cel puțin un cap și nimeni nu și-ar fi închipuit vreodată că poate fi pe lume asemenea om uriaș. Vine și îl roagă pe lemnar să-i dea de lucru. Acesta, văzând cât e de puternic și bun de hamalâc, îi socotește simbria și se învoiesc. Michel — căci așa îi zicea pe nume — se arătă a fi un lucrător cum stăpânul său nu mai avusese în toată viața lui. La doborâtul brazilor ținea loc de trei; când șase inși cărau bușteanul la un capăt, dânsul îl umfla singur de capătul celălalt.

Dar într-o zi, după ce lucrase o jumătate de an la pădure, Michel se înfățișă stăpânului și rosti:

„Am tăiat destul aici, la copaci. De-acu’ mi-ar prinde bine să mai văd și încotro se duc buștenii mei. Ce-ar fi să mă luați plutaș măcar o singură dată?“

Stăpânul răspunse:

„N-aș vrea, Michel, să-ți stau în drum dacă ai poftă să umbli prin lume, deși la tăiat de brazi îmi trebuie oameni vânjoși ca tine, pe când la plută se cere mai mult îndemânare. Dar facă-se de astă dată pe voia ta!“

Așa se și făcu. Pluta cu care urma să plece avea șase părți, iar ultima parte era din buștenii cei mai grei. Or, seara, în ajunul plecării, Michel mai aduse încă șase bușteni groși și lungi cum nu s-au pomenit; îi săltă câte unul, ușor, ca pe o cange, băgându-i în sperieți pe ceilalți lucrători. Unde doborâse asemenea copaci, nu se știe nici până în ziua de azi. Când văzu ce văzu, stăpânul simți că-i râde inima în piept, căci făcu de îndată socoteala câți bani ar ieși dacă ar vinde acești bușteni. Michel însă vorbi:

„Așa, ăștia o să mă țină la drum, că pe surcelele alea nici nu pot să mă mișc.”

Stăpânul vru să-i dea niște cizme de plutaș, dar Michel le aruncă și scoase la iveală o pereche de cizmoaie grozav de mari. Bunicul meu zicea că ar fi cântărit o sută de funturi și că numărau cinci picioare lungime.

Pluta porni și Michel, pe câtă mirare stârnise între tăietori, pe atât își uimi acum plutașii. În loc ca pluta, împovărată de buștenii aceia uriași, să lunece mai greu la vale, cum se așteptaseră cu toții, iată că țâșni ca săgeată pe Neckar în jos. La coturi, unde plutașii aveau de obicei mult de furcă pentru a ține pluta pe mijlocul râului și a nu se împotmoli în nisip și pietriș, Michel sărea numaidecât în apă și, dintr-un brânci, muta pluta fie pe stânga, fie pe dreapta, încât își urma calea fără nici o primejdie, iar când drumul era drept, Michel sărea la cârmă, ridica toate prăjinile, trăgea un buștean din cei mari, îl proptea ca pe un drug în prundiș și, dintr-o apăsare, făcea ca pluta să-și ia zborul încât ziceai ca pământ și arbori și sate fug pe dinaintea ochilor. Astfel, în numai jumătate de timp, ajunseră la Köln, pe malul Rinului, unde obișnuiau să-și vândă încărcătura. Aici însă Michel vorbi:

„Doar sunteți negustori sadea și vă cunoașteți interesul! Credeți că ăstora din Köln le trebuie atâta lemnărie câtă le aducem noi din Pădurea Neagra? Nu! Ei cumpără lemnul cu jumătate din preț și îl vând pe urmă scump în Olanda. Haideți să vindem aici buștenii mărunți, iar pe cei mari să-i ducem olandezilor. Cât va fi să scoatem peste prețul obișnuit, rămâne câștigul nostru."

Așa grăi vicleanul de Michel, iar plutașii se arătară mulțumiți; unii fiindcă doreau să vadă și ei Olanda, să călătorească până acolo, alții fiindcă râvneau să facă bani. Doar unul singur, om cinstit, îi sfătui să nu pună în primejdie avutul stăpânului și să nu-l înșele; dar ceilalți nici că-l ascultară, nici că-și mai amintiră de vorbele lui; afară de Michel, care păstră totul în minte.

Porniră deci cu pluta la vale, pe Rin.

Michel sta la cârmă și astfel ajunseră curând la Rotterdam. Acolo li se plăti de patru ori prețul; mai cu seamă buștenii lui Michel aduseră o groază de bani. Când se văzură cu atâta bănet, plutașii din Pădurea Neagră nu mai știau de bucurie. Michel împărți câștigul: un sfert pentru stăpân, trei sferturi pentru ei. Pe urmă, dă-i prin crâșme, cu marinarii și cu tot felul de lepădături! Băură și risipiră la joc toți banii. Iar pe plutașul cinstit, care îi sfătuise la bine, Michel îl vându unui neguțător de carne vie și nu se mai auzi de soarta lui. De atunci, pentru feciorii din Pădurea Neagră, Olanda cică era raiul pe pământ, iar Michel Olandezul ajunse un fel de rege al lor. Lungă vreme stăpânii lemnari nu aflară nimic despre târgul ce se făcea și ținutul se tot umplea de bani, de înjurături, de năravuri proaste, de beții și jocuri de noroc, care veneau în sus dinspre Olanda.

Mai târziu, când faptele ieșiră la lumină, Michel Olandezul parcă intrase în pământ; nu-l găsiră nicăieri, însă de murit n-a murit. De o sută de ani umblă în chip de strigoi prin pădure și se zice că mulți s-au îmbogățit cu ajutorul lui, însă pe seama bietului lor suflet. Asta-i tot, încolo nu vă mai spun nimic. Un lucru e sigur: în nopțile cu lună, cum e asta de-acum, Michel Olandezul urcă pe Dâmbul cu brazi, unde nu-i voie de tăiat, și doboară cei mai falnici copaci; l-a zărit chiar tatăl meu cum frângea, ca pe un pai, ditamai brad de vreo patru picioare grosime. Lemnul îl dăruiește celor care se abat de la calea dreaptă și se înhăitează cu el; pe la miezul nopții coboară buștenii la apă și îi duce olandezilor. Dar, să fiu eu domn și rege în Olanda, zău dacă n-aș pune tunurile să-i farme și să-l bage în pământ! Căci toate vasele, care poartă în trupul lor fie și o singură bârnă adusa de acest Michel, se scufundă. De aici, atâtea nenorociri care se întâmplă pe mare! Altminteri, cum ar putea să piară sub apă un vas minunat, puternic și încăpător? Însă, de câte ori Michel Olandezul doboară noaptea, pe furtună, un copac în Pădurea Neagră, de atâtea ori se desprinde o bârnă veche din trupul unui vas; apa năvălește înlăuntru și vasul se scufundă cu oameni, cu șoareci, cu tot.

Asta-i povestea lui Michel Olandezul și adevărul e că toate relele câte sunt în Pădurea Neagră de la dânsul se trag. Ei da, firește, poate să te facă bogat, însă eu unul n-aș lua nimic de la el! Nici în ruptul capului nu mi-aș dori să fiu în pielea unui Ezechiel-cel-gros sau a lui Schlurker-cel-lung. Chiar și Regele dansului cică i-ar fi căzut în gheare...

Aceste vorbe din urmă bătrânul le adăugase șoptit, ca în taină. Între timp, furtuna se domolise. Fetele aprinseră lampa și ieșiseră sfioase din odaie. Bărbații, însă, după ce umplură un sac cu frunziș, i-l așezară lui Peter Munck drept pernă pe cuptor, apoi îi spuseră noapte bună.

Peter cărbunarul nu mai visase nicicând asemenea visuri grele ca în noaptea cu pricina. Ba se făcea că Michel Olandezul, crunt, mătăhălos, smucea din loc fereastra, întinzându-i cu braț uriaș o pungă cu galbeni, pe care o scutura, încât banii sunau îmbietor și plăcut; ba i se părea că odaia e un tăpșan verde, nesfârșit, pe care se tot învârte călare Omulețul-de-sticlă, mic, prietenos și chicotind răgușit ca pe Dâmbul cu brazi. Ba îi bâzâia la urechea stângă:

În Olanda e aur cât vrei,

Pui mâna și iei!

Fără multă treabă

Vin banii degeabă!

Ba îi picura în urechea dreaptă poezioara: Tu, în pădurea de brazi vistiernic, și o voce subțire îi șoptea:

„Peter Munk, prostule, cărbunarule, nu te pricepi să găsești o rimă ia «văzut», cu toate că te-ai născut duminică, la orele douăsprezece. Haide, caută rima, prostule!"

Peter ofta și gemea în somn, trudindu-se să găsească o rimă. Dar cum nu mai făcuse nicicând așa ceva, cazna se dovedi deșartă. Deșteptându-se în zori, Peter găsi că visase un vis tare ciudat. Se așeză și, proptindu-și coatele pe masă, gândi adânc asupra șoaptelor ce-i stăruiau în ureche. "Haide, caută rima, prostule!" își spuse la rândul lui, bătând darabana pe frunte, cu degetele. Dar nici o rimă nu-i venea în cap.

Stând el așa încruntat, cu ochii tulburi, și căutând zadarnic o rimă la „văzut", trei flăcăi trecură prin fața colibei, spre pădure, și unul din ei cânta:

— La vale cum coboară

Din deal o am văzut

Și-n cea din urmă oară

Durerea-mi s-a născut

Prin urechea lui Peter țâșni ca un fulger luminos. Cărbunarul sări din loc și o zbughi pe ușă afară, căci nu era sigur că auzise întocmai cuvântul. Alergă după cei trei flăcăi și se repezi la cântăreț, apucându-l cam tare de braț:

— Stai, frate! strigă el. Ce rimă ai pus la „văzut"? Fă-mi plăcerea și spune-mi ce ai cântat adineaori!

— Ce te vâri, băiețaș? răspunse flăcăul din Pădurea Neagră. Am dreptul să cânt ce vreau. Și lasă, te rog, brațul, că altminteri...

— Ba nu! stărui Peter și îl strânse și mai tare de braț. Spune-mi ce ai cântat!

Ceilalți doi, văzând ce se petrece, nu stătură mult pe gânduri. Se năpustiră asupra lui Peter cu pumnii și îl bătură măr, încât acesta slobozi brațul cântărețului și căzu în genunchi.

— Acum ți-ai primit porția, râseră flăcăii. Și ține minte, cap sec, să nu te mai legi de oameni ca noi la drumul mare!

— Țin minte, cum să nu țin! răspunse Peter oftând. Dar, vă rog, după ce m-ați luat în pumni, fiți buni și spuneți răspicat ce-a cântat ăstălaltul.

Flăcăii se porniră din nou pe râs și batjocură; dar cântărețul îi spuse totuși vorbele, după care plecaseră tustrei râzând și cântând.

— Prin urmare „văzut“ cu „născut”, rosti sărmanul Peter în timp ce se îndrepta anevoie din șale. „Văzut" cu „născut"! De-acum las’ că mai vorbim o vorbulița, domnule de sticlă!

Se întoarse în casă, apucă pălăria și ciomagul, își luă rămas bun de la gazde si porni din nou spre Dâmbul cu brazi. Mergea încet, gânditor, căci trebuia să scornească și un vers potrivit. În cele din urmă, când ajunse în preajma Dâmbului, unde brazii creșteau din ce în ce mai mari și mai deși, Peter găsi versul căutat și sări în sus de bucurie. Atunci, se ivi de după arbori o namilă de om purtând haine de plutaș și ținând în mână o rangă de lemn, uriașă, cât un catarg. Văzându-I cum vine agale, cu pași rari, bietul Peter aproape că se lăsă în genunchi fiindcă — după judecata lui — nu putea să fie altul decât Michel Olandezul. Namila încă mai tăcea, în vreme o Peter se uita cu coada ochiului, îngrozit de o asemenea făptură. Era cu cel puțin un cap mai lung decât toți lunganii pe care îi văzuse Peter; nu arăta nici tânăr, nici bătrân, însă fața o avea plină de brazde și încrețituri; purta pieptar de pânză și cizme cumplit de mari, trase peste pantalonii de piele — așa cum știa Peter din povești.

— Peter Munk, ce cauți la Dâmbul cu brazi? rosti înfricoșător regele pădurii, cu glas aprig și adânc.

— Bună dimineața, vecine! răspunse Peter, voind să se arate curajos, dar tremurând de frică. Dai să ajung acasă peste Dâmbul cu brazi.

— Peter Munk! îl aținti celălalt cu niște ochi crunți Drumul tău nu trece pe-aici.

— Ei da, nu chiar, se bâlbâi Peter, însă azi e cald și mă gândeam că o fi mai răcoare prin părțile astea.

— Nu minți, mă, cărbunarule, răcni Michel Olandezul cu glas tunător, că te pocnesc cu ranga și te fac una cu pământul. Crezi că n-am văzut cum te rugai de pitic? adăugă el mai blând. Hai, du-te, a fost o prostie din partea ta. Bine măcar că n-ai știut versulețul. Că doar piticul e un zgârcit și jumătate, nu-ți dă decât pe sponci, iar dacă-ți dă ceva, tot degeaba — nu te bucuri de trai. Ascultă, Peter, ești un biet calic și mă doare sufletul. Un băiat ca tine, isteț și frumos, care ar putea să-și facă un rost pe lume, stă și arde la cărbuni! În timp ce altora le curg talerii și ducații din mânecă, tu abia de poți cheltui niște firfirici. Păcătoasă viață!

Adevărat, cum ați zis, păcătoasă!

— Dar n-o să ne speriem din asta, urmă namila de Michel. Am ajutat eu băieți cumsecade și n-o să fii tu cel dintâi, ia spune: câte sute de taleri ți-ar trebui la început?

Vorbind astfel, își strecură tașca uriașă, plină cu bani, și Peter auzi iarăși zornăitul plăcut de azi-noapte, din somn. Inima îi zvâcnea dureros, cu teamă; fiori reci și calzi îl cutreierau, că doar Michel nu arăta ca unul care ți-ar da banii din milă, fără să ceară nimic în schimb. Peter își aminti de cuvintele moșului, rostite în taină, despre bogătașii acelui ținut și, mânat de o spaimă nelămurită, strigă:

— Mulțumesc, domnule, dar nu vreau să am nimic de-a face cu dumneata! Te cunosc eu!

Apoi o luă la picior și fuga, și fugea de-i scăpărau călcâiele. Însă duhul pădurii se ținea lângă el cu pași nemăsurat de lungi și mormăia surd, amenințător:

— O să-ți pară rău, Peter! În frunte ți-e scris, în ochi ți se citește că de mine nu scapi! Nu mai fugi așa! Ascultă o vorbă înțeleaptă! Uite colo e hotarul meu!

Însă Peter, când auzi de hotar și zări în față un șănțuleț, grăbi și mai mult pașii ca să treacă dincolo, încât Michel Olandezul trebui să alerge la rândul lui, blestemând și înjurând. Dintr-un salt deznădăjduit, Peter sări șanțul, căci văzuse cum duhul pădurii se pregătea să repeadă ranga în el. Ajunse deci cu bine de partea cealaltă; ranga se făcu țăndări, de parcă s-ar fi lovit în văzduh de un zid, și o așchie lungă căzu lângă Peter.

Bucuros, acesta o ridică, voind s-o arunce înapoi găliganului de Michel. Dar, în aceeași clipă, simți că bucata de lemn i se mișcă în palmă și, spre groaza lui, găsi că e un șarpe uriaș, care porni de îndată să se cațere pe el, sâsâind cu limba, fulgerând din ochi. Peter îl slobozi, dar șarpele se și încolăcise pe braț și, legănându-și capul, se înălța către fața lui. Deodată, un cocoș de munte mare de tot veni din zbor asupra șarpelui, îl înhăță cu pliscul de cap și îl duse cu el în tării, drept care, Michel Olandezul, stând pe marginea șanțului și văzând cum cineva mai tare decât el îi umfla șarpele, începu să țipe, să răcnească și să urle ca turbat.

Sfârșit de oboseală, tremurând, Peter își urmă drumul. Poteca suia tot mai sus, priveliștea se sălbăticea și curând flăcăul ajunse la bradul cel mare. Se înclină ca și în ajun dinaintea Omulețului-de-sticlă, care nu se vedea nicăieri, apoi rosti:

— Tu în pădurea de brazi vistiernic,

Tu, peste codri stăpânul puternic,

De sute de ani te lași văzut.

De cei ce duminica s-au născut.

— De fapt, n-ai nimerit întru totul, dar, pentru că ești Peter cărbunarul, treacă de la mine! sună în preajmă un glăscior gingaș, plăcut.

Mirat, Peter întoarse capul și îl zări șezând lângă un brad frumos pe un omuleț mititel, bătrân, cu pieptar negru, ciorapi roșii și pălărie mare pe cap. Avea o fețișoară fină, prietenoasă și o bărbuță subțire ca fuiorul. Trăgea fum dintr-o lulea de sticlă albastră, ceea ce îi dădea un aer tare ciudat; iar când Peter se apropie mai mult, văzu cu uimire că și veșmintele, ghetele și pălăria piticului erau din sticlă colorată; se mlădiau însă pe trup la orice mișcare, de parcă sticla ar fi fost fierbinte.

— L-ai întâlnit pe mojicul de Olandez? întrebă Omulețul, tușind ușurel după fiecare cuvânt. A vrut să te bage în sperieți, dar i-am spulberat ranga vrăjită, n-are s-o mai capete în vecii vecilor.

— Așa-i, domnule vistiernic, răspunse Peter, înclinându-se adânc. Mi-a fost într-adevăr teamă. N-oi fi chiar dumneata cocoșul de munte care a ucis șarpele? Dacă-i așa, mulțam frumos! Însă eu unul am venit aici după sfat. Traiul mi-e strâmtorat și greu; îndeobște, un cărbunar nu ajunge departe; ori eu fiind încă tânăr, m-am cugetat că, poate, într-un fel oarecare, aș izbuti să-mi aflu rost mai bun. Când mă uit mai ales la alții cum s-au îmbogățit nitam-nisam, de-aș lua ca pildă numai pe Ezechiel sau pe Regele dansului, care întorc banii cu furca...

— Peter, grăi piticul dojenitor și suflând fumul până departe, nu-mi vorbi de asemenea inși! Cu ce se aleg ăștia că par fericiți câțiva ani, ca pe urmă să fie cu atât nefericiți? Nu-ți disprețui meseria! Tatăl și bunicul tău au fost oameni de cinste, Peter Munk, tot cărbunari. N-aș vrea să cred că dorința de a trândăvi te-a adus la mine.

Peter se sperie de aceste vorbe, se înroși la față și rosti:

— Nu, domnule vistiernic al pădurii, doar știu și eu trândăvia, cum să zic, e începutul tuturor metehnelor. Dar să nu-mi luați în nume de rău dacă mi-ar plăcea să duc altă viață. Cărbunarul, oricum, e un biet cărbunar, un om mărunt, pe când sticlarii, plutașii, ceasornicarii și ceilalți sunt mai bine văzuți.

— Trufia calcă ades înaintea pierzării, grăi cu mai multă blândețe micul stăpân al pădurii de brazi. Ciudată seminție mai sunteți și voi, oamenii! Rareori întâlnești câte unul mulțumit de starea în care s-a născut și a crescut. Și uite așa, dacă ai fi sticlar, ai râvni la lemnărit, și dacă ai fi lemnar, ți-ar plăcea să fii domn pădurar ori să te muți în locuința funcționarului. Dar fie și așa. Dacă-mi făgăduiești că vei lucra cu sârg, atunci îți dau ajutor sa te salți. Am obiceiul ca fiecărui om, care s-a născut duminica, și vine de mă caută, să-i împlinesc trei dorințe. Primele două sunt slobode; pe cea de-a treia pot s-o resping, dacă văd că-i rea. Prin urmare, dorește-ți ceva, însă, Peter, ceva bun și folositor.

— Ira! Sunteți un omuleț de sticlă pe cinste și cu drept cuvânt vi se zice vistiernic; toate comorile vă stau la îndemână. Așa, care va să zică, dacă pot să-mi doresc ceva pe placul inimii, atunci întâi și-ntâi să dansez mai bine decât Regele dansului și să intru de fiecare dată la cârciumă cu tot atâția bani ca și Ezechiel.

— Nătângule, se mânie piticul, ce dorință ticăloasă-i asta să dansezi bine și să ai bani de joc? Nu ți-e rușine, Peter, să-ți minți astfel norocul? La ce-ți folosește ție și maică-ti dacă știi să dansezi? La ce-ți folosesc bani dacă-i duci la cârciumă și îi lași acolo ca și păcătosul de Rege al dansului? Pe urmă rabzi iar toată săptămâna și n-ai de nici unele. Îți mai las încă o dorință slobodă! Dar vezi, gândește-te mai cu temei.

Peter se scărpină la ceafă și, după câteva clipe de cumpănă, rosti:

— Păi atunci îmi doresc cea mai frumoasă și mai bogată sticlărie din Pădurea Neagră, cu toate cele de trebuință și cu banii ce se cer pentru întreținerea ei.

— Și altceva nimic? întrebă Omulețul îngrijorat. Altceva nimic, Peter?

De, ați putea să-mi dați si un cal și o trăsurică.

— Oh, Peter, cărbunar fără minte! strigă mititelul și de mânie aruncă luleaua aprinsă într-un brad gros, încât acesta se sparse în sute de bucăți. Cai? Trăsuri? Minte, ascultă ce-ți spun, minte de om sănătos și pricepere trebuia să-ți dorești, nu cal și trăsurică. Dar nu te întrista. Fac eu să nu ieși în pagubă, căci dorința asta de-a doua n-a fost chiar proastă de tot. O sticlărie bună poate hrăni pe stăpânul și pe meșterul ei. Dacă ți-ai fi dorit pe deasupra minte și pricepere, atunci caii și trăsurile ar fi venit de la sine.

— Stați, domnule vistiernic, zise Peter, doar mi-a rămas încă o dorință și aș putea să-mi doresc minte, nu-i așa, dacă vi se pare că-mi trebuie chiar atât de mult

— Nu acum! O să mai treci prin destule încercări și atunci vei fi bucuros că ți-a mai rămas o dorință. Și cu asta s-a isprăvit, întoarce-te acasă! vorbi micul duh al brazilor, scoțând o punguță din buzunar. Aici sunt două mii de guldeni. Atât ajunge. Să nu vii la mine după parale, că va trebui să te spânzur de bradul cel înalt! Așa obișnuiesc eu de când stau în pădure! Dar vezi că, acum trei zile, a murit bătrânul Winkfritz, care avea în josul pădurii o sticlărie. Mergi acolo mâine dimineață și caută s-o cumperi pe bani cinstiți. Fii sănătos și harnic și o să mai trec eu pe la tine din când în când, să te ajut cu sfatul și cu fapta, că doar nu mi-ai cerut și mintea care s-ar cuveni. Dar ți-o spun deschis: prima ta dorință a fost rea. Lasă-te de cârciumi, Peter, că nu e om pe care să-l fi fericit multă vreme.

Vorbind astfel, omulețul dădu la iveală o altă lulea dintr-o sticlă albă ca osul și, îndesând-o cu muguri uscați de brad, și-o puse în gura mică, fără dinți. Scoase apoi o cogeamite lentilă, o ținu în dreptul soarelui și își aprinse luleaua. După ce isprăvi, îi întinse prietenos mâna lui Peter, îi mai dădu câteva sfaturi la drum și, trăgând din lulea și suflând din ce în ce mai iute, se făcu nevăzut într-un nor de fum, ce mirosea de-adevăratelea a tutun fin olandez. Plutind încet, norul se pierdu în văzduh printre vârfurile brazilor.

Întors acasă, Peter o găsi pe maică-sa foarte îngrijorată; biata femeie crezuse că i-au luat feciorul în armată. Peter însă era vesel, bucuros și îi povesti că s-a întâlnit la pădure cu un prieten care l-a împrumutat cu bani, ca să-și facă un rost mai bun decât cărbunăritul. Deși maică-sa locuia de treizeci de ani într-o colibă de cărbunar și se obișnuise cu fețele pline de funingine, ca și o morăriță cu bărbatul ei albit de făină, era totuși încă destui de trufașă pentru ca, ascultând vorbele lui Peter despre viitorul lor strălucit, să-și mărturisească și ea disprețul pentru starea de acum.

— Ei da, grăi dânsa, ca mamă de fecior cu sticlărie o să arăt și eu altcum decât vecina Grete sau Bete, iar la biserică o să șed în față, printre oamenii înstăriți.

Pe de altă parte, Peter căzu repede la învoială cu moștenitorii sticlăriei. Îi păstră pe lucrătorii cei vechi și, zi de zi, noapte de noapte, fabrica sticlă. La început, meseria îi plăcu. Cobora încet scara, se plimba de colo colo, cu pași rari, cu mâinile în buzunar, se uita la una, la alta, mai arunca o vorbă de care lucrătorii făceau de obicei mult haz și marea lui bucurie era să stea de față la suflatul sticlei; ba uneori se apuca și el de lucru închipuind din plămada moale tot felul de ciudățenii.

Peste puțin însă se plictisi, începu să vină în sticlărie doar câte un ceas pe zi, apoi o dată la doua zile, apoi numai o dată pe săptămână, iar lucrătorii făceau ce le trecea prin cap. Și toate astea, din pricina cârciumii. Căci duminica, după ce se întorsese de la Dâmbul cu brazi, Peter alergă degrabă la cârciumă unde Regele dansului se și legăna în dans, iar Ezechiel-cel-gros cu bărdaca dinainte, arunca de-acum zarul, jucând pe taleri din cei mașcați. Peter băgă iute mâna în buzunar, ca să vadă dacă Omulețul-de-sticlă se ține într-adevăr de cuvânt și, ce să vezi! Buzunarul era plin cu aur și argint. De altfel și picioarele îi zvâcneau, îi scăpărau, de parcă ar fi vrut să țopăie, să intre în joc, așa că — după ce se sfârși primul dans — Peter își săltă perechea și se luă la întrecere cu Regele dansului; și când acesta sărea în sus preț de trei picioare, Peter sărea patru; și când dădea în pas mărunt, alunecat, Peter se răsucea și își mlădia picioarele, încât lumea din jur aproape că-și pierdea cumpătul de uimire. Iar când în sala de dans străbătu vestea că Peter și-a cumpărat o sticlărie, când văzu lumea că, ori de câte ori zbura pe lângă muzicanți, Peter le arunca un ditamai gologan de șase, atunci uimirea nu se mai potoli defel. Unii ziceau că ar fi găsit o comoară în pădure, alții că ar fi moștenit averea cuiva, destul că toți îl cinsteau și îl socoteau acum bărbat cu greutate, doar pentru că avea bani. Deși se ușură în acea seară de douăzeci de guldeni, totuși buzunarul îi suna și îi zornăia ca și cum i-ar fi rămas încă vreo sută de taleri.

Știindu-se în cinstea oamenilor, Peter nu-și mai încăpea în piele de mândru și bucuros. Arunca banii cu pumnul, dar îi ajuta și pe nevoiași, căci ținea minte cât de greu îl apăsase în trecut sărăcia. Regele dansului pierdu rușinos în fața noului dansator, care dovedea o dibăcie de neîntrecut; astfel că Peter fu poreclit Împăratul dansului. Duminicile, până și cei mai aprigi jucători nu cutezau ce cuteza Peter, dar nici nu pierdeau ca el. Totuși, cât pierdea, tot atâta câștiga, fiindcă lucrurile se petreceau aidoma cum îi ceruse dânsul Omulețului-de-sticlă. Dorise să aibă totdeauna în buzunar banii pe care îi avea și Ezechiel-cel-gros; or, acuma pierdea tocmai la Ezechiel. Dar cum pierdea douăzeci, treizeci de guldeni și Ezechiel îi umfla, cum se trezea din nou cu bani în buzunar. Încet-încet, ajunse însă mai trândav și mai pătimaș decât cei mai înrăiți fârtați din Pădurea Neagră și lumea începu să-i spună mai curând Peter-jucătorul decât Împăratul dansului. Ședea la masa de joc mai în toate zilele de lucru. Sticlăria mergea din rău în mai rău, și asta din lipsa de minte a lui Peter. Îi zorea pe lucrători să facă sticlă cât se poate de multă; dar, cumpărând sticlăria, el nu cumpărase și taina unde anume ar putea vinde sticla la prețul cei mai bun. Până la urmă, nu se mai descurca cu atâta sticlă și o vindea cu jumătate de preț negustorilor în trecere, numai ca să poată plăti pe lucrători.

Într-o seară venea de la cârciumă și, în ciuda vinului ce-l băuse ca să se înveselească, gândea cu jale și groază la destrămarea avutului său. Deodată, simți pe cineva alături. Întoarse capul și ce să vezi! Omulețul-de-sticlă! Lui Peter îi sări pe loc țandăra; încrezut și țâfnos, jură că numai piticul e vinovat de nenorocirea lui.

— Ce mi-e calul, ce mi-e trăsurică! strigă el. La ce-mi folosește sticlăria cu sticlă cu tot? Chiar și pe vremea când eram un biet cărbunar, încă o duceam mai bine și fără bătaie de cap. Acuma nici nu știu când pică portărelul să-mi prețuiască avutul și să mi-l scoată la mezat din pricina datoriilor.

— Așa? se încruntă Omulețul-de-sticlă. Așa? Eu port vina că te-ai nenorocit? Asta-i mulțumită pentru binefacerile mele? Cine te-a pus să dorești ca un netot? Voiai să fii sticlar, fără să știi unde o să vinzi sticla? Nu ți-am spus eu să dorești cu chibzuință? Dar ți-a lipsit mintea, Peter. Mintea și priceperea ți-au lipsit.

— Ce minte și ce pricepere! se răsti Peter. Sunt băiat deștept ca și ceilalți. Îți arăt eu numaidecât!

Și răcnind astfel, îl apucă pe Omuleț de guler și îl strânse vârtos.

— De-acu’ ești în mâna mea, vistiernice! strigă el. O să-ți spun și a treia dorință, să mi-o îndeplinești! Să-mi dai pe loc două sute de mii de taleri mașcați, și o casă și... aoleu! țipă el ca din gură de șarpe, scuturându-și mâna.

Căci omulețul se prefăcuse în sticlă topită, fierbinte, care îl fripse ca focul. Apoi, nu se mai văzu nicăieri.

Câteva zile în șir, umblând cu mâna umflată, Peter se gândi la nerecunoștința și la nebunia lui. Pe urmă își alungă părerile de rău, chibzuind: „Ei, și dacă o să-mi scoată la mezat sticlăria și toate cele, încă-mi mai rămâne Ezechiel-cel-gros. Câtă vreme o să aibă el bani, în toate duminicile, atâta vreme n-o să-mi lipsească nici mie”.

Da, Peter! Și când n-o să mai aibă? Asta se și petrecu într-o zi, drept pildă grăitoare. Era duminică. Peter veni la cârciumă cu trăsura, mușterii își scoseră capetele pe fereastră. Unul zise:

Ia te uită, Peter-jucătorul!

— Da, împăratul dansului, sticlarul cel bogat! vorbi al doilea.

Al treilea însă dădu din cap și rosti:

— Cu bogăția las-o încurcată. Se pare că ar avea o mulțime de datorii și un om de la oraș spunea deunăzi că portărelul n-o să mai aștepte mult până să-i scoată averea la mezat.

Între timp, Peter-cel-bogat, salutându-i cu mândrie și noblețe pe mușterii ce-și țineau capetele la ferești, coborî din trăsură și strigă:

Bună seara, jupâne! A venit Ezechiel-cel-gros?

La care un glas adânc îi răspunse dinlăuntru:

— Hai, Peter, vino, că ți-am păstrat locul! Stăm cu toții aici și jucăm.

Peter Munk intră în cârciumă, băgă iute mâna în buzunar și înțelese că Ezechiel trebuie să fie plin de bani, căci și buzunarul lui era burdușit. Se așeză la masă, lângă ceilalți, și câștigă și pierdu, și iar, și iarăși, până se lăsă noaptea și oamenii cinstiți goliră cârciuma, îndreptându-se spre casele lor. Apoi mai jucară și la lumina lămpii până ce doi fârtați spuseră:

Sus! Ne ducem acasă, la neveste și la copii!

Dar Peter, care tocmai pierduse un rând, stărui pe lângă Ezechiel-cel-gros să mai rămână. Acesta se codi lungă vreme, după care grăi:

— Bine, mai întâi să-mi număr banii, pe urmă jucăm, însă pe nu mai puțin de cinci guldeni jocul, altminteri ar fi o copilărie.

Scoase punga și găsi în ea o sută de guldeni, drept care Peter, știind că are și el atâta, nici nu mai trebui să numere.

Dacă până atunci Ezechiel câștigase frumușel, acum pierdea întruna și înjura de mama focului. Cum arunca zarul și nimerea o „dublă“, cum nimerea și Peter una, însă cu două punctișoare mai mult. Atunci, Ezechiel, furios, aruncă pe masă ultimii cinci guldeni și spuse:

— Încă o dată! Și dacă pierd, tot nu mă las! Mă împrumuți tu din câștigul tău, Peter! Un jucător cinstit își ajută tovarășul.

— Oricât, fie și o sută de guldeni, se învoi Împăratul dansului, bucuros de câștig. Ezechiel aruncă zarul și nimeri cincisprezece.

Așa! strigă el. Acum să te văd!

Peter în schimb aruncă optsprezece, dar, în aceeași clipă, auzi un glas greu, răgușit, în spatele lui:

Gata, cu asta s-a terminat.

Privi îndărăt și îl recunoscu, stând ca o namilă, pe Michel Olandezul. Înfricoșat, scăpă din mână banii pe care tocmai îi câștigase. Dar Ezechiel nici măcar nu-l vedea pe duhul pădurii, ci îi cerea lui Peter să-l împrumute cu zece guldeni și să joace mai departe. Ca stăpânit de un vis, acesta vârî mâna în buzunar, însă nu dădu de nici un ban, scotoci și în celălalt buzunar, dar îl găsi gol, întoarse haina, o scutură, dar nu căzu nici o para chioară; atunci abia își aminti că prima lui dorință fusese ca să aibă mereu atâția bani câți are și Ezechiel-cel-gros. Totul pierise ca fumul. Cârciumarul și Ezechiel se uitau la el mirați cum tot caută și nu-și găsește banii; întâi nici n-au vrut să creadă că nu mai are nimic; dar pe urmă, după ce-i scotociră și ei buzunarele, se mâniară foc, jurând că Peter e un vrăjitor ticălos, care le-a făcut vânt banilor — atât alor săi cât și celor câștigați — în tainița lui de acasă. Peter se apără cât putu, însă, privite pe deasupra, toate vorbeau împotriva lui. Ezechiel spunea că va face ca toți ținutașii din Pădurea Neagră să afle povestea asta cumplită, iar jupânul cârciumar făgădui să plece a doua zi în zori la oraș și să-l dea în judecată pe Peter Munk pentru vrăjitorie, voind cu tot dinadinsul, zicea el, să fie de față când îl vor arde pe rug. Apoi se năpustiră ca turbați asupra lui, îi smulseră pieptarul și îl azvârliră pe ușă afară.

Nici o stea nu licărea pe cer când Peter se furișă amărât acasă. Totuși, flăcăul izbuti să recunoască o umbră neagră, care mergea alături de el și care, în cele din urmă, vorbi:

— S-a isprăvit cu tine, Peter Munk, s-a dus cu strălucirea ta! Or, asta puteam să ți-o prezic încă de atunci când n-ai vrut să mă asculți și ai fugit la piticul de sticlă. Acum vezi și tu cu ce te alegi când nu-mi iei în seamă sfatul. Încearcă o dată cu mine, că mi-e milă de soarta ta. Nimeni nu s-a căit vreodată că mi-a cerul ajutor. Dacă nu te sperie drumul, poți să vii să-mi vorbești mâine, toată ziua, la Dâmbul cu brazi, doar să mă strigi.

Peter înțelese cine-i umbra de lângă el și îl cuprinse groaza. Nu răspunse nimic și o ținu într-o goană până acasă.

Povestitorul abia rosti însă aceste cuvinte că deodată fu întrerupt de un zgomot de afară. În fața hanului se auzea huruit de roți, glasuri care strigau să li se aducă lumânări, bătăi puternice în poartă, lătrat zgomotos de câini. Cărăușul și calfele săriră în sus și se repeziră la fereastra care dădea spre poartă, să vadă ce se petrece. La lumina palidă a unui felinar zăriră în fața hanului o caleașcă mare. Două femei cu obrazul acoperit de văluri tocmai coborau, ajutate de un bărbat înalt. Un vizitiu în livrea deshăma caii, în timp ce un valet dezlega cufărul.

— Domnul să-i aibă în pază, rosti oftând cărăușul. Dacă aceștia scapă nevătămați, atunci nu mă mai tem nici eu pentru căruța mea.

— Liniște! șopti studentul. Cred că nu pe noi ne pândesc tâlharii, ci pe aceste doamne. Pesemne că cei de jos au fost înștiințați de sosirea acestor călători. Daca le-am putea da de veste! Dar, ia stai! În tot hanul nu-i decât o singură cameră ca lumea, potrivită pentru niște doamne. Camera vecină cu a mea. Cu siguranță că acolo vor fi conduse. Stați liniștiți aici. O să încerc să vorbesc cu slujitorii.

După ce stinse lumânările, lăsând-o aprinsă numai pe aceea pe care i-o dăduse hangița, tânărul se furișă în camera lui. Acolo ascultă încordat ce se petrece dincolo de ușă.

Nu trecu mult și se auziră pași pe scară. Cele două doamne, însoțite de hangiță, urcau treptele, îndreptându-se spre camera alăturată de a lui. Hangița le îndemnă mieroasă să se culce cât mai repede, fiindcă erau, desigur, obosite de drum, și plecă. Curând, studentul desluși pe scară pași grei, bărbătești. Atunci crăpă ușa cu băgare de seamă și-l zări pe bărbatul cel înalt care ajutase doamnelor să coboare din caleașcă. Purta straie de vânător, și la brâu avea un cuțit de vânătoare. Părea să fie un căpitan de poștă sau însoțitorul doamnelor străine. Văzându-l singur, studentul deschise repede ușa și-i făcu semn să intre la el. Omul se apropie mirat și înainte de a apuca să întrebe ceva, studentul îi șopti:

— Domnule, în noaptea aceasta ați nimerit într-un cuib de tâlhari.

Străinul se sperie. Studentul îl trase însă înăuntru și îi povesti despre întâmplările ciudate din han.

Vânătorul părea foarte îngrijorat. Îi povesti tânărului că doamnele, o contesă și camerista ei, voiseră să călătorească toată noaptea, dar, la o distanță de o jumătate de oră de han, le ieșise în cale un călăreț și le întrebase încotro mergeau. Aflând că aveau de gând să treacă noaptea prin Spessart, le povățuise să n-o facă, fiindcă în pădure le pândeau mari primejdii.

— Ascultați sfatul unui om de treabă, adăugase el, și renunțați la această hotărâre. Nu departe de aici se află un han. Chiar dacă nu vă place și vă vine peste mână, e mai bine să înnoptați acolo decât să călătoriți prin bezna asta și să vă primejduiți viața fără rost.

Drumețul păruse un om cinstit, cumsecade, și fiindcă contesa se temea să nu fie atacată de tâlhari, l-a ascultat și a poruncit vizitiului să oprească la han.

Vânătorul socoti de datoria lui să le vestească pe doamne de primejdia ce le pândea. Intră în cealaltă cameră și, după puțin timp, deschise ușa care despărțea odaia contesei de aceea a studentului. Contesa, care părea să aibă vreo patruzeci de ani, intră, palidă de spaimă, în camera studentului și-l rugă să repete ceea ce-i spusese vânătorului. Apoi se sfătuiră cum să iasă din încurcătură. Până la urmă hotărâră să se adune fără gălăgie laolaltă, atât cei doi slujitori, cât și cărăușul și calfele, ca să se afle cel puțin împreună în clipele de primejdie.

După ce făcură așa cum plănuiseră, încuiară ușa care despărțea camera contesei de coridor și îngrămădiră în fața ei scrinuri și scaune. Contesa și camerista se așezară pe pat, iar cei doi slujitori rămaseră de veghe. Ceilalți oaspeți, însă împreună cu vânătorul, se așezară la o masă în camera studentului, hotărâți să înfrunte primejdia.

Erau aproape orele zece. În han domnea o liniște adâncă. Părea că nimeni și nimic nu avea să-i tulbure pe oaspeți. Făurarul spuse într-un târziu:

— Ca să gonim somnul, ar fi bine să ne trecem vremea ca și până acum. Fiecare dintre noi cunoaște o mulțime de povești, și dacă domnul vânător nu are nimic împotrivă, să istorisim mai departe.

Vânătorul nu numai că nu se împotrivi, ci ca să arate că încuviințează întru totul acest fel de a-și petrece timpul, ceru să povestească și el o întâmplare. Și începu:

Răspuns de AnnaE · martie 16, 2020

INIMĂ RECE (Partea a doua)

Luni dimineață, când Peter veni la sticlărie, îi găsi acolo nu numai pe lucrători, ci și pe alți oameni, la care lumea nu se prea uita cu drag, adică portărelul și trei aprozi de la judecătorie. Funcționarul îi ură bună dimineața, vru să știe cum a dormit, pe urmă scoase la vedere un catastif gros, în care se aflau înscrise toate datoriile lui Peter.

— Puteți să plătiți, ori nu? întrebă funcționarul privind aspru la el. Și nu lungiți vorba, că n-am timp de pierdut. Până la turn sunt trei ore bune de mers.

Lui Peter îi pieri curajul. Mărturisi că nu mai are nici un sfanț și lăsă pe seama funcționarului să prețuiască locuința, ograda, sticlăria, grajdul, trăsura și caii; și, în vreme ce portărelul cu aprozii umblau de colo-colo, măsurând și prețuind, Peter chibzuia că nu-i tocmai departe până la Dâmbul cu brazi: „Nu m-a ajutat ăla mic, își zicea el, atunci îmi încerc norocul cu namila." Fără să se codească prea mult, porni spre Dâmbul cu brazi, în fuga mare, de parcă aprozii ar fi alergat pe urmele lui. Trecând în grabă pe lângă locul unde vorbise întâia oară cu Omulețul-de-sticlă, i se păru că o mână nevăzută dă să-l oprească; dar Peter se smulse și fugi într-un suflet până la hotarul de care își aminti numaidecât. Abia ce rosti gâfâind: „Michel Olandezul! Domnul Michel!" că și răsări în fața lui plutașul cel uriaș, cu o rangă în mână.

— Ai venit? rosti acesta zâmbind. Au vrut să scoată pielea de pe tine, să te vândă celor care ți-au dat cu împrumut? Ei, fii liniștit! Toată năpasta ți se trage de la piticul de sticlă, schismașul și fățarnicul! Când faci un dar, apoi dar să fie, nu cu țârâita, ca zgârcitul ăla. Hai până acasă la mine, adăugă Michel îndreptându-se spre pădure, să vedem dacă facem târgul.

“Târgul? gândi Peter. Ce-ar putea să-mi ceară, ce-aș putea să-i dau în schimb? Vrea să-i slujesc, ori ce alta?"

Merseră cât merseră, la deal, pe o potecă povârnită, când deodată Peter se trezi pe buza unei prăpăstii adânci, întunecate. Michel Olandezul coborî pe peretele stâncos, de parcă ar fi călcat ușurel pe o scară de marmură. Pe urmă, Peter fu cât pe-aci să leșine, căci — ajuns pe fundul prăpastiei — Michel crescu înalt cât o turlă de biserică și îi întinse un braț lung cât sulul de la războiul de țesut, având la capăt o mână lată ca masa de la cârciumă.

— Șezi pe mâna mea, ține-te de degete și n-o să cazi! strigă Michel Olandezul cu o voce care suna de jos cum sună clopotul la morți.

Tremurând, Peter ascultă porunca, se așeză pe mâna uriașului și se ținu de degetul cel gros. Coborâșul era lung, din adânc în mai adânc, totuși Peter, spre mirarea lui, văzu că nu se întunecă deloc; dimpotrivă, prăpastia parcă se umplea tot mai mult de lumina zilei, până ce ochiul n-o mai putu răbda. Pe măsură ce Peter cobora, Michel Olandezul scădea la statură, iar jos de tot avea din nou înfățișarea de mai înainte și stătea în fața unei case nici mai bună nici mai rea decât casele țăranilor înstăriți din Pădurea Neagră. Odaia unde intrară nu se deosebea în nici un fel de odăile obișnuite, doar că părea singuratică. Ornicul de lemn agățat în perete, soba de olane, lavițele late, sculăria înșirată pe polițe — toate arătau ca și în alte părți. Michel îi pofti să ia loc la masa cea lungă, ieși apoi și se întoarse curând cu un ulcior de vin și cu pahare. Turnă vinul și începu să vorbească despre bucuriile vieții, despre țări străine, despre orașe minunate, despre râuri și fluvii, încât Peter, simțind că-l încearcă dorul după atâtea frumuseți, i-o și spuse deschis. Iar acesta vorbi:

— Chiar dacă trupul ți-a fost plin de putere și îndrăzneală și ai vrut să întreprinzi ceva, totuși câteva bătăi ale inimii tale proaste te-au făcut să tremuri. Și apoi, gândul la onoarea rănită, mâhnirea sufletului — de ce s-ar sinchisi un băiat isteț de asemenea fleacuri? Ai simțit cumva că te doare capul când ți-au spus deunăzi șarlatan și ticălos? Te-a durut cumva burta când a venit portărelul să te arunce din casă? Spune, spune cinstit: ce te-a durut?

— Inima, răspunse Peter ducându-și mâna în dreptul inimii căci i se părea că bate cu teamă și nu-și mai găsește locul în piept.

— Nu te supăra că-ți spun, dar ai risipit multe sute de guldeni printre cerșetori și alți netrebnici. Și ce folos ai tras? Ei ți-au urat în schimb fericire și sănătate. Mă rog, și te-ai făcut mai sănătos din asta? Puteai să ții un medic numai cu jumătate din banii aruncați în vânt. Fericire? Bună fericire, când te alungă din casă și ți-o scoate la mezat! Și ce te îndemna să bagi iute mâna în buzunar când vreun cerșetor întinde pălăria lui zdrențuită? Inima, iarăși inima! Nicidecum ochii, limba, mâinile sau picioare!e! Doar inima! Cum s-ar zice, ai pus prea mult la inimă.

— Dar cum să fac altfel? îmi dau chiar acum silința să o stăpânesc, totuși bate și mă doare.

— Păi tu, biet nevolnic, firește că nu poți face nimic, spuse Michel râzând. Dar ia dă-mi mie lucrușorul ăla care ticăie și să vezi ce bine o să te simți!

— Să-ți dau inima mea? strigă Peter îngrozit, înseamnă să mor pe loc. Asta nu, niciodată!

— Ai muri într-adevăr dacă te-ar tăia vreun chirurg de-ai voștri și ți-ar scoate inima din piept. Dar cu mine-i altceva. Poftim intră și o să te convingi!

Cu aceste cuvinte, Michel Olandezul se ridică, descuie ușa unei cămări și îl conduse pe Peter înăuntru. Când flăcăul trecu peste prag, inima i se strânse dureros, dar el n-o luă în seamă, căci o priveliște neașteptată și grozavă se deschise în fața lui. Pe mai multe rafturi de lemn se înșirau borcane de sticlă, umplute cu o licoare străvezie, și în fiecare borcan era câte o inimă; de asemenea, pe fiecare borcan era lipită o hârtie cu câte un nume; Peter citi din curiozitate; se aflau aici inima portărelului din F., inima lui Ezechiel-cel-gros, inima vestitului Rege al dansului, inima pădurarului-șef; se mai găseau aici șase inimi de cămătari, opt de ofițeri recrutori, trei de samsari — într-un cuvânt, o adevărată colecție a celor mai suspuse inimi din acel ținut, pe o întindere de douăzeci de ore de mers.

— Privește, vorbi Michel Olandezul, ăștia toți s-au lepădat de teama și de grijile vieții! Nici o inimă de-aici nu mai bate înfricoșată ori mâhnită, iar foștii lor stăpâni se simt tare bine că au scăpat de musafirul care le tulbura casa.

— Și ce poartă acum în piept? întrebă Peter, aproape năuc de câte i-a fost dat să vadă.

— Asta! răspunse Michel Olandezul și scoase dintr-un sertar o inimă de piatră.

— Cum? O inimă de piatră? spuse cutremurat Peter și pielea i se încreți. Ascultă, domnule Michel, asta trebuie că e rece în piept.

— Desigur, însă e o răceală plăcută. Adică, de ce ar fi inima caldă? Iarna, căldura ei nu-ți ajută la nimic, mai degrabă te încălzește un rachiu bun de cireșe; iar vara, când totul e arșiță și foc, nu-ți închipui cum te răcorește o asemenea inimă. Pe urmă, cum spuneam, nici tu frică, nici tu groază, nici tu milă neroadă, nici tu alte suferințe și zdruncinări.

— Și asta-i tot ce ai să-mi dai? întrebă Peter mâhnit. Eu trăgeam nădejde la bani și când colo vrei să mă procopsești cu o piatră.

— Mă rog, după socoteala mea, cred că te-ai mulțumi la început cu o sută de mii de guldeni. Dacă te arăți dibaci, poți să ajungi în curând milionar.

— O sută de mii? strigă fericit sărmanul cărbunar. Păi atunci, nu mai zvâcni atât de iute ici în piept? Ne socotim noi îndată! Bine, Michel, dă-mi piatra și banii și ia-mi-o pe neastâmpărata asta de inimă.

— Am bănuit eu că ești băiat cu cap, vorbi Michel zâmbind prietenos. Haide să mai bem un rând și pe urmă-ți număr banii.

Astfel, intrară din nou în odaie și se puseră pe băut și băură până ce Peter căzu într-un somn adânc.

Peter cărbunarul se trezi la sunetul voios al poștalionului și ce să vezi! Se afla într-o caleașcă frumoasă, pe un drum larg și, aplecându-se afară, zări îndărătul lui Pădurea Neagră, răspândită pe albastre depărtări. Mai întâi nu-i veni să creadă că el însuși șade în caleașcă, fiindcă nici hainele nu mai erau cele pe care le purtase în ajun. Dar în curând își aminti totul cu atâta limpezime, încât orice îndoială pieri și Peter își zise bucuros: „Ei da, sunt cărbunarul Peter Munk, asta-i limpede, nu-i nimeni altul."

Se mira că nu-l încearcă nici o tristețe, acum, când părăsea întâia oară tihna patriei sale, a pădurilor, în care a trăit atâția ani; chiar și atunci când se gândea la maică-sa, rămasă în mizerie, fără ajutor, nu putea stoarce din el baremi o lacrimă ori un suspin; căci îl stăpânea nepăsarea întru toate. „Păi da, cugetă el, lacrima, suspinul, dorul de casă, duioșia, astea vin de la inimă, or eu, mulțumită lui Michel Olandezul, am o inimă rece, de piatră."

Își duce mâna la piept. Acolo era liniște, nimic nu mișca. „Dacă și-a ținut tot așa cuvântul în ce privește suta de mii de guldeni, atunci știu că mi-ar prii", își zise Peter și începu să caute prin caleașcă. Găsi tot felul de veșminte, cum nici n-ar fi visat, însă banii nicăieri. Până la urmă descoperi totuși o geantă cu multe mii de taleri-aur și înscrisuri pentru bănci din toate marile orașe. „Așadar, s-a făcut, mi s-a împlinit voia", gândi el. Se tolăni într-un colț al caleștii, și mână și dă-i în lumea largă.

Călători doi ani, uitându-se din caleașcă ba la dreapta, ba la stânga, în susul caselor; când se oprea, nu vedea decât tăblița de pe cârciumă; apoi umbla prin oraș, în lung, în lat, cerând să i se arate cele mai plăcute lucruri. Dar nimic nu-l mișca, nu-l bucura; nici un tablou, nici o clădire, nici o muzică, nici un dans; inima lui de piatră nu se înfiora, ochii și urechile își pierduseră orice simț al frumosului. Nu-i rămăsese din plăceri decât mâncarea, băutura și somnul. Astfel își ducea viața, călătorind prin lume fără rost, trecându-și timpul cu mâncarea și dormind de plictiseală. Uneori, ce-i drept, își mai amintea de vremea când, băiat sărac, nevoit să-și agonisească traiul prin muncă, fusese totuși mai vesel și mai fericit. Pe-atunci, priveliștea văii însorite, sunetul muzicii și al glasului omenesc îl desfătau; pe-atunci, se bucura ore întregi la gândul că în curând trebuie să pice maică-sa, cu mâncarea aceea simplă, și îi va așterne masa lângă cuptorul de cărbuni. Amintindu-și de trecut, i se părea foarte curios că acum nici măcar să râdă nu putea, el care odinioară izbucnea în râs la cea mai mică glumă. Când alții râdeau cu poftă, el abia de-și desena un zâmbet șters, căci inima lui rece nu știa de veselie, într-adevăr, Peter se simțea tare liniștit; de mulțumire însă nici vorbă nu putea fi. Până la urmă nu dorul, nici suferința depărtării, ci pustietatea, scârba, viața fără bucurii îl îndemnară să se întoarcă acasă. Când trecu de Strassburg și zări din nou pădurea umbroasă a patriei, când văzu iar staturile acelea vânjoase, fețele deschise, cinstite, ale oamenilor din Pădurea Neagră, când auzi glasurile lor puternice, adânci, dar cu sunet plăcut — atunci Peter își duse repede mâna la inimă; căci se părea că sângele îi curge mai năvalnic în trup și că va fi să se bucure și să plângă totodată. Dar ce gând aiurea și fără temei! Doar avea inimă de piatră și pietrele sunt moarte, nu râd, nu plâng!

Primul drum îl făcu la Michel Olandezul, care îl primi în felul lui politicos.

— Michel, am călătorit și le-am văzut pe toate, îi spuse Peter, însă toate sunt fleacuri și m-am plictisit. Piatra pe care o port în piept mă apără de multe, nu-i vorbă. Nu mă zbucium, nu mă întristez; dar nici nu mă bucur și o duc așa de parcă aș trăi numai pe jumătate. Nu s-ar putea ca inima asta de piatră să simtă nițeluș? Ori mai bine dă-mi inima cea veche! M-am obișnuit cu ea timp de douăzeci și cinci de ani și, chiar dacă mai făcea câte o năzbâtie, era totuși o inimă voioasă și sprintenă.

Uriașul pădurii se porni pe un râs greu și răutăcios. Apoi răspunse:

— Când vei muri, Peter Munk, atunci n-o să-ți lipsească. Atunci vei primi din nou inima ta moale, mișcătoare și vei putea să simți ce-o fi să simți, bucurie sau durere. Dar aici, sus, n-o mai capeți înapoi. Ascultă, Peter, de călătorit ai călătorit, numai că ți-ai dus viața în așa fel încât nu putea să-ți fie de folos. Așează-te undeva în pădure, clădește-ți casă, ia-ți nevastă, sporește-ți averea, că doar nimic alta decât munca ți-a lipsit. Din lene ai dat în plictiseală și acum îți verși necazul asupra unei inimi nevinovate.

Peter găsi că Michel are dreptate în ce privește lenea și își puse în gând să ajungă și mai bogat, din ce în ce mai bogat. Michel îi mai dădu încă o sută de mii guldeni și se despărțiră ca buni prieteni.

Curând se răspândi prin Pădurea Neagră zvonul că Peter Munk cărbunarul, sau Peter-jucătorul, s-ar fi întors și că ar fi încă și mai bogat decât fusese altădată. Și oamenii se purtară iarăși cum se poartă. Când ajunsese la sapă de lemn, îl dăduseră pe ușă afară, în plină zi; acum, când își făcu intrarea într-o după-amiază de duminică, toată lumea veni să-i strângă mâna, să-i laude calul, să-l întrebe cum a călătorit; iar când se puse din nou la joc cu Ezechiel-cel-gros, jucând pe taleri din cei mașcați, oamenii îl cinstiră mai mult ca oricând. Acum nu se mai ținea de sticlărit, ci o făcea pe negustorul de lemne; dar asta, numai de ochii lumii, căci de fapt se îndeletnicea mai ales cu comerțul de grâne și cu camăta. Jumătate din Pădurea Neagră ajunse cu timpul să-i fie datoare. Nu împrumuta bani decât cu dobândă grasă, ori vindea grâul cu preț întreit nevoiașilor care nu-l puteau plăti pe loc. Portărelul îi era acum prieten la cataramă; când cineva nu-i vărsa domnului Peter Munk banii la zi, pornea călare, cu gealații săi, prețuia casa și ograda bietului datornic, scotea totul la mezat, alunga tată, mamă și copil în pădure. La început, bogătanul de Peter avu dintr-asta oarecare neplăceri. Sărmanii oameni, prădați de lucrușoarele lor, năvăleau grămadă la ușa lui; bărbații îi cereau îndurare; femeile dădeau să-i moaie inima de piatră; copiii plângeau după un coltuc de pâine. Dar după ce făcu rost de câțiva dulăi zdraveni, amuți și mieunatul ăsta de pisici, cum îi zicea el. Fluiera și asmuțea câinii asupra liotei de cerșetori, care fugeau care încotro, țipând. Cel mai mare necaz îl avea din partea „bătrânei". Și aceasta nu era alta decât doamna Munk, mama lui Peter. După ce îi vânduseră casa și acareturile, femeia căzu în mare nevoie, iar fiul, întors în țară bogat, nu se mai sinchisea de soarta ei. Așa că venea din când în când la pragul casei lui, bătrână, slabă, bolnavă, rezemată într-un toiag. Nu îndrăznea să intre, căci o alungase într-un rând; dar o durea în suflet că trebuia să-și ducă traiul din mila altor oameni, când propriul ei fiu ar fi putut să-i înlesnească o bătrânețe fără griji. La vederea chipului palid și atât de cunoscut, a ochilor rugători, a mâinii ofilite, întinse după ajutor, a umerilor lăsați, inima rece a fiului nu se cutremura. Când bătrâna ciocănea sâmbătă seara la ușa lui, Peter se încrunta, scotea un gologan, îl înfășură într-o hârtie și poruncea unui slujitor să i-l dea pe fereastră. Auzea glasul tremurător, care îi mulțumea și îi dorea fericire în viață; o auzea cum pleacă tușind, cu pașii târșiți, dar nu se gândea decât la gologanul pe care îl cheltuise fără rost.

În sfârșit, chibzui că e timpul să se însoare. Știa că orice tată din Pădurea Neagră i-ar fi dat bucuros pe fiică-sa. Însă Peter alerga greu. Voia și de astă dată ceva pe măsura norocului și a minții lui. De aceea, cutreieră călare toată Pădurea Neagră, privi aici, privi colea și nici una dintre frumoasele locului nu i se păru destul de frumoasă. Până la urmă, după ce căută zadarnic prin toate sălile de dans, auzi cum că cea mai frumoasă și mai vrednică din Pădurea Neagră ar fi fata unui țapinar. Trăiește tăcută și retrasă, se îngrijește cu hărnicie și pricepere de casa părintească și nu se arată la dans nici măcar de Florii sau în zilele de hram.

Aflând de această minune a Pădurii Negre, Peter hotărî să se ducă la pețit și porni călare spre coliba ce-i fusese arătată. Tatăl frumoasei Lisbeth îl primi pe nobilul domn cu uimire și se uimi și mai mult când auzi că-l are în față pe Peter-cel-bogat și că acesta vrea să-i fie ginere. Nu cumpăni lungă vreme, căci își zise că va scăpa în acest fel de sărăcie și necaz. Se învoi deci fără s-o mai întrebe și pe frumoasa Lisbeth care, de cuminte ce era, nu se împotrivi și în curând ajunse doamna Peter Munk.

Dar nu avu parte sărmana de lumina ce o visa. Se știa pricepută la gospodărie, ci nu izbutea să-i intre în voie domnului Peter Munk! Îi era milă de săraci și, fiind nevastă de om bogat, credea că nu păcătuiește dăruind câte un bănuț cerșetoarelor sau întinzând câte un păhărel de rachiu bătrânilor nevoiași. Dar când domnul Peter o prinse într-o zi, strigă la ea cu mânie, sfredelind-o din ochi:

— De ce îmi risipești averea pe golani și pierde-vară? Mi-ai adus tu ceva în casă de te încumeți la dărnicie? Toiagul de cerșetor al lui tată-tău nu e bun nici măcar să-mi încălzesc supa, iar tu arunci banii ca și când ai fii prințesă! Doar o dată să te mai prind, c-apoi îmi simți tu mâna!

Frumoasa Lisbeth plângea în odaia ei din pricina soțului atât de aspru și de multe ori își zicea că mai bine ar trăi în coliba săracă a tatii decât în casa lui Peter-cel-bogat, zgârcit și fără inimă. Ah, să fi știut că soțul ei are inimă de piatră, că nu e în stare să iubească pe nimeni, nici pe ea, nici pe ceilalți, atunci poate că nu s-ar fi mirat așa de mult! Destul că, de câte ori ședea în prag și zărea trecând un cerșetor, care se ruga de ea cu pălăria întinsă, Lisbeth închidea ochii să nu vadă mizeria și strângea pumnii ca nu cumva, pe negândite, să vâre mâna în buzunar și să scoată un bănuț, Așa se brodi că, până la urmă, îi ieși buhul în toată Pădurea Neagră că ar fi mai zgârcită chiar și decât Peter Munk. Dar într-o zi, frumoasa Lisbeth se așeză din nou în fața casei; torcea și cânta un viers; se simțea veselă, pentru că afară timpul era frumos, iar domnul Peter ieșise călare în câmp. Deodată, zări pe cărare un omuleț, cărând un sac mare și greu, încât se auzea de departe cum gâfâie. Privindu-l, Lisbeth își zise că un bătrânel atât de pirpiriu n-ar trebui să care asemenea poveri. Între timp, acesta se apropie icnind, poticnindu-se și când ajunse în dreptul doamnei Lisbeth, mai că se prăbuși sub greutatea sacului.

— Ah, doamna, rosti el, aveți bunătatea și dați-mi un strop de apă! Nu mai pot, simt că mă prăpădesc.

— La anii dumneavoastră nici n-ar trebui să cărați atâta, răspunse Lisbeth.

— Ei da, oftă omulețul, dacă nu m-ar sili nevoia să fiu slugă de povară, ca să-mi țin zilele. O doamnă bogată ca dumneavoastră nici nu-și închipuie ce dureroasă e sărăcia și ce mult face o gură de apă rece în arșița asta.

Când auzi ce auzi, Lisbeth intră iute în casa, luă un ulcior de pe poliță și îl umplu cu apă proaspătă; dar când ieși și îl văzu mai de aproape cum șade sfârșit, neputincios, pe sacul lui, atunci mila o pătrunse adânc în inimă; știind că soțul nu-i acasă, puse ulciorul cu apă deoparte, turnă vin într-un pahar, așeză pe gura paharului o pâiniță de secară și le duse bătrânului.

— Ah, un picuș de vin, la anii ce-i aveți, o să vă prindă mai bine decât apa, vorbi ea. Dar nu beți dintr-o dată și mai mâncați din pâine!

Omulețul o privi cu mirare și lacrimi mari se iviră în ochii lui bătrâni. Bău și grăi:

— Am trăit mult, dar n-am întâlnit decât puțini oameni atât de milostivi, care îți întind darul cu atâta drăgălășenie și din toată inima, doamnă Lisbeth. Pentru asta veți avea parte de fericire. O astfel de inimă nu rămâne fără răsplată.

— Da! Și răsplata o primești pe loc! se auzi un glas răstit și, când întoarseră capetele, văzură că e domnul Peter, furios și roșu la față. Până și vinul meu din poamă aleasă îl dai la cerșetori? adăugă el răcnind. Și paharul meu îl duci la buzele vagabonzilor!? Na! Poftim răsplata!

Lisbeth îi căzu la picioare și îl rugă s-o ierte; dar inima de piatră nu știa de milă; Peter răsuci cravașa pe care o ținea în mână și, cu mânerul de abanos, o lovi pe nevastă-sa drept în frunte, așa de rău, încât biata femeie se prăbuși moartă în brațele bătrânului. Dându-și seama de ce-a făcut, parcă-l încercă o clipă remușcarea; se aplecă să vadă dacă mai zvâcnește viața în trupul ei; dar omulețul rosti cu vocea lui binecunoscută:

— Nu te mai trudi, Peter, cărbunarule! A fost cea mai frumoasă și mai gingașă floare din Pădurea Neagră. Tu ai strivit-o și nu va mai înflori nicicând.

Lui Peter îi fugi sângele din obraz. El vorbi:

— Va să zică dumneata ești, domnule vistiernic? Acu’ ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, că așa a fost să se întâmple. Nădăjduiesc însă că nu mă vei arăta ia judecătorie drept ucigaș.

— Ticălosule! răspunse Omulețul-de-sticlă. La ce mi-ar folosi dacă ți-aș duce la spânzurătoare învelișul muritor? Nu de judecata pământeană să te temi, ci de altele, mai aspre, căci ți-ai vândut inima necuratului.

— Și dacă mi-am vândut-o, strigă Peter, atunci nu-i nimeni vinovat decât vistieria ta înșelătoare. Tu, spirit viclean, m-ai dus pe calea pierzării, m-ai silit să caut ajutorul altcuiva și de aceea porți întreaga răspundere.

Dar abia isprăvi, că Omulețul începu să crească, să se umfle, se făcu mare și lat, ochii ajunseră cât farfuriile, gura părea un cuptor încins din care izbucnea flăcări. Peter căzu în genunchi și, în ciuda inimii lui de piatră, tremura tot ca un plop tremurător. Cu gheare de uliu, duhul pădurii îl prinse de grumaz, îl răsuci ca într-un vârtej de frunze uscate și îl zvârli apoi la pământ de-i trosniră coastele.

— Râma pământului! răcni el cu glas de tunet. Numai să vreau, și te zdrobesc pe loc. Fiindcă te-ai purtat ca un nelegiuit față de stăpânul pădurii! Dar întru cinstea acestei femei moarte, care m-a hrănit și mi-a dat de băut, îți las un răgaz de opt zile. Dacă nu apuci pe calea cea bună, vin din nou și îți spulber mădularele, și o să apui în bezna păcatului tău.

Era de acum seară când niște bărbați în trecere găsiră pe bogătașul Peter Munk lungit la pământ. Îl întoarseră pe toate fețele, să vadă dacă mai răsufla; dar mult timp încercările lor fură în zadar. Până la urmă, unul din ei intră în casă, aduse apă și îl stropi. Peter trase adânc aer în plămâni, gemu, deschise ochii, se uită lung în jurul său și întrebă de doamna Lisbeth; dar nimeni n-o zărise. Peter mulțumi oamenilor pentru ajutor, se târî până-n casă și căută peste tot; Lisbeth nu era nici în pivniță, nici în pod și, ceea ce dânsul ținuse drept un vis urât, nu era decât tristul adevăr. Stând așa, de unui singur, îi trecu prin cap o sumedenie de gânduri ciudate.

Nu-i era teamă de nimic, că doar avea inimă de piatră. Totuși, gândind la moartea soției, îi venea în minte propriul lui sfârșit, cât de împovărat va fi să plece din lume, tare împovărat de lacrimile săracilor, de blestemele lor, care nu izbutiseră să-i moaie inima, de jalea celor aflați la nevoie, asupra cărora asmuțise câinii, de tăcuta suferință a mamei, de sângele frumoasei și blândei Lisbeth. Și cum ar fi putut să dea socoteală bătrânului ei părinte, dacă ar fi venit și l-ar fi întrebat: „Unde-i fiica mea, nevastă-ta?“ Și cum l-ar fi putut scoate vinovat pe altul, pe stăpânul pădurilor, al apelor, al munților și al vieții omenești?

Toate astea îl chinuiau și în somn. Și un glas dulce parcă-l trezea mereu: „Peter, fă-ți rost de o inimă caldă!" Și când se deștepta, închidea iute ochii, fiindcă glasul părea să fie al bietei Lisbeth, care îl sfătuia într-acest fel.

A doua zi, ca să mai scape de gânduri, se duse la cârciumă. Acolo îl găsi pe Ezechiel-cel-gros. Se așeză la masa lui, vorbiră ba una, ba alta, despre timpul senin, despre război, despre biruri și, în cele din urmă, despre moarte, despre cum au murit unul ici, altul colea, pe neașteptate. Atunci, Peter îl întrebă pe Ezechiel ce crede el despre moarte și ce se întâmplă apoi. Ezechiel îi răspunse că trupul e culcat în mormânt, sufletul însă zboară fie sus la cer, fie jos, în iad.

— Înseamnă că și inima o bagă în mormânt? întrebă Peter curios.

Bineînțeles, o îngroapă și pe ea.
Dar când cineva nu mai are inimă?

La aceste cuvinte, Ezechiel îl privi cu niște ochi cumpliți.

— Ce vrei să spui? rânji el. Îți bați joc de mine? Crezi că nu am inimă?

— Ba cum să nu, inimă-i destulă, tare ca piatra, răspunse Peter.

Ezechiel se uită la el fâstâcit, își plimbă ochii în jur să vadă dacă n-a auzit nimeni, apoi vorbi:

— De unde știi? Ori poate nu-ți mai ticăie nici ție inima ?

— Nu mai ticăie! Cel puțin nu aici, în pieptul meu. răspunse Peter Munk. Dar ia spune-mi, acum că m-ai înțeles, ce-o să se mai întâmple cu inimile noastre?

— Ce-ți pasă, frate? i-o întoarse Ezechiel râzând. Doar o să-ți duci viața pe pământ, și ajunge! Tocmai ăsta-i câștigul ce ni-l dau inimile reci. Ne scutesc de teama unor gânduri înfricoșătoare.

— E drept. Totuși, mai cuget. Și chiar dacă nu mai cunosc teama, totuși țin minte cum mă speria iadul când eram un băiețel nevinovat.

— De, chiar bine de tot n-o să ne fie, îngădui Ezechiel. L-am întrebat odată pe un învățător și acela mi-a spus că, după moarte, inimile sunt cântărite, ca să se vadă cât atârnă păcatele. Cele ușoare se înalță, cele grele se scufundă. Așa că pietrele noastre cred că o să tragă mult la cântar.

— Desigur, întări Peter. Și de multe ori nu mă prea simt la largul meu când judec toate astea, în timp ce inima nici nu tremură, nici nu-i pasă.

Astfel vorbiră cei doi fârtați. Dar în noaptea ce urmă, Peter auzi de cinci sau de șase ori glasul binecunoscut, care îi șoptea la ureche: „Peter, fă-ți rost de o inimă mai caldă!“ Nu-l munceau părerile de rău pentru omorul săvârșit, însă de fiecare dată când le spunea slugilor că Lisbeth ar fi plecat într-o călătorie, gândea în sinea lui: „Încotro să fi plecat? “ Șase zile petrecu astfel și noapte de noapte auzi glasul acela, care îi amintea de duhul pădurii și de grelele lui amenințări. Dar în dimineața celei de-a șaptea zi, Peter sări din așternut și strigă:

— Ei bine, vreau să-ncerc! N-oi putea să-mi fac rost de una mai cladă? Piatra asta din piept îmi face viața stearpă și pustie.

Își puse repede haina de sărbătoare, se săltă pe cal și porni către Dâmbul cu brazi.

La poalele dâmbului, acolo unde începea desișul, Peter descălecă, priponi calul și urcă degrabă creasta. Și când ajunse la bradul cel gros, spuse:

— Tu, în pădurea de brazi vistiernic,

Tu, peste codri stăpânul puternic.

De sute de ani te lași văzut

De cei ce duminica s-au născut.

Cum sfârși, cum se arătă și Omulețul-de-sticlă. Dar nu prietenos, drăguț ca de obicei, ci posomorât și trist. Era îmbrăcat într-o hăinuță din sticlă neagră și o panglică de doliu îi atârna din pălărie. Peter știa de ce poartă doliu.

— Ce vrei, Peter Munk? întrebă cu glas surd Omulețul.

— Mai am o dorință, domnule vistiernic, făcu Peter cu ochii în pământ.

— Oare mai poate dori o inimă de piatră? Cugetului tău întunecat nu-i lipsește nimic și mă îndoiesc că-ți voi împlini dorința.

— Dar mi-ai făgăduit trei, din care mi-a mai rămas una.

— Pe care însă o pot respinge, dacă-i rea! îi aminti duhul pădurii. Dar, mă rog, să auzim ce dorești!

— Scoate-mi piatra moartă din piept și pune-mi în loc inima cea vie, se rugă Peter.

— Am făcut eu târgul cu tine? răspunse Omulețul-de-sticlă. Sunt eu Michel Olandezul, care îi pricopsește pe oameni cu bogății și cu inimi reci ? Du-te la el de-ți caută inima.

— Ah, dânsul n-o mai dă înapoi în vecii vecilor, oftă Peter.

— Mi-e milă, cu toate că ești un rău, vorbi Omulețul după câteva clipe de gândire. Dealtfel, nici dorința nu e proastă, ca să te lipsesc de ajutor. Ascultă aici: prin luptă n-o să-ți redobândești inima, doar prin viclenie, și s-ar putea chiar să nu-ți vină prea greu. Michel nu e decât Michel, adică un nătâng, deși se crede grozav de isteț. Așa că te duci la el și faci cum te-oi învăța eu!

Și Omulețul îl învăță totul de-a fir-a-păr și îi dădu o cruciuliță de sticlă curată.

— De viața ta n-o să se poată atinge, adăugă el. O să-ți dea drumul de îndată ce-i vei arăta lucrușorul ăsta și te vei ruga. Și după ce scoți de la el ceea ce-ți trebuie, caută-mă aici, în același loc.

Peter Munk luă cruciulița, își vârî bine în cap cele auzite și porni mai departe, spre locuința lui Michel Olandezul. Ajuns acolo, îi strigă de trei ori numele și uriașul se înfățișă numaidecât.

— Ți-ai ucis nevasta? întrebă acesta slobozind hohote de râs. Aș fi făcut-o și eu. Ți-a împrăștiat averea printre cerșetori. Dar va trebui să pleci pentru câtva timp din țară, fiindcă o să iasă tărăboi când vor vedea că nu-i de găsit. Pesemne că ai nevoie de bani, de aceea mă cauți?

— Ai ghicit, răspunse Peter. Și îmi trebuie chiar mulți de astă dată. Până la America e drum lung.

Michel merse înainte și îl pofti în casă; acolo deschise un scrin în care se aflau bani și scoase la iveală niște fișicuri mari de aur. Pe când număra banii pe masă, Peter îi spuse ca într-o doară;

— Mare șugubăț îmi ești tu, Michel. M-ai mințit că aș avea în piept o piatră și că inima mea e la tine.

— Și nu-i așa? întrebă Michel! mirat. Îți simți cumva inima? Nu e rece ca gheața? Suferi de teamă ori de tristețe? Ești în stare de remușcări?

— Păi n-ai făcut decât să-mi oprești inima, dar de purtat, o port în piept ca de obicei. Și cu Ezechiel e la fel. Zice că ne-ai mințit pe amândoi. Nu ești tu omul care să poți smulge din piept o inimă așa, fără să se simtă și fără nici o primejdie. Pentru asta, ar trebui să fii vrăjitor.

— Dar ți-o spun răspicat, i-o întoarse Michel mânios, că și tu, și Ezechiel, și toți bogătașii care s-au învoit cu mine au asemenea inimi reci în piepturile lor, iar inimile adevărate sunt aici, în cămara mea.

— Măi, cum îți joacă minciuna pe limbă! râse Peter. Astea să le spui altcuiva. Crezi că n-am văzut în călătoriile mele o grămadă de șmecherii! Inimile de-aici sunt făcute din ceară și atâta tot. Oi fi tu bogat, nu zic ba, însă la vrăjitorie nu te pricepi.

De data asta, uriașul se înfurie de-a binelea și dădu în lături ușa de la cămară, răcnind:

— Vino încoace și citește hârtiile de pe borcane! Uite, asta-i inima lui Peter Munk! Vezi cum zvâcnește? Poți face așa ceva din ceară?

— Totuși, e din ceară, răspunse Peter într-adins.

— Las’ că simți tu îndată că-i a ta!

Michel luă inima, îi desfăcu lui Peter pieptarul, îi smulse piatra și i-o arătă. Apoi suflă asupra inimii celei adevărate și i-o așeză cu băgare de seamă în piept. Și numaidecât Peter îi desluși bătaia și putu să se bucure din nou.

— Ei, cum te simți? întrebă Michel zâmbind.

— Zău dacă n-ai avut dreptate, răspunse Peter în timp ce-și scotea pe furiș cruciulița din buzunar. Nici n-aș fi crezut că se poate asemenea lucru!

— Nu-i așa? Iar de vrăjit, știu să vrăjesc, ai văzut și tu. Acuma, să-ți pun la loc piatra.

— Domol, domnule Michel! strigă Peter, se feri un pas îndărăt și îi ținu cruciulița sub ochi. Cu slănină se prind șoarecii, și de astă dată ești tu păcălitul.

Și, repede, începu a se ruga, bolborosind ce-i trecea prin minte.

Atunci Michel se făcu mai mic, din ce în ce mai mic, până căzu, zvârcolindu-se ca un vierme, oftând și gemând; și toate inimile din jur porniră să bată, să ticăie, de suna în cămară ca într-o ceasornicărie. Peter se sperie și se tulbură grozav. Ieși fuga din cămară, din casă și, mânat de frică, se cățără pe peretele stâncos al prăpastiei, căci auzea cum uriașul, ridicându-se de jos, izbea cu picioarele în pământ, urla și înjura ca din gura iadului.

Ajungând sus, Peter fugi spre Dâmbul cu brazi; o furtună mare se porni; fulgerele țâșneau ba în stânga, ba în dreapta lui, trăsnind copacii; dar el pătrunse nevătămat până în preajma Omulețului-de-sticlă.

Inima îi bătea veselă; nu de alta, dar se bucura că bate. Pe urmă însă Peter se gândi cu spaimă la viața din trecut, ca și la furtuna ce zdrobise atâția copaci falnici îndărătul lui. Se gândi la Lisbeth, frumoasa și buna lui soție, pe care a ucis-o din zgârcenie; se gândi la el însuși ca la o lepădătură și începu să plângă amar pe când urca dâmbul spre Omulețul-de-sticlă.

Vistiernicul ședea de-acum sub bradul cel uriaș, fumând dintr-o lulea mititică. Arăta mai senin ca ultima oară.

— De ce plângi, cărbunare Peter? întrebă el. Nu ți-ai găsit inima? O mai porți pe cea rece în piept?

— Eh, domnule, oftă Peter. Când aveam inimă de piatră, nu plângeam defel și ochii îmi erau uscați ca țărâna în luna lui iulie; acum însă vechea inimă se frânge în mine pentru ce-am făcut. Pe oamenii care îmi datorau bani i-am nenorocit, am asmuțit câinii asupra săracilor și bolnavilor; pe urmă, știi și dumneata cum a căzut cravașa pe fruntea ei albă...

— Peter, ai fost un mare păcătos! vorbi Omulețul. Banii și lenea te-au stricat până ți-au împietrit inima și n-ai mai știut de prieteni, de suferință, de remușcare ori milă. Dar părerea de rău împacă lucrurile și, dacă aș fi convins că-ți pare rău de viața ce ai dus, atunci m-aș strădui să mai fac ceva pentru tine.

— Nu mai vreau nimic, se împotrivi Peter, plecându-și cu amărăciune capul în pământ. Cu mine s-a terminat, n-o să mă mai bucur câte zile oi avea. Ce să mai încep singur pe lume? Mama n-o să-mi ierte niciodată purtarea ce-am avut, poate că am și băgat-o în mormânt, ticălosul de mine! Și Lisbeth, nevastă-mea! Mai bine m-ai omorî, domnule vistiernic. Atunci măcar s-ar isprăvi și viața mea netrebnică.

— Bine, răspunse Omulețul, dacă nu vrei altfel, poți s-o ai și pe asta. Securea îmi stă la îndemână.

El își scoase încet luleaua din gură, o scutură și o vârî în buzunar. Apoi se ridică alene și se duse în desiș. Peter se așeză plângând în iarbă: pentru el viața nu mai prețuia nimic; își aștepta cu răbdare moartea. Peste puțin, auzi pași în spatele său și gândi: ,,Acum s-a sfârșit"

— Mai uită-te o dată îndărăt Peter Munk, grăi Omulețul-de-sticlă.

Peter își șterse lacrimile, întoarse capul și văzu pe... maică-sa și pe Lisbeth, care îl priveau cu drag. Sărind în sus de bucurie, Peter strigă.

— Adică n-ai murit, Lisbeth? Și tu, măicuță, ești aici și mă ierți?

— Vor să te ierte amândouă fiindcă ți-a părut rău cu adevărat, rosti Omulețul-de-sticlă. De-acum totul cade în uitare. Întoarce-te la coliba părintească și fii cărbunar cum ai fost dintru început. Ca om harnic și de treabă, o să-ți cinstești meseria, iar vecinii o să te iubească și o să te cinstească mai mult decât dacă ai avea zece care de aur.

Așa vorbi Omulețul-de-sticlă, apoi își luă bun rămas. Peter și cele două femei îl lăudară, îl binecuvântară și plecară.

Casa minunată, unde stătuse Peter-cel-bogat, nu se mai vedea; lovită de trăsnet, arsese din temelii cu tot cu comorile dintr-însa. Dar până la coliba părintească nu era mult; acolo îi duse drumul pe tustrei, iar de marea pagubă nici că le păsa.

Dar ce mirare îi copleși când ajunseră la fața locului! Coliba se prefăcuse într-o frumoasă casă țărănească, înlăuntru, totul era simplu și curat,

Asta-i fapta Omulețului cel bun, spuse Peter.

— Ce frumos! se bucură Lisbeth. Aici o să mă simt mai bine decât în casa aceea mare, cu o mulțime de slugi în jurul meu.

De atunci, Peter se dovedi un bărbat harnic și cumsecade. Mulțumit cu ce avea, își vedea temeinic de meseria lui și astfel, prin dreapta lui strădanie, ajunse om înstărit, bine văzut și îndrăgit în toată pădurea. N-o mai certa niciodată pe Lisbeth, își cinstea mama și îi ajuta pe săracii care băteau la ușa lui. Când, după un an și o zi, doamna Lisbeth născu un băiețel drăguț, Peter se duse la Dâmbul cu brazi și rosti cele patru versuri. Dar Omulețul-de-sticlă nu se arătă.

— Domnule vistiernic! îl chemă Peter cu glas tare. Ascultă un pic! N-am venit pentru alta decât să-i fii naș băiețașului meu!

Dar Omulețul nu dădu răspuns. Numai o pală de vânt trecu prin cetini și scutură în iarbă câteva conuri de brad.

— O să le iau drept amintire, grăi Peter, că singur n-ai vrut să te înfățișezi.

Vârî conurile de brad în buzunar și plecă acasă. Dar când își dezbrăcă pieptarul de duminică și când mama, voind să-l așeze în dulap, îi întoarse buzunarele, se rostogoliră pe jos patru fișicuri mari de bani. Peter le desfăcu și găsi în ele numai taleri din cei adevărați, nou-nouți, nici măcar unul rău. Acesta era darul nașului, al Omulețului din pădurea de brazi , pentru micuțul Peter.

Trăiră ei apoi în pace și chibzuință și, de multe ori, chiar și după ce încărunți, Peter obișnuia să spună:

— Mai bine te mulțumești cu puțin decât putred de bogat, cu o grămadă de aur și cu inima rece.

* * *

Se scurseseră cinci zile și cei trei călători — Felix, vânătorul și studentul — nu scăpaseră din captivitate. Deși căpetenia tâlharilor și tovarășii lui se purtau bine cu ei, cei trei tânjeau totuși după libertate, iar cu trecerea timpului se temeau tot mai mult să nu se descopere vicleșugul cu înlocuirea contesei. În seara zilei a cincea, vânătorul le spuse tovarășilor lui că avea de gând în noaptea aceea să fugă, chiar dacă acest lucru l-ar fi costat viața, și-i îndemnă să vină și ei cu el.

— Iată ce trebuie să facem, urmă ei. Pe tâlharul care păzește lângă bordei să-l lăsați în seama mea. E dreptul meu la apărare și la nevoie nu mai țin seama de nimic. Tâlharul acela trebuie să moară.

Vrei să-l ucizi?! strigă Felix, îngrozit.

— Sunt hotărât s-o fac dacă în felul acesta pot să scap viața a doi oameni. I-am auzit pe tâlhari vorbind îngrijorați că prin pădure umblă potere. Babele șușotesc despre nu știu ce urzeli ale tâlharilor și ne întâmpină cu vorbe de ocară, ceea ce dovedește că dacă tâlharii vor fi încolțiți, ne vor ucide.

— Doamne, Dumnezeule! strigă tânărul, speriat, ascunzându-și fața în palme.

— Nu-ți pierde firea, nu ne-a ajuns încă cuțitul la os, urmă vânătorul. Trebuie să le-o luăm înainte! îndată ce se întunecă, o să mă strecor spre cel care păzește lângă bordei. El o să-mi strige să stau, iar eu o să-i șoptesc că doamna contesă s-a îmbolnăvit foarte rău, pe neașteptate. În clipa când se întoarce spre mine, îl înjunghii. Apoi vin să te iau, tinere! Cu al doilea tâlhar de pază o să facem la fel. În ceea ce-l privește pe al treilea, vom termina repede și cu el, fiind și dumneata cu mine.

Fața cruntă a vânătorului îl înspăimântă pe Felix. Tocmai voia să stăruie pe lângă el să renunțe la hotărârea lui, când deodată ușa bordeiului se deschise încet și cineva se strecură grăbit înăuntru. Era căpetenia hoților. Închise ușa binișor și le făcu semn celor dinăuntru să stea liniștiți, apoi se așeză lângă Felix.

— Doamnă contesă, spuse el, vă aflați într-o mare încurcătură. Soțul dumneavoastră nu v-a ascultat. Nu numai că n-a trimis bani pentru răscumpărare, dar a mai și cerut ajutorul stăpânirii, și acum poterele cutreieră prin pădure după mine și după oamenii mei. L-am amenințat pe domnul conte c-o să vă ucidem, dar se pare că nu-i pasă de viața dumneavoastră, sau nu are încredere în cuvântul nostru. Viața domniei-voastre este în primejdie. După legile noastre, ați și pierdut-o. Ce aveți de spus?

Prinșii își lăsară ochii în pământ, neștiind ce să răspundă. Felix știa că dacă s-ar da de gol, ar fi și mai rău de el.

— Dar fiindcă nu vreau în ruptul capului, urmă tâlharul, să primejduiesc viața unei doamne care se bucură de cinstirea mea cea mai adâncă, vă fac o propunere în legătură cu salvarea dumneavoastră. Cred că e singura cale care v-a mas rămas. Vă propun să fugim din tabără împreună.

Toți îi priviră uluiți. El însă continuă:

— Cei mai mulți dintre oamenii mei vor să plece în Italia, ca să intre în slujba unei bande alcătuite din mai multe cete. Fiindcă eu nu vreau să intru sub ordinele altuia, nu plec cu ei, așa că vă rog, doamnă, să aveți bunăvoința să-mi făgăduiți că veți pune o vorbă bună pentru mine și mă veți apăra. Dacă faceți acest lucru cât nu e prea târziu, aș putea să vă eliberez și să scap și eu.

Felix tăcea încurcat. Avea o fire atât de cinstită, încât nu voia să-l ducă la pieire cu bună știință pe omul care-i salva viața. Știa că nu avea nici o putere să-l apere. Dar căpetenia tâlharilor continuă:

— Se caută ostași pretutindeni. M-aș mulțumi cu slujba cea mai mică. Știu că domnia-voastră aveți o mare influență. Nu vă rog decât să-mi făgăduiți că veți pune o vorbă bună pentru mine.

— Bine, răspunse Felix, cu privirile în pământ. Vă făgăduiesc că voi face tot ce-mi stă în putință, ca să vă fiu de folos. Oricum se va sfârși întâmplarea aceasta, sunt mulțumită că vreți să părăsiți de bună voie viața de tâlhar.

Mișcat, căpitanul săruta mâna bunei doamne și îi șopti să fie gata de drum a doua zi, două ceasuri după căderea nopții. Apoi ieși din bordei tot atât de prevăzător precum intrase. După plecarea lui, prizonierii răsuflară ușurați.

— Dumnezeu l-a trimis! strigă vânătorul. Salvarea noastră e aproape! Uimitor! Nu mi-aș fi închipuit niciodată că se pot petrece astfel de lucruri, că voi trece prin astfel de întâmplări!

— E uimitor, într-adevăr! încuviință Felix. Dar am făcut oare bine că l-am amăgit? Eu nu-l pot ajuta cu nimic! Spune, domnule vânător, dacă nu-i mărturisesc cine sunt, nu înseamnă că-l atrag într-o cursă, că are să fie spânzurat?

— Nu te frământa, tinere, răspunse studentul. Ți-ai jucat de minune rolul! Nu duce nici o grijă. Aici e vorba de dreptul firesc de apărare, care îngăduie oricui să se poarte astfel. Ticălosul a încercat să răpească o doamnă și, dacă n-ai fi fost dumneata, cine știe dacă ea ar fi trăit azi! Nu, nu faci nici un rău. Dealtfel, cred că dacă tâlharul are să se predea, poate să câștige bunăvoința judecătorilor.

Cuvintele acestea îl mai liniștiră pe tânărul giuvaergiu. Bucuroși, dar și îngrijorați, cei trei prinși numărau ceasurile, cu inima strânsă de teamă, A doua zi după ce s-a întunecat, căpetenia tâlharilor intră pentru o clipă în bordei și aduse o legătură cu veșminte.

— Doamnă contesă, spuse el; ca să ne ușurăm fuga vă rog să aveți bunăvoința să vă îmbrăcați cu hainele acestea bărbătești. Să vă pregătiți, căci peste o oră pornim la drum.

Apoi ieși afară. Vânătorul izbucni în râs:

— Iată și a doua travestire! strigă el. Pe cinstea mea că te va prinde mai bine decât cea dintâi!

Desfăcând legătura, găsi un foarte drăguț costum de vânător cu tot echipamentul necesar, care-l prindea de minune pe Felix. După ce tânărul se îmbrăcă, vânătorul vru să arunce rochiile contesei într-un colț, dar giuvaergiul se împotrivi. Le strânse într-o legătură mică, cu gândul s-o roage pe contesă să i le dea în dar, ca să le păstreze toată viața drept amintire a acelor zile de neuitat.

În sfârșit apăru și căpetenia tâlharilor, înarmat până-n dinți. Aduse vânătorului arma ce-i fusese luată si i-o dădu împreună cu un corn de pulbere. Ba și studentului îi făcuse rost de o pușcă, iar lui Felix îi dădu un cuțit de vânătoare, rugându-l să-l ascundă, ca să-l aibă la îndemână în caz de nevoie. Spre norocul celor trei, întunericul era atât de adânc, încât hoțul nu-i putu observa privirea plină de bucurie, care l-ar fi trădat. Când ieșiră tiptil din bordei, vânătorul băgă de seamă că în fața ușii nu mai era nici o strajă, așa că se strecurară neobservați.

Căpetenia tâlharilor nu porni pe poteca binecunoscută care ducea spre pădure, ci o luă spre o stâncă prăpăstioasă, cu neputință de urcat. Când ajunseră însă la poalele ei, el le arătă o scară de frânghie și, împingându-și pușca la spate, începu să urce cel dintâi, întinzând contesei mâna, ca s-o ajute. Cel din urmă sui vânătorul. Sus, dincolo de stâncă, zăriră o cărăruie pe care o porniră grăbiți.

— Poteca aceasta, le spuse căpetenia, iese la drumul mare ce duce la Aschaffenburg. Să mergem într-acolo, fiindcă știu că domnul conte, soțul dumneavoastră, se află prin partea locului.

Porniră tăcuți mai departe, tâlharul călăuzindu-i pe ceilalți. După vreo trei ceasuri de drum, căpetenia tâlharilor se opri și îl îndemnă pe Felix să se așeze pe o buturugă, ca să-și mai tragă sufletul. Scoțând o pâine și o ploscă cu vin vechi, îi îmbie pe drumeții obosiți să se ospăteze.

— În mai puțin de un ceas cred că o să dăm de ostașii care au înconjurat pădurea. Vă rog să-i cereți mai-marelui lor să nu-mi facă nici un rău.

Felix îi făgădui, deși nu nădăjduia să fie ascultat, și după ce se odihniră o jumătate de ceas, porniră mai departe.

După încă un ceas de mers, se apropiară de drumul mare, tocmai când întunericul începuse să se destrame și se iveau zorile. Deodată se auzi un glas:

Stai!

Se opriră. Spre ei se îndreptară cinci ostași, somându-i să-i urmeze, ca să spună maiorului, comandantul lor, dincotro veneau și unde se duceau. Abia făcură cincizeci de pași și zăriră deodată în tufișurile din dreapta și din stânga drumului lucind armele altor ostași. Părea că pădurea fusese încercuită de o trupă numeroasă.

Sub un stejar se afla maiorul împreună cu mai mulți ofițeri și câțiva civili. Prinșii fură aduși în fața lui, și în clipa când maiorul începu să întrebe de unde veneau și încotro se îndreptau, unul din cei de față, slujbaș la primărie, sări în sus, strigând:

— Dumnezeule, ce-mi văd ochii? Gottfried, vânătorul nostru!

— Da, domnule, îi răspunse bucuros vânătorul. Eu sunt. Am scăpat ca prin minune din gheara tâlharilor.

Ofițerii îl priveau uimiți. Vânătorul îi luă deoparte pe maior și pe slujbașul primăriei și le povesti pe scurt cum scăpaseră și cine era al treilea bărbat care-i însoțea. Bucuros, maiorul îl trimise mai departe, sub pază severă, pe prinsul cel de seamă, iar pe tânărul giuvaergiu îl conduse la ofițerii lui, spunându-le că el era tânărul erou care o scăpase pe contesă datorită curajului și istețimii sale. Aceștia strânseră călduros mâna lui Felix, copleșindu-i cu laude, și nu se mai săturau tot ascultând ceea ce le povesteau cei doi despre întâmplările prin care trecuseră.

Între timp se luminase de ziuă. Maiorul se hotărî să-i însoțească el însuși pe cei salvați până în oraș, împreună cu omul contesei. În satul cel mai apropiat aștepta o caleașcă, în care se sui Felix împreună cu maiorul, iar vânătorul, studentul, zapciul și ceilalți încălecară pe cai. Falnicul alai porni spre oraș. Știrea despre atacul tâlhăresc de la hanul din pădure se răspândise pretutindeni. Toți auziseră de fapta eroică a tânărului giuvaergiu, iar vestea despre eliberarea prizonierilor se răspândise tot atât de repede. De aceea nu era de mirare că străzile gemeau de oameni care alergaseră să-l vadă pe tânărul erou. Îmbulzeala era atât de mare, încât caleașca abia înainta prin mulțime.

— Uite-l! strigau localnicii. Uite-l colo, în caleașcă, lângă ofițer! Trăiască viteazul giuvaergiu!

Și uralele izbucniră vijelios dintr-o mie de piepturi, zguduind văzduhul.

Felix era mișcat, copleșit de bucuria zgomotoasă a mulțimii. La primăria orașului îl aștepta însă o scenă și mai tulburătoare. Un bărbat între două vârste, îmbrăcat în veșminte de preț, îi ieși în întâmpinare pe treptele de la intrare și-l îmbrățișă cu lacrimi în ochi.

— Cum să te răsplătesc, fiule! strigă acesta. Ai salvat tot ce aveam mai de preț. Ai scăpat viața soției mele, a mamei copiilor mei, căci ființa aceasta firavă n-ar fi îndurat acea cumplită captivitate.

Era soțul contesei.

Contele stărui pe lângă Felix să-i ceară o răsplată pentru jertfa sa, dar acesta nu voia în ruptul capului să primească nimic.

Contele însă nu se dădu bătut, și tânărul își aminti atunci de nefericita soartă a căpeteniei tâlharilor. Îi povesti cum fugiseră, cum se străduise căpetenia tâlharilor să salveze viața aceleia pe care o credea contesa. Mișcat nu atât de fapta tâlharului, cât de noua dovadă a purtării nobile a lui Felix, vădită de cererea lui în favoarea altei persoane, contele îi făgădui să facă tot ce-i stătea în putință ca să-l salveze pe tâlhar.

În aceeași zi, însoțit de inimosul vânător, contele îl conduse pe tânărul giuvaergiu la castelul său, unde contesa, îngrijorată de soarta tânărului care își pusese viața în primejdie pentru ea, aștepta cu nerăbdare vești. Cine ar fi putut să descrie bucuria pe care a simțit-o în clipa când și-a văzut soțul intrând cu salvatorul ei de mână? Nu mai contenea cu întrebările și cu mulțumirile. Îi chemă și pe copiii ei ca să le arate pe mărinimosul tânăr, căruia mama lor îi era atât de îndatorată. Micuții îl luară de mână și-l asigurară cu gingășie de recunoștința lor, spunându-i că, după tatăl și mama lor, el le era cel mai drag pe lumea asta. Vorbele lor au fost cea mai frumoasă răsplată pentru zbuciumul și nopțile nedormite, pe care tânărul giuvaergiu le petrecuse în bordeiul tâlharilor.

După primele clipe ale fericitei revederi, contesa făcu semn unui slujitor să aducă hainele și binecunoscuta desagă pe care Felix i-o încredințase la han.

— Iată, am păstrat tot ce mi-ai dat în clipele acelea îngrozitoare, spuse ea, cu un surâs plin de bunătate. Iată hainele fermecate care m-au ascuns de ochii celor ce mă urmăreau. Dacă vrei, ia-le înapoi. Aș vrea să te rog însă să îmi îngădui să le păstrez în amintirea salvatorului meu și să primești în schimb suma pe care au cerut-o tâlharii pentru răscumpărarea mea.

Felix se sperie de darul acela atât de mare. Firea lui aleasă nu-i îngăduia să primească o răsplată pentru o faptă pe care o făcuse din toată inima.

— Nobilă doamnă, spuse el, mișcat, nu pot să primesc darul acesta. Veșmintele să rămână la dumneavoastră, așa cum doriți, dar banii nu-i pot primi. Știu că vreți să mă răsplătiți, însă bunăvoința dumneavoastră este pentru mine cea mai mare răsplată Dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor, fiți sigură că vă voi ruga să mi-l dați.

Contele și contesa stăruiră îndelung, dar nu izbutiră să-l înduplece. În cele din urmă, contesa și soțul ei se resemnară și chemară un slujitor ca să ia hainele și traista. Atunci Felix își aduse aminte de giuvaerurile de care, în bucuria și în vălmășagul întâmplărilor uitase cu desăvârșire.

— Stați! strigă el. Vă rog să-mi îngăduiți să scot din desagă un singur lucru, restul este apoi pe de-a-ntregul al dumneavoastră, doamnă!

— Cum vrei, spuse ea, deși aș fi vrut să păstrez totul în amintirea faptelor dumitale. Dacă ai însă un lucru de care nu te poți lipsi, ia-l! Spune-mi însă, te rog, ce lucru e acela la care ții atât de mult că nu te poți despărți de el?

Atunci tânărul desfăcu traista și scoase din ea o cutiuță.

— Tot ce a fost al meu acum e al dumneavoastră, spuse el zâmbind. Dar ceea ce se află în cutiuța aceasta este al iubitei mele nașe. Sunt niște giuvaeruri, doamnă, urmă el, pe care le-am lucrat cu mâna mea și pe care trebuie să i le duc negreșit.

Felix deschise cutiuța și i-o întinse contesei. Aceasta luă cutiuța, se uită înăuntru și tresari mirată.

— Cum? Pietrele acestea, strigă ea, sunt pentru nașa dumitale?

— Da, răspunse Felix. Nașa mea mi-a trimis aceste nestemate pe care eu le-am montat și tocmai i le duceam.

Contesa îl privi tulburată. Lacrimile îi șiroiau pe obraz.

Dumneata ești Felix Perner din Nürnberg? strigă ea.

— Da! Cum de-mi cunoașteți numele? întrebă tânărul, privind-o mirat.

— O, ce înlănțuire de întâmplări minunate ne-a hărăzit Cerul! grăi contesa, tulburată, întorcându-se spre soțul ei care o privea uluit. Tânărul este Felix, micul nostru fin, fiul jupânesei Sabina! Felix, eu sunt contesa la care voiai să te duci. Așa că, fără să știi, ai salvat-o pe propria ta nașă!

— Cum! Dumneavoastră sunteți contesa Sandau, care a făcut atât de mult pentru mama mea și pentru mine? Acesta este castelul Maienburg, spre care am pornit la drum? Cum să-i mulțumesc milostivei soarte că mi-a îngăduit să vă întâlnesc într-un chip atât de minunat! Cel puțin am putut să vă dovedesc cu fapta, deși într-o măsură foarte mică, nespusa mea recunoștință.

— Ai făcut pentru mine mai mult decât aș fi putut face eu vreodată pentru tine, răspunse contesa. Toată viața îți vom fi recunoscători, atât eu, cât și ai mei. Soțul meu îți va fi ca un tată, pe copiii mei să-i privești ca pe frații tăi, iar eu voi fi credincioasa ta mamă. Aceste giuvaeruri, care te-au adus la mine în clipele unei atât de mari primejdii, vor fi cea mai dragă podoabă a mea. Ele îmi vor aminti totdeauna de tine și de firea ta nobilă.

Așa a grăit contesa și și-a ținut cuvântul. L-a ajutat pe fericitul Felix să-și continue drumeția și, când s-a întors, a ajuns meșter îndemânatic și cu mare pricepere în meșteșugul său. Contesa i-a cumpărat o casă la Nürnberg, cu toate cele de trebuință, iar încăperea cea mai frumoasă era împodobită cu tablouri meșteșugit zugrăvite, cu scene din hanul din pădure și din zilele pe care Felix le petrecuse printre tâlhari.

În casa aceea a trăit fericit iscusitul giuvaergiu Felix. Faima măiestriei lui și a curajului său îi aduceau mușterii de pretutindeni. Trecând prin frumosul oraș Nürnberg, mulți străini se duceau și pe la atelierul vestitului meșter Felix ca să-l vadă, să-l admire și, poate, să comande la el un giuvaer frumos. Dar cea mai mare bucurie i-o făceau vizitele celor patru prieteni: vânătorul, faurul, studentul și cărăușul. De câte ori pornea cu căruța de la Nürnberg la Fürth, cărăușul trecea pe la Felix. Vânătorul îi aducea aproape în fiecare an daruri din partea contesei, iar faurul, după ce colindase nenumărate țări, se statornicise la meșterul Felix. Într-o zi a poposit la ei și studentul. Ajunsese un om de vază în țară, dar nu-i era rușine să stea la masă cu meșterul Felix și cu faurul. Toți povesteau despre întâmplările de la hanul din pădure. Fostul student le-a spus că-l văzuse în Italia pe cel care fusese mai-marele tâlharilor. Se făcuse om de treabă și acum era un brav ostaș în slujba regelui Neapolului.

Felix s-a bucurat la auzul acestei vești. Își dădea seama că, fără omul acela, n-ar fi trecut, poate, prin primejdia groaznică de moarte, dar nici n-ar fi scăpat din mâinile tâlharilor. Și așa, ori de câte ori se gândea la întâmplările de odinioară, prin mintea iscusitului giuvaergiu se depănau totdeauna amintiri luminoase și dragi despre hanul din Spessart.

Basme si povesti de Wilhelm Hauff puteti asculta aici.........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff

Răspuns de AnnaE · martie 16, 2020

INIMĂ RECE (Partea a doua)

Alte cărți de Wilhelm Hauff