Povestea lui Said

basme si povesti audio le ascultati aici.......https://latimp.eu/category/teatru-audio-copii/povesti-si-basme/

Povestea lui Said 

Pe vremea lui Harun al Rașid, stăpânul Bagdadului, locuia la Bassora un om cu numele de Benezar. Benezar avea destulă avere ca să ducă un trai liniștit și tihnit, fără să se îndeletnicească cu negoțul. Într-o bună zi, omului acestuia i s-a născut un fiu, dar el nu și-a schimbat câtuși de puțin felul de viață.

— De ce să mă apuc de negoț la bătrânețe? le spunea el vecinilor. Ca să-i las moștenire lui Said, fiul meu, o mie de galbeni mai mult, dacă fac alișveriș bun, sau o mie mai puțin, dacă-mi merge prost? Doar unde mănâncă doi are loc și-al treilea, zice proverbul, și dac-o fi băiat destoinic, n-o să ducă lipsă de nimic.

Așa a grăit Benezar și s-a ținut de cuvânt, căci nu l-a învățat pe fiul său nici negoțul, nici vreun meșteșug. În schimb, citea mereu împreună cu el din cărțile înțelepciunii. Și fiindcă socotea că, în afară de învățătură și de cinstirea bătrânilor, era cât se poate de bine să aibă mână ageră șt îndrăzneală, l-a deprins de mic cu meșteșugul armelor Așa și-a dobândit Said, de timpuriu, faima de a fi un strașnic luptător printre prietenii de o seamă cu el și chiar printre tinerii mai răsăriți, iar la călărie și înot nu-l întrecea nimeni.

Împlinind optsprezece ani, taică-său l-a trimis la Mecca, să se roage la mormântul Profetului și să se desprindă cu cele sfinte, după cum cere datina și poruncește Profetul. Înainte de a pleca, tatăl lui l-a chemat la el, l-a lăudat pentru cumințenia sa, l-a povățuit cum să se poarte și de atunci înainte, i-a dat bani și i-a zis:

— O să-ți mai spun ceva, Said, fiul meu! Eu nu cred în închipuiri. Mărturisesc că-mi place să ascult povești cu zâne și vrăjitori, ca să-mi trec vremea în chip plăcut, dar departe de mine să mă las amăgit de asemenea plăsmuiri, cum fac cei neștiutori; departe de mine credința că duhurile acestea sau ce-or fi ar avea înrâurire asupra vieții oamenilor, asupra faptelor sale. Maică-ta, însă, care a părăsit viața de acum doisprezece ani, a crezut în bazaconiile astea întocmai ca în Coran. Mai mult chiar, într-o clipă de singurătate, punându-mă să jur că nimeni în afară de copilul nostru nu va cunoaște taina aceasta, mi-a mărturisit că, de când venise pe lume, se aflase sub ocrotirea unei zâne. Am luat-o în râs.

Totuși nu pot să tăgăduiesc, Said, că la nașterea ta s-au petrecut unele lucruri care m-au pus pe gânduri. Ploaia nu a contenit toată ziua, tunetul a bubuit întruna, iar cerul s-a întunecat atât de mult, că nu puteai desluși slovele decât la lumina opaițului. La ceasurile patru după-amiaza mi s-a vestit nașterea unui băieței. M-am îndreptat în grabă spre încăperile mamei tale, ca să-mi văd prima odraslă și să-i dau binecuvântarea, dar slujnicele adunate grămadă în fața ușii mi-au spus că nu-i este îngăduit nimănui să intre în iatac. Zemira, mama ta, voia să fie singură și poruncise ca toată lumea să iasă afară. Am bătut la ușă, dar n-am primit nici un răspuns.

Stăteam cam supărat în fața ușii, printre slujnice, când cerul s-a înseninat în chip atât de neașteptat, cum n-am mai pomenit niciodată: peste orașul nostru drag, Bassora, arcuia — cu adevărat ca într-o minune — o boltă limpede, azurie, străjuită de jur împrejur de nori negri și amenințători, printre care fulgerele scăpărau și șerpuiau. Tocmai mă uitam curios la această priveliște neobișnuită, când iată că ușa încăperii în care se afla soția mea s-a dat deodată de perete. Atunci am poruncit slujnicelor să mai aștepte afară și am intrat singur ca s-o întreb pe mama ta de ce se închisese în iatacul ei. Dar abia am intrat, că m-a învăluit o mireasmă îmbătătoare de trandafiri, garoafe și zambile, care m-a amețit. Soția mea mi-a întins pruncul care erai tu; aveai la gât un fluieraș de argint prins cu un lănțișor de aur, subțire ca un fir de mătase.

— Zâna cea bună de care ți-am povestit a fost aici, mi-a spus maică-ta. I-a adus băiatului darul acesta.

— Ea a fost deci vrăjitoarea care a înseninat cerul și a lăsat în urma ei mireasma de trandafiri și de garoafe? am întrebat eu, râzând neîncrezător. Ar fi putut să-i dăruiască ceva mai de preț decât fluierașul ăsta. De pildă: o pungă cu aur, un căluț, sau așa ceva.

Atunci mama ta m-a rugat cu lacrimi în ochi să n-o iau în râs, fiindcă zânele se supără ușor și binecuvântarea lor se preschimbă în blestem.

I-am făcut pe plac și am tăcut. Era bolnavă și nu voiam s-o supăr. Și n-am mai pomenit multă vreme despre această întâmplare ciudată. După șase ani, în ciuda tinereții ei, mama ta a simțit că i se apropie sfârșitul. Mi-a încredințat fluierașul și mi-a cerut să-i făgăduiesc că ți-l voi da în ziua când vei împlini douăzeci de ani și să nu te las să pleci din casa părintească nici cu un ceas mai devreme. Apoi și-a dat sufletul. Iată darul — a zis Benezar, scoțând dintr-o mică besactea un fluieraș de argint atârnat de un lanț lung de aur. Ți-l dau astăzi, la optsprezece ani, în loc de douăzeci, deoarece pleci, si cine știe dacă nu voi fi la strămoșii mei atunci când te vei întoarce. Nu văd nici un temei să mai rămâi încă doi ani aici, numai ca să împlinești dorința temătoarei tale mame. Ești un băiat de ispravă, isteț, mânuiești armele cu iscusința unui tânăr de douăzeci și patru de ani și socot că ești tot atât de înțelept ca și când ai avea douăzeci de ani. Pleacă, așadar, sănătos și de te vei afla în clipe de bucurie sau te va lovi o nenorocire — păzească-te Cerul de așa ceva — îndreaptă-ți gândul către părintele tău.

Așa a grăit Benezar din Bassora la plecarea fiului său. Mișcat, Said și-a luat rămas bun de la el, și-a prins lănțișorul de gât, a vârât fluierașul la brâu, a încălecat și a pornit spre locul unde se adunau caravanele ce porneau spre Mecca. În scurt timp s-au strâns vreo optzeci de cămile și multe sute de călăreți. Caravana a pornit și, odată cu ea, a ieșit și Said pe porțile Bassorei, orașul lui de baștină, pe care vreme îndelungată nu avea să-l mai vadă.

La început, noutatea unei astfel de călătorii și lucrurile nemaivăzute pe care le întâlnea l-au cucerit. Dar când s-a apropiat de deșert, trecând prin locuri din ce în ce mai pustii, au început să-i roiască prin minte tot felul de gânduri, să-i răsune în urechi cuvintele de rămas bun ale tatălui său, Benezar.

Atunci a scos fluierașul, s-a uitat la el, l-a întors pe toate părțile și în cele din urmă l-a dus la gură, vrând să afle cât de limpede și de frumos îi era sunetul. Fluierașul a rămas însă mut Said și-a umflat obrajii și a suflat încă o dată din răsputeri, dar n-a izbutit să scoată nici un sunet. Furios pe darul acesta atât de nefolositor, l-a vârât la brâu. Curând însă; gândurile i-au zburat iarăși spre vorbele tainice rostite de maică-sa. Auzise și el despre zâne, dar în Bassora nu știa ca vreunul din oamenii pe care-i cunoștea să fi fost ocrotit de o ființă supranaturală. Toate întâmplările de felul acesta erau povestite de obicei ca și cum s-ar fi petrecut în țări îndepărtate și în timpuri străvechi. Said era deci încredințat că pe vremea lui nu mai existau astfel de năluci, sau că, în orice caz, zânele nu mai veneau pe pământ și nu se mai amestecau în soarta oamenilor Dar deși era convins că așa stăteau lucrurile, gândul că, cu mama lui se petrecuse ceva tainic, supranatural, nu-i dădea pace. Așa merse el călare din zori și până-n seară, visând. Cu ceilalți călători nu se amesteca în vorbă, iar cântecele și râsetele lor nici nu le auzea.

Said era un tânăr tare chipeș. Avea privirea semeață, dârză și gura minunat croită. Deși foarte tânăr, în întreaga sa făptură era atâta demnitate cum rar întâlneai la această vârstă: ținuta sa pe cal, dreaptă și mlădioasă în același timp, straiele războinice cu care era îmbrăcat, totul atrăgea privirile călătorilor. Un drumeț mai vârstnic, care călărea lângă el, s-a apropiat de dânsul, încercând cu fel și fel de întrebări să-i iscodească și mintea. Said, învățat să respecte bătrânețea, a răspuns cu modestie, dar cu înțelepciune și chibzuință, așa că bătrânul a rămas încântat. Deoarece însă tânărul se gândea toată ziua numai la un singur lucru, a adus vorba și de lumea tainică a zânelor și până la urmă l-a întrebat pe bătrân deschis, dacă el crede că ar exista zâne, duhuri bune sau rele care-i iau pe oameni sub oblăduirea lor sau îi prigonesc.

Bătrânul și-a netezit barba, a clătinat din cap și a zis:

— N-aș putea să-ți spun că n-au existat astfel de povești, dar eu n-am văzut niciodată un pitic, un uriaș din poveste, un vrăjitor sau o zână.

Apoi i-a istorisit tânărului o sumedenie de basme minunate. Amețit de atâtea povești, Said a început să creadă că toate câte se petrecuseră la nașterea sa — schimbarea vremii, mireasma dulce de trandafiri și zambile — fuseseră niște semne bune, prevestitoare de noroc, că se afla sub ocrotirea unei zâne puternice și mărinimoase și că primise fluierașul în dar ca s-o cheme pe zână la nevoie. Toată noaptea a visat numai castele, cai năzdrăvani duhuri și alte ciudățenii, cutreierând până în zori țara basmelor.

Din păcate, însă, a doua zi și-a dat seama că toate nălucirile care i se năzăreau și în vis și când era treaz se destrămau ca fumul.

Caravana mergea din zori și până-n noapte, cu pas domol, iar Said călărea mereu lângă bătrân. Deodată, într-o zi, undeva în zare s-au ivit niște umbre întunecate. Unii spuneau că sunt dune de nisip, alții credeau că se îngrămădiseră nori negri, iar alții socoteau că le ieșise în cale o altă caravană. Bătrânul, care bătuse de multe ori aceste drumuri, strigă însă cu glas tare că-i pândește o mare primejdie — se apropie o ceată de tâlhari. Bărbații au pus mâna pe arme si s-au așezat roată în jurul femeilor și a cămilelor încărcate cu mărfuri, gata de apărare. Umbra întunecata se mișca încet în pustiu, aidoma unui stol uriaș de berze, gata să-și ia zborul către zări străine. Se apropia din în ce mai repede și, curând, au început să se deslușească oamenii cu sulițele lor, năpustindu-se ca fulgerul asupra caravanei.

Bărbații s-au apărat vitejește, dar ce peste patru sute de tâlhari i-au înconjurat din toate părțile; ucideau de departe călătorii, iar la urmă s-a ajuns la luptă cu sulițele. În clipele acelea cumplite, Said, care lupta vitejește în fruntea tuturor, si-a amintit de fluierașul său. L-a scos repede, l-a dus la gură și a suflat în el, dar l-a lăsat să cadă dezamăgit. Fluierașul nu scotea nici un sunet. În deznădejdea sa, furios, el a slobozit o săgeată drept spre pieptul unui tâlhar care-i atrăsese luarea-aminte prin veșmintele lui strălucitoare. Arabul s-a clătinat și a căzut de pe cal.

— Alah! Ce-ai făcut, tinere? a strigat bătrânul de lângă el. Suntem pierduți cu toții!

Într-adevăr, așa părea să fie. Când l-au văzut pe omul acela prăbușindu-se, tâlharii s-au repezit ca scoși din minți, cu niște urlete înfricoșătoare, spre caravană, împrăștiind într-o clipă puținii supraviețuitori teferi. Cât ai clipi din ochi, Said s-a pomenit înconjurat de cinci-șase oameni. El mânuia însă sulița cu atâta îndemânare, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de el. În cele din urmă, unul dintre tâlhari a întins arcul, dar când a vrut să dea drumul săgeții, cineva l-a oprit cu un semn. Tânărul se aștepta la un nou atac, dar, înainte de a se dezmetici, unul dintre tâlhari i-a aruncat un laț după gât. Zadarnic s-a străduit Said să rupă lanțul, acesta se strângea din ce în ce mai tare și tânărul a căzut în mâinile tâlharilor.

Caravana a fost nimicită, iar puținii supraviețuitori au căzut prinși. Tâlharii, care se adunaseră din mai multe triburi deosebite, și-au împărțit prinșii și prada. Apoi unii au luat-o spre miazăzi, iar ceilalți spre soare-răsare. Said mergea străjuit de patru călăreți înarmați, care îl priveau cu ură și-l împroșcau cu sudălmi. El a înțeles că omul pe care-l ucisese fusese pesemne de neam mare, poate chiar un bei. Îl aștepta robia — care era mai rea decât moartea — și de aceea era mulțumit că stârnise furia întregii cete, fiind convins că va fi ucis de îndată ce vor ajunge în tabără. Străjerii lui îi pândeau fiecare mișcare și, de câte ori întorcea capul, îl amenințau cu sulițele. Dar odată, când calul unuia dintre ei s-a poticnit, el a izbutit să întoarcă capul și, spre marea lui bucurie, l-a zărit pe bătrânul său tovarăș de drum pe care-l crezuse mort.

În sfârșit, în depărtare s-a ivit un pâlc de copaci și niște corturi. Copiii și femeile care le-au ieșit ca un șuvoi în întâmpinare au aflat de la tâlhari cele întâmplate și au început să răcnească. Toate privirile s-au îndreptat spre Said. S-au ridicat pumni amenințători, iar vorbele de ocară curgeau valuri.

— Iată-l, strigau ei, pe ucigașul marelui Almansor, viteazul vitejilor! Moarte lui! Azvârliți-i trupul să i-l sfâșie șacalii!

S-au năpustit apoi ca o vijelie asupra lui Said, zvârlind cu scurtături, cu bulgări de pământ, cu ce le cădea în mână. Tâlharii abia au stăvilit mulțimea plină de ură.

— Dați-vă la o parte, muierilor! Și voi, țâncilor! au strigat ei, împrăștiind mulțimea cu sulițele. L-a ucis pe marele Almansor în luptă și-i drept să moară, dar nu de mâna unei muieri, ci de sabia unui viteaz.

Trecând printre corturi, au ajuns într-o piață unde s-au oprit. Prinșii au fost legați doi câte doi, iar prada au dus-o în corturi. Pe Said l-au legat însă singur și l-au târât într-un cort mare, unde se afla un bătrân îmbrăcat în veșminte de preț. Înfățișarea lui cumpănită și semeață arăta că era căpetenia cetei de tâlhari. Însoțitorii lui Said au intrat abătuți, cu capetele plecate.

— Strigătele muierilor îmi spun că s-a întâmplat o nenorocire, a zis bătrânul cel semeț, uitându-se la tâlhari. Fețele voastre o mărturisesc. Almansor a fost răpus.

— Almansor a fost răpus, au răspuns oamenii, dar iată, Selim, stăpân al deșertului, iată-l pe ucigașul său. L-am adus ca să-l judeci și să hotărăști cum să moară. Să fie străpuns de săgeți? Să-l ciuruim cu sulițele, să-l spânzurăm, să-l legăm de doi cai care să-i sfâșie trupul?

— Cine ești, străine? întrebă Selim, cătând înnegurat spre prins, care, deși în pragul morții, stătea mândru în fața lui.

Said a răspuns scurt și fără vicleșug.

— L-ai ucis mișelește pe fiul meu? L-ai străpuns pe la spate cu o săgeată sau cu sulița?

— Nu, stăpâne, a răspuns Said. L-am ucis în luptă dreaptă, fățișă, pentru că până în clipa aceea doborâse opt tovarăși de-ai mei, în fața mea.

— Așa e cum spune? i-a întrebat Selim pe oamenii care-l luaseră prins. 

— Da, stăpâne, l-a ucis pe Almansor în luptă dreaptă, a răspuns unul dintre ei.

— Atunci a făcut ceea ce ar fi făcut oricare dintre noi, a răspuns Selim. A luptat împotriva vrăjmașului care i-a primejduit libertatea și viața. Dezlegați-l numaidecât!

Oamenii l-au privit mirați și i-au împlinit porunca în silă, șovăind.

— Ucigașul fiului tău, al viteazului Almansor, să rămână în viață? a întrebat unul dintre tâlhari, aruncând priviri mânioase spre Selim. Mai bine l-am fi ucis pe loc!

— Să rămână în viață! a strigat Selim. Ba, mai mult, îl iau în cortul meu, ca parte ce mi se cuvine din pradă. Va rămâne în slujba mea.

Said nu știa cum să-i mulțumească. Oamenii însă au ieșit murmurând mânioși. Femeile și copiii care așteptau în fața cortului osândirea lui Said, când au aflat de hotărârea bătrânului Selim, s-au pornit pe răcnete și urlete înfiorătoare, strigând că vor răzbuna ei pieirea lui Almansor, pedepsindu-l pe ucigaș, dacă tatăl nu voia să-și răzbune fiul.

Ceilalți prinși au fost împrăștiați între felurite cete. Unora li s-a dat drumui ca să mijlocească răscumpărarea celor bogați, alții au fost trimiși ca păstori la turme, iar alții, care până atunci fuseseră slujiți de câte zece robi, au fost puși la cele mai înjositoare corvezi. Cu Said, lucrurile stăteau însă altfel. Ce-i plăcea oare lui Selim la acest tânăr? Firea lui cutezătoare, vitejească, sau poate pe bătrân îl îmblânzise vraja tainică a unei zâne bune? Ce anume, nu se știe, dar Said trăia în cortul bătrânului nu ca o slugă, ci ca un fiu. Simpatia de neînțeles a bătrânului îi atrăgea însă vrăjmășia celorlalți slujitori. Toți îl priveau cu dușmănie, ba uneori, când trecea singur prin tabără, auzea cuvinte de ocară și blesteme. Alteori îi șuierau săgeți pe dinainte, și el socotea că nu-l nimereau datorită fluierașului pe care-l purta încă la piept și care-l ocrotea.

Se plângea adesea lui Selim că viața îi era în primejdie, dar acesta îi căuta zadarnic pe cei ce încercau să-l ucidă; ceata întreagă făcea zid, ca unul, împotriva străinului. Într-o zi, Selim i-a spus:

— Nădăjduiam că-l vei putea înlocui pe fiul meu, ucis de mâna ta, dar nu-i cu putință. Nici tu, nici eu nu purtăm vreo vină că nu se poate. Toți s-au înverșunat împotriva ta, iar eu nu te voi mai putea apăra multă vreme. Ce ne-ar folosi dacă i-aș pedepsi pe vinovați după moartea ta? De aceea, când ai mei se vor întoarce de pe drumul lor de pradă, le voi spune că tatăl tău mi-a trimis bani pentru răscumpărarea ta și voi porunci să fii însoțit de câțiva oameni de încredere prin deșert.

— Cum aș putea să-mi încredințez viața altcuiva în afară de tine? l-a întrebat Said, îngrijorat. Nu mă vor ucide oare pe drum?

— Jurământul pe care-l vor face înainte de a pleca, jurământ pe care nimeni n-a cutezat să-l calce, îi va opri să se atingă de viața ta, a răspuns Selim liniștit.

Au trecut câteva zile. Oamenii s-au întors în tabără. Selim s-a ținut de cuvânt. I-a dăruit tânărului arme, veșminte și un cal, a adunat războinicii, a ales cinci însoțitori pentru Said și i-a pus să facă un jurământ cumplit că nu se vor atinge de nici un fir de păr din capul lui, apoi s-a despărțit de Said cu lacrimi în ochi.

Cei cinci bărbați călăreau lângă Said, posomorâți și tăcuți, prin deșert. Le venea foarte greu să-și țină jurământul. Said știa asta foarte bine și era îngrijorat, mai ales fiindcă doi dintre însoțitorii lui fuseseră de față când îl ucisese pe Almansor. Așa au trecut opt ceasuri. Deodată Said i-a auzit șoptind între ei și le-a văzut fețele întunecându-se și mai mult. S-a străduit să deslușească ce spuneau, dar vorbeau o limbă cunoscută numai de ei, pe care o foloseau când era vorba de a făptui ceva tainic și primejdios. Selim, care voise să-l aibă pe Said totdeauna lângă el, își pierduse multe ceasuri ca să-i învețe graiul acesta tainic, dar Said, ascultând, nu a aflat lucruri prea îmbucurătoare.

— Iată, aici s-a întâmplat, a zis unul dintre însoțitori. Aici ne-am năpustit asupra caravanei și aici a căzut viteazul vitejilor, răpus de un băiețandru.

— E drept că vântul a șters urmele calului său, a zis altul, dar eu nu le-am uitat.

— Și, spre rușinea noastră, cel care l-a ucis trăiește. Și mai e și slobod. Când s-a mai auzit ca un părinte să nu răzbune moartea singurului său fiu? Se vede că Selim a îmbătrânit și a dat în mintea copiilor. 

— Dacă părintele său nu o face, a spus cel de-al patrulea, datori sunt prietenii să-l răzbune pe cel căzut. Aici, pe locul acesta, trebuie să-l răpunem. Așa s-a statornicit obiceiul din moși-strămoși.

— Dar ne-am legat cu jurământ față de bătrân, a strigat al cincilea. Nu ne este îngăduit să-l ucidem, nu ne putem călca jurământul.

— E adevărat că am jurat, au răspuns ceilalți, dar nu se poate ca un ucigaș să scape nevătămat din mâinile dușmanilor săi.

— Stați! a strigat cel mai înnegurat dintre toți. Bătrânul Selim e un om înțelept, dar nu chiar atât pe cât pare. I-am jurat noi că-l vom duce pe flăcăul acesta într-un loc sau într-altul? Nicidecum. Am făcut legământ numai cu privire la viața lui și viața i-o vom dărui. Dar arșița soarelui și colții ascuțiți ai șacalilor ne vor răzbuna. Să-l legăm burduf și să-l lăsăm aici.

Astfel a grăit tâlharul. Said, știind ce-l aștepta, nu l-a ascultat pe tâlhar până și-a isprăvit vorba. Smucind calul, i-a dat pinteni și a pornit în zbor peste întinsuri, ca o pasăre. Cei cinci războinici și-au pierdut cumpătul doar o clipă. Apoi, iscusiți în urmărirea fugarilor, s-au împrăștiat gonind în dreapta și în stânga lui Said. Meșteri în tainele călăriei prin deșert, doi dintre tâlhari au întrecut cât ai clipi bidiviul fugarului și s-au întors apoi spre el. Said a încercat să-i ocolească, dar l-au întâmpinat ceilalți doi, la care s-a alăturat și al cincilea, care-l ajunsese din urmă. Nu puteau folosi arme, fiindcă juraseră să nu-l ucidă; au zvârlit însă și de data aceasta un laț cu care l-au prins, l-au tras de pe cal, lovindu-l fără milă, și l-au legat de mâini și de picioare. Așa, legat fedeleș l-au părăsit pe nisipul fierbinte al deșertului.

Said le-a cerut îndurare, le-a făgăduit aur pentru răscumpărarea sa, dar ei au încălecat râzând și au pornit în galop. Câteva clipe a mai răsunat în depărtare tropotul ușor al copitelor. Said se socotea pierdut. Se gândea cât de îndurerat va fi bătrânul său tată când va vedea că fiul său nu se va mai întoarce acasă. Se gândea la nenorocita lui soartă care-l hărăzise morții atât de timpuriu. Ce mai aștepta altceva decât să-și sfârșească viața în mijlocul nisipurilor fierbinți ale deșertului, să se stingă încet, mistuit de sete sau sfâșiat în bucăți de colții unui șacal?

Soarele se înălța tot mai sus, dogorindu-i tâmplele. Și-a mișcat trupul anevoie, ca să-l ferească din bătaia razelor, dar zadarnic. Arșița îl chinuia tot mai tare. Tot zvârcolindu-se sub razele soarelui, i-a căzut fluierașul de la piept. După multă caznă a izbutit să-l ducă la gură. Dar degeaba a suflat în el, fiindcă nu a scos nici un sunet: rămânea nepăsător, chiar și în starea de plâns în care se afla stăpânul lui. Atunci Said și-a plecat capul deznădăjduit și s-a lăsat pradă arșiței. Curând a căzut într-o toropeală adâncă.

După mai multe ceasuri l-au trezit niște zgomote din apropiere și s-a simțit apucat de umeri. El a scos un urlet de groază, fiindcă se gândea că nu putea fi decât un șacal care se pregătea să-l sfâșie. Dar apoi s-a simțit apucat și de picioare și și-a dat seama curând că nu era vorba de ghearele unui șacal, ci de mâinile grijulii ale unui om. A auzit și niște glasuri șoptind:

— Trăiește, dar crede că suntem vrăjmașii lui.

În cele din urmă, Said a deschis ochii și a zărit aplecat deasupra lui chipul unui bărbat scund și rotofei, cu ochi mici și barbă lungă. Acesta i-a vorbit prietenos, l-a ajutat să se ridice și i-a dat să mănânce și să bea. I-a povestit apoi că era neguțător la Bagdad, că-l chema Kalum-Bek și că făcea negoț cu șaluri și văluri scumpe pentru femei. Fusese după treburi și se afla în drum spre casă. Îl descoperise pe Said într-o stare de plâns, zăcând pe jumătate mort în nisip. Îi atrăseseră luarea-aminte veșmintele sale de preț și nestematele sclipitoare de pe pumnalul său. Făcuse tot ce îi stătuse în puteri să-l readucă la viață și izbutise.

Tânărul i-a mulțumit că-i scăpase viața. Desigur că fără ajutorul acestui drumeț ar fi pierit în chip jalnic. Fiindcă nu putea călători mai departe singur si nici nu voia să străbată deșertul pe jos, neînsoțit, a primit cu recunoștință un loc pe una din cămilele greu împovărate ale neguțătorului și s-a hotărât deocamdată să se ducă cu el la Bagdad. Acolo putea să găsească alți călători care se îndreptau spre Bassora și cărora voia să li se alăture. 

Pe drum, neguțătorul i-a povestit despre înțeleptul stăpân al drept-credincioșilor, Harun al Rașid. I-a istorisit despre dragostea acestuia pentru dreptate și despre priceperea cu care știa să judece pricinile cele mai încâlcite, dându-le o dezlegare firească și înțeleaptă. I-a povestit între altele întâmplarea cu frânghierul și aceea cu un chiup cu măsline, istorii pe care le știa orice copil, dar care pe Said îl umpleau de uimire.

— Stăpânul nostru, cârmuitorul credincioșilor, continuă neguțătorul, e un om minunat. Dacă-ți închipui că doarme ca oamenii de rând, te înșeli amarnic. Se odihnește numai două-trei ceasuri în zori și-atâta tot. Știu toate acestea de la marele cămăraș al lui, Messour, care mi-e văr și nu suflă de obicei o vorbă despre tainele califului. Totuși, de dragul rubedeniei noastre, văzându-mă atât de curios, mai pomenește din când în când despre apucăturile stăpânului său. Așadar, în loc să doarmă ca alți oameni, califul se furișează noaptea pe străzile Bagdadului, și nu-i săptămână să nu dea peste vreo întâmplare însemnată. Trebuie să știi, așa cum se vede și din povestea chiupului cu măsline, care e tot atât de adevărată pe cât de netăgăduite sunt cuvintele Profetului, că nu umblă călare, străjuit de paznici sau însoțit de un alai falnic, nu umblă îmbrăcat cu veșminte strălucite și urmat de vreo sută de făclieri, cum ar putea să facă dacă ar vrea, ci dimpotrivă, cutreieră orașul ba în straie de neguțător, ba de corăbier, ba de ostaș, ba de muftiu. Așa colindă Bagdadul, să vadă dacă toate merg bine și sunt în bună rânduială. Aceasta este pricina pentru care nicăieri oamenii nu se poartă atât de cuviincios cu orice om de rând care le iese în cale, ca la Bagdad, căci s-ar putea prea bine să fie un biet arab care se întoarce din deșert, dar și califul în persoană. Și, vorba ceea, nuiele pentru spinarea locuitorilor din Bagdad găsești câte vrei prin împrejurimi.

Așa a grăit neguțătorul, și Said, cu toate că dorul de tatăl său îi ardea inima, s-a bucurat să vadă Bagdadul și pe vestitul Harun al Rașid.

După zece zile au sosit la Bagdad, și tânărul Said a rămas încântat de minunățiile acestui oraș, care atinsese pe vremea aceea culmea strălucirii. Neguțătorul l-a poftit la el acasă, iar tânărul a primit cu plăcere, căci în vălmășagul orașului văzuse că în afară de aer, de apa Tigrului și de un culcuș pentru noapte pe treptele unei geamii nu capeți nimic fără plată.

A trecut o zi de la sosirea lor. Said tocmai se gătise cu straiele sale de preț și-și spunea că, înveșmântat astfel, ca un falnic războinic, se va putea arăta pe străzile Bagdadului fără să se rușineze, ba, dimpotrivă, va atrage privirile trecătorilor asupra sa. Pe când se gândea el așa, neguțătorul a intrat în încăpere și, zâmbind cu tâlc, și-a netezit barba, spunând:

— Toate-s bune, tinere! Dar ce se va alege de tine? Mi se pare că ești un mare visător. Nu te gândești defel la ziua de mâine. Sau ai atâția bani ca să poți duce un trai pe măsura veșmintelor tale?

— Dragă jupâne Kalum-Bek, a răspuns tânărul, încurcat și înroșindu-se, e drept că nu am bani, dar poate că vrei să mă împrumuți cu o mică sumă ca să mă întorc acasă. Tatăl meu o să-ți dea îndărăt până la ultimul ban.

— Tatăl tău, flăcăule? i-a strigat neguțătorul, izbucnind în râs. Se vede treaba că soarele te-a bătut rău la cap. Socoți că te cred pe cuvânt, că iau drept bune toate bazaconiile pe care mi le-ai înșirat în deșert, cum că tatăl tău ar fi un om avut din Bassora, că ai fi singurul său fecior, că ai fost prins de tâlhari, că ai trăit multă vreme în tabăra lor și câte și mai câte? Chiar din clipa când îmi povesteai toate acestea, m-am mâniat pe tine. M-ai mințit cu nerușinare. Știu că la Bassora sunt mulți negustori, mai toți oameni bogați, am făcut doar negoț cu ei. Aș fi auzit fără doar și poate de un neguțător cu numele de Benezar, chiar dacă ar avea numai o avere de șase mii de tomani, dar fiindcă n-am auzit, sau ai mințit spunând că ești de fel din Bassora, sau tatăl tău e un coate-goale și atunci n-am să-i împrumut haimanalei sale de fecior nici o lescaie. Apoi lupta cu tâlharii în deșert! Nu s-a mai pomenit așa ceva de mult. De când preaînțeleptul calif a asigurat drumurile caravanelor prin deșert, tâlharii n-au mai cutezat să prade o caravană sau să răpească oameni. Dacă s-ar fi întâmplat totuși așa ceva, vestea s-ar fi răspândit cu iuțeala fulgerului; însă pe drumul pe care l-am străbătut n-am auzit nimic. Nici aici, la Bagdad, unde se adună oameni din toate colțurile lumii, nu s-a vorbit despre o astfel de întâmplare. Asta e cea de-a doua minciună a ta, tinere neobrăzat!

Alb ca varul de mânie și de supărare, Said a voit să-l întrerupă pe bondocul răutăcios, dar acesta a strigat mai tare decât el, dând din mâini:

— Și al treilea neadevăr, mincinos nerușinat, e povestea din tabăra lui Selim. Numele de Selim e prea binecunoscut de toți, dar Selim e cunoscut ca tâlharul cel mai cumplit și mai crud dintre toți. Atunci cum îndrăznești tu să spui că i-ai omorât pe fiul său și nu te-a tăiat în bucăți pe loc? Mergi atât de departe cu neobrăzarea, încât vorbești despre lucruri cu neputință de crezut, că Selim însuși te-ar fi apărat de-ai lui, că te-ar fi primit în cortul său și că ți-ar fi dat drumul fără bani de răscumpărare, în loc să te spânzure de primul copac, el care a spânzurat deseori călători numai ca să le vadă mutra când sunt cu lațul de gât! Ah, ce minciuni sfruntate!

— N-am ce să mai adaug, a strigat tânărul!. Jur însă pe sufletul meu și pe barba Profetului că tot ce-am spus e adevărat!

— Juri pe sufletul tău? strigă neguțătorul. Pe sufletul tău negru și mincinos? Cine să te creadă? Și juri pe barba Profetului, tu, căruia nici nu i-a crescut barba? Cine să se încreadă în tine?

— E drept că n-a fost nimeni de față, a urmat Said, dar nu m-ai găsit legat și într-o stare de plâns?

— Asta nu dovedește nimic, a răspuns neguțătorul. Ești înveșmântat ca un tâlhar de vază și, cine știe, poate că ai vrut să lovești pe careva mai tare decât tine care te-a biruit și te-a legat.

— Aș vrea să-l văd pe acela sau chiar pe aceia, a răspuns Said, care sunt în stare să mă doboare și să mă lege! O pot face numai dacă-mi aruncă un laț de gât pe la spate. E drept că, stând în bazar, n-ai de unde să știi ce poate un bun mânuitor de arme. Totuși mi-ai scăpat viața și-ți mulțumesc. Ce ai de gând să faci cu mine? Dacă nu mă ajuți, voi fi nevoit să cerșesc, dar nu vreau să cer de pomană celor de seama mea. Voi încerca să vorbesc cu califul.

— Nu mai spune! a zis neguțătorul, cu un zâmbet batjocoritor. Nu mai vrei să stai de vorbă cu nimeni în afară de preamilostivul nostru stăpân? Asta zic și eu cerșetorie fudulă! Zău așa! Dar să nu uiți, tinere și neprețuite domn, că drumul spre calif trece pe la vărul meu Messour, și e de ajuns o singură vorbă ca să atrag atenția cămărașului măritului calif cu ce meșter în scorneli are de-a face. Totuși mi-e milă de tinerețea ta, Said! Te-ai mai putea îndrepta, ar mai putea ieși ceva din tine. Hai în prăvălia mea din bazar, să-mi slujești timp de un an. După ce trece anul, dacă nu vrei să mai rămâi la mine, îți plătesc simbria și te las să te duci unde dorești: la Alep sau la Medina, la Stambul sau la Bassora, din partea mea chiar și la ghiauri. Îți dau răgaz de gândire până la amiază. Dacă primești, bine, iar de nu, îți socotesc pe un preț de nimic cheltuielile călătoriei și locul ce l-ai ocupat pe cămilă, îți iau veșmintele și tot ce ai, ca să mă despăgubesc, și te-arunc în uliță. N-ai decât să cerșești unde vrei: la calif, la muftiu, la geamie sau la bazar.

Vorbind astfel, hainul neguțător a plecat, lăsându-l singur pe nefericitul tânăr. Said l-a urmărit cu o privire plină de dispreț. Neomenia acestui om, care-l ademenise cu bună știre, aducându-l în casa lui spre a și-l face slugă, întrecea orice măsură. Ar fi vrut să fugă, dar ferestrele erau zăbrelite și ușa încuiată. Deși nu putea să se împace cu gândul acesta, s-a hotărât să primească deocamdată slujba la neguțător în bazar. N-avea încotro. Chiar dacă izbutea să fugă, nu putea să ajungă la Bassora fără bani. Între timp, trebuia să-l vadă neapărat pe calif și să-i ceară ajutorul.

A doua zi, Kalum-Bek și-a dus sluga cea nouă la prăvălia din bazar. I-a arătat șalurile, vălurile și celelalte mărfuri cu care făcea neguțătorie și l-a învățat ce avea de făcut. Iată care era treaba lui Said: îmbrăcat cu veșminte de slugă de neguțător în locul celor de războinic, trebuia să stea în fața dughenei, cu un șal într-o mână și cu un văl minunat în cealaltă, să-i îmbie pe trecători, bărbați și femei, să le arate mărfurile, să le spună prețul și să-i îndemne să cumpere. Abia atunci a înțeles Said pentru ce îl alesese Kalum-Bek tocmai pe el pentru treaba asta. Kalum-Bek era un bătrânel bondoc, hâd și, când stătea în fața ușii chemând mușteriii, atât vecinii, cât și trecătorii îl luau peste picior, copiii îl batjocoreau, iar femeile îi ziceau sperietoare. La Said însă toată lumea se uita cu drag. Tânăr, chipeș, zvelt, el îmbia mușteriii cuviincios și se pricepea să țină șalul sau vălul cu grație și îndemânare.

Când a văzut că de când stătea Said la ușă mușteriii se îmbulzeau în prăvălia sa, Kalum-Bek a început să se poarte mai cumsecade cu sluga lui, să-i dea o mâncare mai bună și să-l îmbrace cu veșminte mai arătoase. Dar Said nu se simțea defel mișcat de bunăvoința stăpânului său și-și frământa mintea zi și noapte cum să ajungă cu bine în orașul său de baștină.

Într-o zi, fiind dever bun, toți hamalii plecaseră cu poverile în spinare spre casele cumpărătorilor; în dugheana basmagiului a intrat o femeie. A făcut cumpărături și a cerut să i le ducă cineva acasă în schimbul unui bacșiș.

— Peste o jumătate de ceas, tot ce ați cumpărat va fi la dumneavoastră acasă, a răspuns Kalum-Bek. Vă rog să aveți răbdare. Sau, dacă nu, luați-vă un hamal din altă parte.

— Ce fel de neguțător ești dumneata? Vrei să-ți încredințezi mușteriii pe mâna unor hamali străini? exclamă femeia. Un necunoscut ar putea să fugă cu toate cumpărăturile în învălmășeala asta. Atunci pe cine trag la răspundere? Nu, nu! După legile negoțului, dumneata ești dator să-mi dai pe cineva care să-mi ducă pachetul acasă.

— Așteptați, vă rog, doar o jumătate de ceas, cinstită doamnă, a rugat-o neguțătorul învârtindu-se în jurul ei tot mai îngrijorat. Toți oamenii mei sunt plecați...

— E o prăvălie proastă aceea care nu are totdeauna la îndemână destui slujitori, a răspuns femeia cea cârcotașă. Dar iată, văd aici un tânăr pierde-vară. Hai, flăcăule, ia-mi pachetul și vino după mine. 

— Stați, stați! a strigat Kalum-Bek. Tânărul e firma mea, crainicul meu, atrage mușteriii. Nu poate să plece!

— Fleacuri! a răspuns bătrâna doamnă și, fără multă vorbă, i-a vârât lui Said pachetul sub braț. Dacă negoțul dumitale are nevoie de un tânăr pierde-vară drept firmă, înseamnă că negustorul e nepriceput și marfa e proastă! Hai, flăcăule, o să primești și tu un bacșiș pe ziua de azi!

— În numele lui Ariman și al tuturor duhurilor rele, du-te în goana mare, i-a șoptit Kalum-Bek slujitorului său, și întoarce-te cât mai repede. Dacă mă mai împotrivesc, zgripțuroaica mă face de râs în tot bazarul.

Said s-a luat după femeie, care străbătu piața și ulițele mai iute decât îi îngăduia vârsta. În sfârșit s-a oprit în fața unei clădiri impunătoare, a bătut în poartă, ușile s-au deschis și ea a urcat pe o scară de marmură, făcându-i semn lui Said s-o urmeze. În cele din urmă au ajuns într-o sală înaltă și mare, mai măreață, mai strălucitoare decât tot ceea ce văzuse Said până atunci.

Acolo, bătrâna s-a așezat istovită pe o pernă, i-a făcut semn tânărului să pună jos pachetul, i-a întins un bănuț de argint și i-a poruncit să plece.

Când a ajuns la ușă, o voce gingașă, cristalină l-a strigat: «Said!» Mirat că-l cunoștea cineva, s-a întors și a văzut pe pernă, în locul bătrânei, o tânără de o frumusețe răpitoare, înconjurată de nenumărați robi și de o sumedenie de slujnice. Mut de uimire, Said a încrucișat brațele și a făcut o temenea adâncă.

— Said, dragul meu! a zis doamna. Oricât de rău mi-ar părea de suferințele pe care le-ai îndurat și care te-au adus la Bagdad înainte de a împlini douăzeci de ani, totuși să știi că numai aici poți găsi dezlegarea ursitei tale. Mai ai fluierașul, Said?

— Fără îndoială! a strigat Said, bucuros, scoțând lănțișorul de aur. Dumneavoastră sunteți cumva zâna cea bună care mi l-a dăruit la nașterea mea?

— Am fost prietena mamei tale, a răspuns zâna, și voi rămâne și prietena ta atâta timp cât vei fi om de treabă. Vai, de câte suferințe ai fi scăpat, dacă nechibzuitul tău tată mi-ar fi urmat sfatul!

— Ei, pesemne că așa mi-a fost scris! a răspuns Said. Dar, preacinstită zână, înhămați, rogu-vă, un vânt năprasnic de miază-noapte-soare-răsare, la caleașca dumneavoastră de nori, ca să mă ducă în câteva clipe spre Bassora, la tatăl meu. Acolo voi aștepta cuminte să treacă cele șase luni până voi împlini douăzeci de ani.

Zâna a zâmbit:

— Știi cum să vorbești cu noi, a răspuns ea, dar nu-i cu putință, sărmane Said! Atâta vreme cât te afli în afara casei părintești, n-am nici o putere și nu pot folosi nici o vrajă pentru tine. Nici măcar din ghearele nemernicului de Kalum-Bek nu te pot scoate! El stă sub oblăduirea puternicei tale vrăjmașe.

— Va să zică, n-am numai o prietenă binevoitoare, ci și o vrăjmașă? a întrebat Said. Cred că am simțit deseori mâna ei. Dar nu mă puteți ajuta oare nici măcar cu un sfat? Să mă duc la calif și să-i cer ocrotirea ? E un om înțelept și mă va sprijini împotriva lui Kalum-Bek.

— Da, Harun e un om înțelept, a răspuns zâna, dar, din păcate, nici el nu-i decât om. Se încrede în marele său cămăraș, Messour, ca în el însuși. Și are dreptate, căci l-a pus la încercare și s-a dovedit o slugă credincioasă. Messour are și el încredere în prietenul său Kalum-Bek ca în sine însuși. Dar el greșește, deoarece acesta e un om câinos, cu toate că-i e rudă. Kalum e viclean și, de cum a sosit aici, a născocit o poveste în legătură cu tine, ponegrindu-te în fața lui Messour, iar acesta, la rândul său, a istorisit totul califului. Așadar, chiar dacă ai pătrunde fără greutate în palatul lui Harun, ai fi rău primit, fiindcă el n-ar da crezare vorbelor tale. Dar te poți apropia de el și pe alte căi. Stă scris în stele că-i vei dobândi bunăvoința.

— Îmi pare tare rău, a spus Said, mâhnit, că trebuie să-mi mai continui o vreme slujba în dugheana ticălosului de Kalum-Bek. Dar îngăduiți-mi, preacinstită zână, să vă rog numai un singur lucru. Am fost deprins de mic cu meșteșugul armelor și cea mai mare bucurie a mea e o întrecere cu sulițe, arcuri și săbii boante. Tinerii de neam din orașul acesta se întrec în fiecare săptămână la astfel de jocuri. Dar numai bărbații desăvârșit înveșmântați și, mai ales, bărbații liberi au voie să intre în arenă călare, nu și o slugă de bazar. Dacă ați porunci să am și eu o dată pe săptămână un cal, veșminte și arme și ați face astfel ca viața mea să nu fie ușor recunoscută...

— Iată o dorință vrednică de un tânăr nobil, a zis zâna. Tatăl mamei tale a fost omul cel viteaz din Siria și se pare că i-ai moștenit firea. Ține minte casa aceasta. În fiecare săptămână vei găsi aici un cal și doi scutieri călăreți, precum și arme, veșminte și o licoare pentru obraz care să te facă de nerecunoscut. Și acum Said, rămâi cu bine! Fii răbdător, înțelept și cinstit! Peste șase luni, fluierașul va răsuna, iar urechea Zulimei se va pleca pentru a-i prinde sunetul.

Tânărul și-a luat rămas bun de la minunata sa ocrotitoare, plin de recunoștință și prețuire. Și-a întipărit bine în minte casa și s-a îndreptat apoi spre bazar.

A sosit acolo la timp, ca să-l scape pe stăpânul său Kalum-Bek dintr-o mare încurcătură. În fața dughenei era o zarvă cumplită. Niște ștrengari țopăiau pe lângă negustor, batjocorindu-l, iar bătrânii râdeau. Kalum-Bek stătea singur în fața prăvăliei, tremurând de mânie și foarte rușinat, cu un șal într-o mână și cu un văl în cealaltă. Priveliștea aceasta ciudată era însă urmarea unei întâmplări care se petrecuse în lipsa lui Said. Kalum ieșise în locul chipeșului său slujitor în fața dughenei, pentru a chema mușteriii, dar nimeni nu cumpăra nimic de la o pocitanie ca el. Prin bazar tocmai treceau doi bărbați. Voiau să târguiască ceva pentru nevestele lor și se plimbau în sus și în jos, căutând parcă pe cineva cu privirile.

Kalum-Bek i-a observat și, gândindu-se la folosul lui, i-a îmbiat:

— Pe-aici, domnilor, pe-aici! Ce căutați? Am văluri frumoase, marfă aleasă!

— Moșule dragă, a răspuns unul dintre ei, or fi mărfurile tale cum or fi, dar nevestele noastre își au ciudățeniile lor. La noi în oraș s-a statornicit obiceiul ca vălurile să fie cumpărate numai de la frumosul vânzător Said. Dar ne învârtim de o jumătate de ceas pe-aici și nu dăm de el. Dacă ne spui unde-l găsim, cumpărăm altă dată de la tine.

— Alahit Alah! a strigat Kalum-Bek, rânjind prietenos. Profetul v-a îndreptat bine pașii. Îl căutați pe frumosul vânzător, ca să cumpărați văluri? Ei bine, intrați fără grijă, aici e locul lui, în prăvălia aceasta.

Unul dintre cumpărători a râs de Kalum-Bek, de făptura-i pocită și de vorba lui, cum că el ar fi chipeșul vânzător. Celălalt, însă, crezând că negustorul voia să-și bată joc de ei, nu a rămas dator cu nimic și i-a aruncat vorbe grele de ocară ce l-au scos din sărite pe bătrân. Kalum-Bek chemă vecinii, ca să depună mărturie că dugheana sa era cunoscută drept „prăvălia cu vânzătorul cel chipeș”, dar vecinii, care nu vedeau cu ochi buni cum se îmbulzeau mușteriii la el în ultima vreme, n-au vrut să-i facă voia. Atunci cei doi bărbați au tăbărât pe bătrânul mincinos, cum îi spuneau ei. Kalum se apăra, mai mult țipând și suduind decât cu pumnii, și atrase astfel o mulțime de lume în fața prăvăliei sale. Jumătate din oraș știa cât de cărpănos și de josnic era și toți cei de față se bucurau de ghionții pe care-i primea; dar când unul din cei doi bărbați îl apucă pe bătrân de barbă, s-a simțit și el apucat de braț și zvârlit, cu o smucitură, la pământ, unde și-a pierdut turbanul iar papucii i-au zburat cât colo.

Mulțimea, care s-ar fi bucurat dacă Kalum-Bek ar fi mâncat o bătaie bună, a început să murmure, iar tovarășul celui doborât s-a întors spre cei care îndrăznise sa-l zvârle la pământ pe prietenul său. Când a văzut însă în fața lui un tânăr înalt și voinic, cu ochi scânteietori, cu o înfățișare cutezătoare, nu a îndrăznit să-l lovească, mai ales că negustorul, salvat ca prin minune, a strigat arătând spre tânăr:

— Ei, ce mai vreți? Iată-l, domnilor, iată-l pe Said, chipeșul meu vânzător!

Oamenii din jurul lor au râs — știau prea bine că lui Kalum-Bek i se făcuse o nedreptate. Atunci străinul s-a ridicat rușinat de jos și s-a depărtat șchiopătând, împreună cu tovarășul său. Nu le mai ardea de nici un șal și de nici un văl.

— O, tu, stea a tuturor vânzătorilor, podoabă a bazarului, a strigat Kalum, ducându-și slujitorii în prăvălie. Ai sosit când trebuia. Mi-ai sărit în ajutor la timp! Străinul acela zăcea întins pe jos cât era de lung, de parcă în viața lui n-ar fi stat în picioare, iar eu, eu, drept să-ți spun, dac-ai fi venit cu două clipe mai târziu, n-aș mai fi avut nevoie de bărbier, să-mi pieptene și să-mi ungă barba. Cu ce te pot răsplăti?

Numai mila care încolțise în inima lui Said îi condusese mâna, dar simțământul acesta se potolise, și acum îi părea rău că-l scutise pe nemernicul acela de o bătaie zdravănă. „O duzină de peri mai puțin în barbă, își spunea Said, l-ar fi domolit, l-ar fi îmblânzit pe vreo zece zile.“ Totuși căută să se folosească de buna dispoziție a neguțătorului și îl rugă să-i lase o seară liberă pe săptămână, ca să se plimbe sau să se îndeletnicească cu alte treburi. Kalum a încuviințat. Își dădea seama că slujitorul acesta fără voie era prea deștept, ca să fugă, deoarece nu avea bani și haine ca lumea.

Scurt timp după aceea, Said și-a văzut visul împlinit, în prima miercuri, ziua când tinerii din floarea nobilimii se adunau într-o piață publică a orașului ca să se întreacă în lupte, el a cerut să fie liber seara. După ce a primit învoirea, s-a dus în ulița unde locuia zâna și a bătut la poarta care s-a deschis numaidecât. Slujitorii păreau că-l așteaptă, căci, fără să-l întrebe ce dorește, l-au condus sus, pe o scară, într-o încăpere frumoasă. Acolo i-au dat o licoare ce trebuia să-l facă de nerecunoscut. Said și-a udat obrazul cu ea și s-a privit apoi într-o oglindă de metal. Era într-adevăr de nerecunoscut. Ars de soare, cu o barbă frumoasă, neagră, arăta cu cel puțin zece ani mai vârstnic.

Apoi a fost dus într-o altă încăpere, unde a găsit felurite veșminte, care mai de care mai scumpe. Nici califului din Bagdad nu i-ar fi fost rușine să se îmbrace cu astfel de haine chiar în ziua în care, în plină strălucire a măreției sale, și-ar fi primit oastea trecând pe dinainte-i. În afară de un turban făcut din cea mai subțire țesătură, cu un surguci din pene lungi de bâtlan, prins cu o pafta de diamante, și de un burnuz din brocart purpuriu, cu flori de argint, Said a mai găsit un pieptar din zale de argint, atât de mlădii, încât urmau întru totul mișcările trupului, și atât de dese, încât nici sulița, nici sabia nu le puteau străpunge. Un hanger de Damasc vârât într-o teacă bogat împodobită, cu un mâner bătut în nestemate, pe care Said le socotea neprețuite, întregea această îmbrăcăminte de războinic. Said avea acum ce-i trebuia și era bine înarmat. Când l-a văzut că iese pe ușă, unul dintre slujitori i-a întins o năframă de mătase, trimisă de stăpâna casei, pentru ca, atunci când avea să se șteargă pe obraz cu ea, să-i piară barba și culoarea negricioasă a pielii.

În curte așteptau trei armăsari mândri. Said a încălecat pe cel mai falnic, slujitorii pe ceilalți doi și au pornit voioși în trap, spre piața unde urmau să aibă loc întrecerile. Veșmintele strălucite și armele sale de preț atrăgeau privirile tuturor. Primit cu un murmur de uimire, necunoscutul a intrat călare în arena înconjurată de mulțime. Acolo se adunaseră cei mai de seamă, cei mai viteji tineri de neam ales din Bagdad. Chiar frații califului erau de față și-și jucau caii de colo-colo, cu sulițele întinse. Said s-a apropiat de tinerii nobili. Nimeni nu l-a recunoscut. Fiul marelui vizir i-a ieșit în întâmpinare, împreună cu câțiva prieteni, l-au salutat cu toată cinstirea cuvenită și i-au poftit să ia parte la întrecerile lor, întrebându-l cum se numește și de unde vine. Said a răspuns că-l cheamă Almansor și că vine de la Cairo, fiind în trecere prin Bagdad. Că a auzit atâtea despre vitejia și iscusința tinerilor nobili din oraș, încât, fără să stea mult pe gânduri, se hotărâse să vină să-i vadă și să-i cunoască mai îndeaproape. Tinerilor le-a plăcut purtarea aleasă și firea cutezătoare a lui Said-Almansor. Au poruncit să i se aducă o suliță și l-au rugat să-și aleagă una din cele două tabere care se luau ia întrecere. Luptele se dădeau fie între pâlcuri, fie între luptători neînsoțiți din aceste două tabere.

Înfățișarea lui Said atrăsese privirile tuturor, dar iscusința și iuțeala sa neobișnuite au stârnit și mai multă uimire. Calul său era mai iute decât pasărea, iar sabia îi vâjâia în mână. Zvârlea sulița ca pe un fulg spre țintă, de ziceai că era o săgeată slobozită de un arc sigur. Îi birui pe cei mai iscusiți din pâlcul potrivnic, iar la sfârșitul întrecerii a fost recunoscut ca învingător. Unul dintre frații califului și fiul marelui vizir, care luptaseră alături de el, l-au rugat să se lupte și cu ei. Pe Ali, fratele califului, l-a învins. Fiul marelui vizir însă i-a ținut piept cu atâta vitejie, încât, după o încăierare îndelungată, au hotărât să amâne sfârșitul luptei pentru data viitoare.

A doua zi, de la un capăt la celălalt ai Bagdadului se vorbea numai despre străinul cei chipeș, bogat și viteaz. Toți cei care-l văzuseră, chiar și cei învinși de el, erau încântați de purtarea lui nobilă. Însuși Said auzea în prăvălia lui Kalum-Bek laudele oamenilor pentru străinul cel viteaz, și toți erau plini de părere de rău că nu știau unde locuiește.

Săptămâna următoare, în ziua întrecerilor, Said s-a dus iar la zână, unde a găsit veșminte mai frumoase și arme mai de preț. De data aceasta, jumătate din locuitorii Bagdadului s-au adunat să vadă întrecerile. Chiar și califul privea dintr-un balcon, minunându-se de iscusința străinului Almansor. După terminarea jocurilor, i-a dăruit un colan de aur cu un galben mare, ca dovadă a prețuirii lui.

Dar această nouă izbândă și mai strălucită nu putea să nu stârnească pizma tinerilor din oraș.

— Un străin, vorbeau ei între ei, să vină aici, la Bagdad, și să ne lipsească de toată slava, de toată cinstirea și de toate izbânzile? Să se laude peste tot că între cei mai aleși tineri din Bagdad nu s-a găsit nici unul care să se poată cât de cât măsura cu el?

Așa au vorbit tinerii și s-au hotărât ca la jocurile următoare să se arunce, ca din întâmplare, câte cinci-șase deodată asupra lui.

Semnele acestea de vrăjmășie n-au scăpat însă privirilor agere ale lui Said. Văzând chipurile întunecate care șopteau pe la colțuri, arătând spre el, a bănuit că, în afară de fratele califului și de fiul marelui vizir, nici unul dintre tineri nu avea simțăminte de prietenie pentru el. Pe de altă parte, chiar și cei doi nobili prieteni ai săi îl iscodeau cu tot felul de întrebări: unde locuiește, căci ar vrea să treacă pe la el, cu ce se ocupă ce i-a plăcut mai mult în Bagdad și multe altele.

Și, ciudat, tânărul care părea să fie mai înverșunat decât toți împotriva lui Said-Almansor era tocmai omul pe care-l doborâse nu de mult la pământ în fața prăvăliei lui Kalum-Bek, cel care era cât pe-aci să-i rupă barba bietului neguțător. Tânărul acesta se uita la el cu luare-aminte și cu o pizmă din ce în ce mai mare. E drept că Said îl biruise de câteva ori, dar nu asta putea să fie cauza vrăjmășiei lui. Said era îngrijorat, fiindcă se temea să nu-l dea de gol statura sau glasul lui și să se facă de râsul lumii, dacă s-ar descoperi că e slujitorul din dugheana lui Kalum-Bek. Pe lângă aceasta, ar fi stârnit batjocura și mânia multor oameni care ar fi căutat să se răzbune pe el.

Lovitura pusă la cale de vrăjmașii lui a dat greș, pe de o parte, deoarece viteazul Said știa cum să se ferească, pe de altă parte, datorită ajutorului prietenesc dat de fratele califului și de fiul marelui vizir. Văzându-l pe Said încolțit de cel puțin șase oameni care voiau să-l dea jos de pe cal și să-l dezarmeze, aceștia au sărit grabnic în ajutorul lui, risipind ceata care se năpustise asupră-i și anunțându-i că, din pricina purtării lor urâte, nu vor mai fi îngăduiți printre luptători.

Așa au trecut mai bine de patru luni, în care timp Said a uimit Bagdadul cu vitejia sa. Într-o seară, pe când venea spre casă de la câmpul de luptă, i s-a părut că aude niște glasuri cunoscute. Înaintea lui mergeau agale patru bărbați, care păreau că se sfătuiesc. Când s-a apropiat pe nesimțite de ei, i-a auzit folosind graiul în care vorbiseră oamenii lui Selim în deșert și a bănuit că cei patru puneau la cale vreo tâlhărie. În prima clipă a voit să se îndepărteze de dânșii, dar, gândindu-se că ar putea să împiedice o fărădelege, s-a furișat mai aproape, ca să audă mai bine.

— Arnăutul a spus limpede: ulița din dreapta bazarului, zicea unul dintre ei. Pe acolo va trece negreșit în noaptea asta, împreună cu marele vizir.

— Bine, a răspuns altul. De marele vizir nu mi-e frică, e bătrân și n-o să facă pe viteazul, dar despre calif se spune că mânuiește sabia cu mare iscusință și mă tem de el. Fără îndoială că în preajmă veghează zece-doisprezece oameni.

— Nicidecum a răspuns al treilea. Noaptea îl întâlnești totdeauna singur sau însoțit numai de vizir sau de marele cămăraș. În noaptea asta trebuie să-l prindem cu orice chip, dar să nu-i facem nici un rău.

— Cred că cel mai bun lucru ar fi, a adăugat cel dintâi, să-i aruncăm un laț de gât. N-o să-l ucidem, căci pentru leșul lui s-ar plăti puțin, ba s-ar putea chiar să nici nu putem să-l luăm.

— Atunci ne-am înțeles, ne întâlnim cu un ceas înainte de miezul nopții! a zis un altul și s-au despărțit, unii într-o parte, alții într-alta.

Said s-a speriat cumplit de acele urzeli tainice țesute împotriva califului, și în prima clipă s-a gândit să se ducă în goana mare la palat ca să-l înștiințeze pe stăpânul Bagdadului de primejdia ce-l amenința. Dar, după ce a străbătut în fugă câteva ulițe, și-a amintit de vorbele zânei, care-i spusese că era prost văzut de calif, din care pricină, se gândea el, acesta îl va lua în râs sau va crede că era vorba de o încercare de a se pune bine cu stăpânul Bagdadului. S-a oprit, așadar, socotind că cel mai cuminte lucru ar fi să se bizuie numai pe sabia lui, ca să-l scape pe calif din mâinile tâlharilor.

De aceea nu s-a mai întors în casa lui Kalum-Bek, ci s-a așezat pe treptele unei geamii, unde a așteptat să se lase noaptea. Trecând apoi de bazar, a ajuns în ulița pomenită de răufăcători și s-a ascuns după colțul unei case. După un ceas de așteptare a auzit pași domoli și a văzut doi bărbați coborând încetișor pe uliță. La început a crezut că erau califul și marele vizir, dar unul dintre ei a bătut din palme și au început să se furișeze în susul uliței dinspre bazar. Întâlnindu-se, au șoptit ceva între ei câteva clipe, apoi s-au despărțit. Trei s-au ascuns în apropiere de Said, iar al patrulea pășea încolo și încoace pe uliță. Era întuneric beznă și o liniște desăvârșită, așa că Said nu putea să se bizuie decât pe auzul lui ascuțit.

S-a scurs încă o jumătate de ceas. Deodată, de undeva, dinspre bazar, au răsunat pași. Tâlharii auziseră și ei, fiindcă s-au furișat spre bazar, trecând pe lângă Said. Pașii s-au apropiat. Said abia a întrezărit câteva chipuri în întuneric, că tâlharul a și bătut din palme, și în clipa următoare ceilalți trei au ieșit din ascunzătoare. Pesemne că și cei atacați erau înarmați, căci Said a auzit zgomotul săbiilor care se încrucișau. Fără să piardă o clipă, a tras și el sabia de Damasc din teacă și, cu strigătul: «Jos cu vrăjmașii marelui Harun!», s-a repezit asupra tâlharilor. L-a doborât dintr-o lovitură pe unul dintre ei și s-a năpustit asupra altor doi, care tocmai începuseră să ia armele unui om prins în laț. Said a izbit orbește în laț, ca să-l taie, dar a lovit atât de tare brațul unuia dintre tâlhari, încât l-a retezat și omul s-a prăbușit în genunchi, urlând îngrozitor. Al patrulea tâlhar s-a întors atunci spre Said, care mai lupta încă cu al treilea. Dar trecătorul prins în laț, de îndată ce a scăpat din strânsoare, și-a scos hangerul și l-a împlântat dintr-o parte în pieptul celui care-l lovise. Înfricoșat, cel din urmă dintre tâlhari, singurul care scăpase teafăr, a zvârlit atunci sabia și a luat-o la fugă.

Cel mai înalt dintre cei doi bărbați s-a apropiat de Said, care știa cui îi salvase viața, și i-a spus:

— Toate mi se par ciudate. Nici atacul făptuit împotriva vieții și libertății mele nu-l înțeleg, nici ajutorul primit, nici salvarea mea. Toate sunt greu de înțeles. Cum ai știut cine sunt și cum ai aflat ce puneau la cale oamenii aceștia?

— Stăpân al credincioșilor, a răspuns Said, căci nu mă îndoiesc că ești chiar tu aceia, în seara aceasta tocmai treceam pe ulița El Malek. În urma mea mergeau câțiva bărbați care vorbeau un grai străin, pe care l-am învățat și eu cândva, l-am auzit cum puneau la cale să te prindă pe înălțimea ta, iar pe preacinstitul vizir să-l omoare. Fiindcă era prea târziu ca să te mai pot înștiința, am hotărât să mă duc la locul unde te pândeau tâlharii, ca să-ți vin în ajutor.

— Îți mulțumesc, a zis Harun. Dar nu e cuminte să rămânem aici. Ia inelul acesta și vino mâine cu el la palat. Vom vorbi atunci mai mult despre tine și despre ajutorul pe care mi l-ai dat. Atunci voi vedea cum să te răsplătesc mai bine. Hai, vizire, nu e bine să rămânem aici! Tâlharii s-ar putea întoarce.

Astfel a grăit califul și după ce a băgat inelul în degetul tânărului, l-a tras pe marele vizir după el. Dar acesta l-a rugat să mai întârzie o clipă, s-a întors și i-a întins tânărului, care rămăsese uluit, o pungă grea. 

— Tinere, a zis el, stăpânul meu, califul, poate să-ți încredințeze orice dregătorii vrea. Te poate face chiar urmașul meu. Eu nu am puterea lui, dar ceea ce pot face astăzi nu las pe mâine. Primește, așadar, această pungă, ceea ce nu înseamnă că odată cu darul ăsta mi-am arătat toată recunoștința mea. Oricând vei avea vreo dorință, vino negreșit la mine.

Said a alergat acasă, beat de fericire; dar Kalum-Bek s-a purtat foarte aspru cu el. Întârzierea îl mâniase și-l îngrijorase. Se temuse să nu fi pierdut frumoasa firmă a prăvăliei lui. De aceea l-a primit cu vorbe de ocară, a țipat la el ca scos din minți. Said a aruncat o privire în pungă și, văzând-o plină cu bani de aur, s-a gândit că sosise vremea să plece în țara lui, chiar fără binecuvântarea califului, cu toate că recunoștința acestuia n-ar fi fost mai mică decât a vizirului. Luând hotărârea aceasta, nu i-a mai îngăduit lui Kalum-Bek să-l suduie și i-a spus răspicat că nu mai rămâne nici măcar un ceas la el. La început, Kalum-Bek s-a speriat rău de tot, apoi a râs batjocoritor:

— Haimana ce ești! Hoinar! Coate-goale! unde să te duci? Ce te faci fără ocrotirea mea? Unde o să-ți găsești de mâncare și un culcuș peste noapte?

— N-ai grijă, domnule Kalum-Bek, a răspuns Said, îndârjit. Rămâi cu bine! Plec pentru totdeauna.

Rostind aceste vorbe, tânărul a ieșit pe ușă, lăsându-l pe Kalum-Bek fără grai de uimire. În dimineața următoare, însă, neguțătorul, după ce se gândise bine la cele întâmplate, și-a trimis hamalii pretutindeni, să-l descopere pe fugar. Aceștia l-au căutat multă vreme în zadar. În cele din urmă, unul dintre ei, întorcându-se, a spus că-l văzuse pe Said ieșind dintr-o geamie și îndreptându-se spre un caravanserai și că era aproape de nerecunoscut, fiindcă purta veșminte frumoase, un hanger, o sabie și un turban scump.

Auzind acestea, Kalum-Bek a început să se văicărească:

— M-a furat și s-a îmbrăcat cu ce m-a prădat! Vai mie, cât sunt de năpăstuit! 

Apoi a dat o fugă la cadiu și, fiindcă se știa că e rudă cu Messour, marele cămăraș al califului, cadiul i-a dat de îndată câțiva cavași care să-l prindă pe Said.

Acesta ședea în fața hanului, vorbind liniștit cu un neguțător întâlnit acolo despre călătoria spre Bassora, orașul său de baștină. Deodată s-au năpustit asupra lui câțiva oameni și, cu toate că s-a împotrivit din răsputeri, au izbutit să-i lege mâinile la spate. Când i-a întrebat de ce săvârșeau o astfel de samavolnicie, aceștia i-au răspuns că o făceau în numele legii, trimiși fiind de stăpânire, care fusese înștiințată de Kalum-Bek. Neguțătorul, stârpitura aceea urâcioasă, s-a apropiat atunci și el de Said, făcând glume răutăcioase pe socoteala lui, apoi i-a băgat mâna în buzunar și, spre uimirea tuturor, a scos cu strigăte de triumf o pungă mare, plină cu aur.

— Priviți, oameni buni! Tot ce vedeți mi-a fost furat pe nesimțite de ticălosul acesta!

Cei de față au strigat, privindu-l cu dispreț pe prins:

— Vai, vai! Cum se poate ca un tânăr atât de frumos să fie atât de mârșav?! La judecată cu el! Să fie judecat: Să fie pedepsit cu lovituri de nuiele!

Said a fost târât la cadiu, urmat de o mulțime de oameni de tot felul, care strigau:

— Iată-l pe frumosul tejghetar din bazar! Și-a jefuit stăpânul și a fugit cu două sute de galbeni!

Cadiul l-a primit încruntat. Said a început să vorbească, dar acesta i-a poruncit să tacă, ascultându-l numai pe neguțătorul cel bătrân. Arătându-i punga, el l-a întrebat dacă i se furase aurul acela, iar Kalum-Bek a jurat că aurul fusese într-adevăr furat de la el. Totusi jurământul lui mincinos l-a făcut să câștige numai aurul, nu și pe frumosul tejghetar, care prețuia pentru el o mie de galbeni, deoarece cadiul a spus:

— După o lege pe care atotputernicul meu stăpân, califul, a înăsprit-o chiar acum câteva zile, orice furt săvârșit în bazar, care trece de o sută de galbeni, se pedepsește cu surghiunul pe viață pe o insulă pustie. Hoțul acesta a sosit tocmai la timp. Este al douăzecilea tâlhar de acest fel. Mâine, cei douăzeci vor fi îmbarcați pe o corabie care va porni în larg.

Pe Said l-a apucat atunci o deznădejde fără margini. L-a rugat pe cadiu cu lacrimi în ochi să-l lase să-i spună măcar un cuvânt califului, dar nu i s-a dat deloc ascultare. Lui Kalum-Bek îi păru rău de ceea ce făcuse și a încercat să pună o vorbă bună pe lângă cadiu, dar acesta i-a spus:

— Ia-ți aurul și fii pe pace! Du-te acasă și vezi-ți de treabă. Altminteri, pentru fiecare cuvânt potrivnic vei da câte zece galbeni.

Kalum a tăcut atunci înspăimântat, iar cadiul a făcut semn ca nefericitul Said să fie scos afară.

L-au întemnițat într-o închisoare întunecoasă și umedă. Acolo zăceau pe un maldăr de paie alți nouăsprezece nenorociți. Aceștia l-au primit pe noul lor tovarăș de suferință rânjind și suduindu-l pe cadiu și pe calif. Dar oricât de grea părea să-i fie soarta și oricât de înfricoșător era gândul surghiunului pe o insulă pustie, Said nu-și pierdea nădejdea. Se mângâia cu nădejdea că, de bine de rău, a doua zi va fi scos din temnița aceea îngrozitoare. Se înșela însă amarnic crezând că pe vas soarta lui se va schimba. Cei douăzeci de condamnați au fost aruncați în fundul corăbiei, într-o încăpere mai scundă decât un stat de om. Acolo, cei nouăsprezece hoți au început să se ghiontească și să se certe pentru un loc mai bun.

S-a ridicat ancora și, în timp ce corabia pornea în larg, Said privea cu durere și cu ochii plini de lacrimi cum se îndepărta de țara lui. Surghiuniților li se dădea numai o dată pe zi câte un colț de pâine, câteva poame și o înghițitură de apă dulce. Și fiindcă în închisoarea lor din fundul corăbiei era întuneric beznă, mâncarea se împărțea la lumina unei lumânări. Unul câte unul, osândiții își dădeau sufletul din cauza duhoarei și a lipsei de aer din acea temniță plutitoare. Said scăpă cu viață numai datorită tinereții și sănătății lui.

Paisprezece zile au călătorit așa, când deodată valurile mării au început să vuiască cumplit. Pe punte s-a stârnit o zarvă neobișnuită și se auzeau pași de oameni care alergau.

Said a înțeles că se apropie furtuna. Și gândul că poate i se apropie sfârșitul îl umplu de fericire.

Corabia se zguduia năprasnic și valurile o aruncau încoace și încolo. În cele din urmă, ea s-a izbit de o stâncă, a trosnit îngrozitor și a rămas nemișcată. Strigătele și urletele celor de pe punte se amestecau cu vuietul furtunii. La un moment dat, s-a lăsat o liniște adâncă, dar în aceeași clipă unul dintre osândiți a băgat de seamă că apa începuse să năvălească în temnița lor. Toți au prins să bată în chepeng, dar n-au primit nici un răspuns. Fiindcă apa creștea văzând cu ochii, au împins ușa cu toată puterea deznădejdii și, până

la urmă, au dat-o în lături.

Când au urcat sus n-au mai găsit pe nimeni. Oamenii de pe punte coborâseră în caiace și se îndepărtaseră. Cei mai mulți dintre osândiți au fost cuprinși de desperare — furtuna se întețea mereu. Vasul a început apoi să se scufunde, trosnind din toate încheieturile. Au mai apucat, în cele câteva ceasuri cât au mai stat pe punte, să se ospăteze pentru ultima dată din merindele găsite pe corabie. Apoi, când vijelia a răbufnit deodată cu furie, corabia a fost smulsă de pe stânca pe care se împotmolise și s-a sfărâmat.

Said s-a agățat de catarg, căznindu-se cu desperare să se țină deasupra apei. Valurile îl aruncau încoace și încolo, dar Said vâslea cu picioarele și nu se dădea la fund. A înotat el așa cam o jumătate de oră între viață și moarte, când, deodată, i-au ieșit pe neașteptate din buzunar lănțișorul și fluierul și, ținându-se cu o mână de catarg, l-a dus la gură. Și, ce să vezi! A suflat în el și pe neașteptate s-a auzit un sunet cristalin și subțirel. În aceeași clipă, ca prin minune, valurile s-au liniștit, de parcă cineva turnase ulei peste ele. Nu a apucat bine să-și vină în fire și să se uite în jurul său să vadă de nu se arăta cumva pământ în zare, că a simțit catargul de sub el întinzându-se și mișcându-se în chip ciudat. A descoperit cu groază că nu mai călărea pe catarg, ci pe un delfin uriaș. Peste câteva clipe însă s-a liniștit, fiindcă delfinul înota, ce-i drept repede, dar lin. Fiind convins că minunata lui izbăvire se datora fluierașului de argint și milostivei zâne, Said a strigat cuvinte de slavă și de mulțumire.

Calul său năzdrăvan îl purta iute ca vântul peste valuri. Înainte de a se însera, s-a zărit pământ, iar delfinul a intrat în apele unui râu mare. Acum înaintau mai greu împotriva cursului apei. Said și-a amintit de vrăjile din basmele străvechi și, ca să nu piară de foame și de sete, a scos fluierașul, a fluierat tare, cu foc, și și-a dorit o masă îmbelșugată. Delfinul s-a oprit pe dată și din valuri a ieșit o masă, uscată de parc-ar fi stat opt zile la soare și încărcată cu cele mat alese bucate. Tânărul s-a ospătat cu poftă — cât fusese închis, flămânzise cumplit — și după ce s-a săturat bine, a mulțumit pentru cină. Masa s-a scufundat și Said, îndemnându-și delfinul, a pornit mai departe.

La asfințitul soarelui a zărit în depărtare un oraș mare cu minarete, care semănau cu cele din Bagdad. Gândul la Bagdad nu l-a bucurat, dar era convins că zâna cea bună nu-l va lăsa să cadă iar în ghearele mișelului Kalum-Bek. Pe țărm, cam la o milă depărtare de oraș, a zărit aproape de râu o clădire impunătoare, către care, spre marea lui mirare, îl ducea delfinul.

Pe terasa acestui palat se aflau mai mulți bărbați îmbrăcați în veșminte de preț, iar pe mal se adunaseră o mulțime de slujitori care se uitau la Said și băteau uimiți din palme. Delfinul s-a oprit în fața unei scări de marmură ce ducea de la apă spre palat și, în clipa în care Said a pus piciorul pe scară, năzdrăvanul s-a făcut nevăzut. Câțiva slujitori au coborât treptele în grabă și l-au rugat, în numele stăpânului lor, să vină sus. I s-au adus veșminte uscate și tânărul oaspete s-a schimbat repede și s-a îndreptat spre terasă, însoțit de slujitori. Acolo se aflau trei bărbați. Cel mai înalt și mai chipeș dintre ei i-a ieșit în întâmpinare prietenos și binevoitor.

— Cine ești tu, strălucite străin? Cum de ești în stare să îmblânzești viețuitoarele și să le cârmești la dreapta sau la stânga, precum cel mai iscusit călăreț calul său de luptă? Ești vrăjitor, sau om ca toți oamenii? 

— Stăpâne, a răspuns Said, în ultimele săptămâni am trecut prin clipe foarte grele. Dacă vă face plăcere, pot să vă povestesc totul.

Și a istorisit celor trei bărbați ce i se întâmplase din clipa în care părăsise casa părintească până la minunata lui izbăvire. Ei îl întrerupeau adesea cu gesturi de mirare și de uimire. După ce a terminat, stăpânul casei, care-l primise atât de prietenos, a grăit:

— Said, te cred. Dar ai spus că la o întrecere ai câștigat un colan, iar califul ți-a dăruit un inel. Poți să ne arăți lucrurile acestea de preț?

— Am ascuns amândouă darurile chiar aici, lângă inima mea, a răspuns tânărul. Numai cu prețul vieții mele m-aș fi despărțit de ele, fiindcă sunt încredințat că cea mai vrednică de cinste, cea mai măreață faptă este că l-am scăpat pe marele calif din mâinile ucigașilor săi.

Zicând acestea, Said a scos lanțul și inelul și le-a arătat celor de față.

— Pe barba Profetului! Iată inelul meu! a strigat bărbatul cel înalt și frumos. Preamăritul meu vizir, să-l strângem în brațe, căci acesta este izbăvitorul nostru.

Amândoi l-au îmbrățișat, și lui Said i se părea că visează. S-a aruncat la picioarele lor, zicând:

— Iartă-mă, stăpâne al credincioșilor, că am vorbit astfel în fața ta, fiindcă tu ești fără îndoială Harun al Rașid, marele calif din Bagdad.

— Așa e, și sunt prietenul tău, a răspuns Harun, iar începând din ceasul acesta, ai scăpat de trista ta soartă. Vino cu mine la Bagdad. Vei rămâne lângă mine și te vei număra printre dregătorii mei cei mai de încredere, căci în noaptea aceea cu adevărat ți-ai dovedit grija pentru viața lui Harun. N-aș vrea să-l pun la astfel de încercări nici chiar pe cei mai credincioși slujitori ai mei!

Said i-a mulțumit califului și i-a făgăduit că va rămâne pentru totdeauna la el; i-a spus însă că dorea să se ducă mai înainte la tatăl său, care fără îndoială că era foarte îngrijorat din pricina lui. Califul i-a dat învoirea sa, după care au sărit cu toții în șa și, înainte de asfințitul soarelui, au ajuns la Bagdad. Califul a poruncit să i se dea lui Said, în palatul său, mai multe încăperi bogat împodobite, făgăduindu-i să-i ridice curând un palat care să fie numai al lui.

Când au aflat de sosirea lui Said, vechii lui frați de arme — fratele califului și fiul marelui vizir — s-au grăbit să vină să-l vadă. Și l-au îmbrățișat pe cel care scăpase viața atât de scumpă a celor doi bărbați, rugându-l să le fie prieten. Când însă i-au auzit vorbele, au rămas muți de uimire.

— Sunt de mult prietenul vostru, le-a spus Said, scoțând colanul primit drept răsplată și amintindu-le de luptele pe care le câștigase. Pe atunci aveam pielea negricioasă și o barbă lungă.

Le-a povestit apoi cum și din ce pricină își schimbase înfățișarea. Ca să arate că spune adevărul, a poruncit să i se aducă niște săbii boante și i-a chemat la luptă. Așa s-a dovedit că el era viteazul Almansor. Atunci toți cei de față l-au îmbrățișat din nou cu strigăte de bucurie, simțindu-se mândri că aveau un astfel de prieten.

A doua zi, în timp ce Said stătea împreună cu marele vizir lângă Harun, a intrat Messour și a spus:

— Stăpâne al credincioșilor, dacă e cu putință, rogu-te, fă-mi un hatâr.

— Vreau mai întâi să știu care ți-i vrerea, a întrebat Harun.

— Afară așteaptă vărul meu Kalum-Bek, neguțător vestit din bazar, a spus Messour. A dat de bucluc cu un om din Bassora, al cărui fiu, slujitor la Kalum-Bek, l-a prădat și a fugit nu se știe unde. Tatăl îi cere acum lui Kalum-Bek pe fiul său, dar acesta, de bună seamă, n-are de unde să i-l dea. De aceea dorește și te roagă să faci dreptate între el și omul din Bassora, fiindcă numai mintea ta luminată și înțeleaptă poate să dezlege încurcătura asta.

— Îi voi judeca, a răspuns califul. Peste o jumătate de ceas vărul tău și potrivnicul lui să intre în sala de judecată.

Messour a mulțumit și a plecat, iar Harun a zis:

— Deci este vorba de tatăl tău, Said. Fiindcă, din fericire, am aflat cum s-au petrecut lucrurile, vreau să judec ca înțeleptul Solomon. Ascunde-te după perdeaua scaunului meu împărătesc până te voi chema, iar tu, mare vizir, poruncește să fie adus de îndată cadiul cel rău și pripit! Voi avea nevoie de el când voi întreba împricinații.

Amândoi au făcut după cum li se poruncise. Când l-a văzut pe tatăl său, galben la față și slăbit la trup, intrând cu pași șovăitori în sala de judecată, inima lui Said a început să bată năvalnic, mai-mai să-i spargă pieptul. Văzându-l însă pe Kalum-Bek, zâmbind șiret și sigur de sine și șoptindu-i ceva vărului său, marele cămăraș, s-a mâniat atât de tare, că abia s-a putut stăpâni să nu iasă de după perdea și să se repeadă la el, fiindcă numai din pricina acelui om câinos pătimise el atâtea.

În sală se aflau mulți oameni doritori să audă judecata înțeleaptă a califului. Stăpânitorul Bagdadului s-a așezat în scaunul împărătesc, apoi marele vizir a poruncit să se facă liniște și a întrebat cine este pârâtul.

Kalum-Bek a pășit înainte plin de îndrăzneală și a spus:

— Acum câteva zile stăteam în fața prăvăliei mele din bazar, când bătrânul acesta a trecut printre tarabe însoțit de un om cu o pungă în mână, pe care-l tocmise să strige cât îl ținea gura: „Dau o pungă de aur celui care știe ceva despre Said din Bassora". Pentru că Said fusese în slujba mea, am răspuns: „Vino încoa’, prietene! Eu am câștigat punga!" Omul acesta, care este acum vrăjmașul meu, s-a îndreptat prietenos spre mine, întrebându-mă ce știu. Eu am răspuns: „Ești Benezar, tatăl lui?"

Ei mi-a răspuns bucuros că da, și atunci am început să-i povestesc cum l-am găsit pe tânăr în pustiu, cum l-am scăpat de la moarte, cum l-am îngrijit și l-am adus la Bagdad. În culmea fericirii, bătrânul mi-a dăruit punga. Am povestit apoi mai departe, I-am spus că fiul lui a fost în slujba mea, că a făcut tot felul de rele, că m-a furat și a fugit. Smintitul de taică-său însă n-a vrut să mă creadă în ruptul capului. Așa mă tot hărțuiește de câteva zile și-mi cere să-i dau înapoi punga și băiatul. Eu nu pot să-i dau nici una, nici alta. Banii mi se cuvin pentru veștile pe care le-a aflat de la mine, iar pe neobrăzatul lui de fiu n-am de unde să i-l dau.

A vorbit apoi Benezar. L-a zugrăvit pe fiul lui, arătând cât de nobil și de cinstit era și că pentru nimic în lume n-ar fi fost în stare să fure. A cerut apoi califului să cerceteze cu de-amănuntul toate cele întâmplate.

— Nădăjduiesc, a zis Harun, că ți-ai făcut datoria și ai adus la cunoștință furtul, Kalum-Bek?

— Fără îndoială! a strigat acesta zâmbind. L-am înștiințat pe cadiu.

• Să fie chemat cadiul! a poruncit califul.

Spre uimirea tuturor, acesta s-a ivit, ca prin minune, de îndată. Califul l-a întrebat dacă-și amintea de ceea ce se întâmplase. Cadiul își amintea.

— L-ai întrebat pe tânăr? A mărturisit furtul? l-a iscodit Harun.

— Nu, s-a încăpățânat și n-a vrut să mărturisească. Numai înălțimii voastre zicea el că vrea să-i spună totul, a răspuns cadiul.

• Nu mi-aduc aminte să-l fi văzut, s-a mirat califul.

— Păi cum! Să aduc aici în fiecare zi pe orice potlogar care vrea să stea de vorbă cu luminăția voastră?

— Știi prea bine că urechea mea se pleacă la orice glas, a răspuns Harun. Dar pesemne că dovezile au fost atât de limpezi, încât n-a fost nevoie să-l aduci pe tânărul acela în fața mea. Ai avut, pesemne, martori că banii furați erau într-adevăr ai tăi, Kalum?

— Martori? a întrebat acesta, îngălbenindu-se. Nu, n-am avut martori. Știi doar, stăpân ai credincioșilor, că un galben seamănă cu celălalt ca două picături de aur. De unde să aduc mărturii că taman acești două sute de galbeni îmi lipseau mie?

— Dar de unde ai știut că tocmai aurul acela era al tău? l-a întrebat califul.

• După punga în care se afla, a răspuns Kalum.
• Ai punga aici? a întrebat califul mai departe.

— Iat-o, a răspuns neguțătorul, scoțând punga și întinzându-i-o marelui vizir, ca să i-o înmâneze califului.

Dar vizirul a strigat, prefăcându-se mirat:

— Pe barba Profetului! Zici că punga asta e a ta, câine? Punga asta e a mea! I-am dăruit-o cu două sute de galbeni unui tânăr cumsecade care m-a scăpat dintr-o mare primejdie.

• Juri că așa este? l-a întrebat califul. 

— Sunt atât de încredințat de aceasta, pe cât sunt de sigur că vreau să ajung cândva în rai, a răspuns vizirul. Chiar fiica mea a lucrat-o.

— Așa? a strigat Harun. Atunci, cadiule, te-ai lăsat amăgit. Ce te-a făcut să crezi că punga este a acestui neguțător?

• A jurat, a răspuns speriat cadiul.

— Așadar, ai jurat strâmb? a strigat califul către neguțător, care tremura, alb ca varul.

— Alah! Alah! a strigat Kalum. Nu vreau să spun nimic împotriva marelui vizir, e om de încredere, dar, vai! Punga este totuși a mea. Ticălosul de Said mi-a furat-o. Aș da o mie de tomani dacă ar fi și el aici!

— Ce-ai făcut cu Said? l-a întrebat califul. Unde aș putea trimite după el ca să-l aduc să mărturisească în fața mea?

• L-am trimis pe o insulă pustie, a răspuns cadiul.

— O, Said, fiul meu! a strigat sărmanul părinte printre lacrimi.

— Până la urmă, deci, Said a mărturisit nelegiuirea pe care o săvârșise? a întrebat Harun.

Cadiul a îngălbenit. S-a uitat speriat în jurul său și a răspuns:

• Dacă-mi amintesc bine, da.

— Nu ești sigur? a strigat califul cu un glas cumplit. Atunci hai să-l întrebăm chiar pe el. Ieși, Said, afară, iar tu, Kalum Bek, scoate mia de tomani, fiindcă Said e aici.

Kalum și cadiul au crezut că văd un strigoi, apoi, dezmeticindu-se, s-au aruncat la picioarele califului, strigând:

• Iertare! Iertare!

Abia ținându-se pe picioare de bucurie, Benezar l-a cuprins în brațe pe fiul său. Dar, neîndurător, califul a întrebat:

• Ei, cadiule, iată-l pe Said. Mărturisit-a oare?

— Nu, nu! a strigat acesta. Am ascultat numai mărturia lui Kalum-Bek, fiindcă era om cu vază.

— De aceea te-am făcut cadiu, ca să-i asculți numai pe oamenii cu vază? a strigat Harun al Rașid, cu o îndreptățită mânie. Acum vei fi trimis tu pe timp de zece ani în surghiun pe o insulă pustie din mijlocul mării. Acolo vei chibzui la ce-i drept și nedrept. Iar tu, netrebnicule, care scapi oamenii de la moarte, nu ca să le dăruiești viața, ci ca să ți-i faci robi, vei plăti, așa cum ai spus, o mie de tomani pe care i-ai făgăduit dacă Said va veni să depună mărturie.

Kalum s-a bucurat că scăpase numai cu atât și tocmai voia să-i mulțumească bunului calif. Dar acesta a urmat:

— Iar pentru jurământul mincinos cu privire la cei două sute de galbeni, vei primi două sute de lovituri la tălpi. Mai departe, Said poate să aleagă dacă vrea să-ți ia toată prăvălia și pe tine hamal, sau dacă se mulțumește cu câte zece galbeni pentru fiecare zi slujită.

— Dă-i drumul mișelului, prealuminate calif ! a strigat tânărul. Nu-mi trebuie nimic de la el.

— Nu, a răspuns Harun. Vreau să ți se plătească totul. Aleg eu în locul tău cei zece galbeni pe zi, iar tu să faci socoteala câte zile te-a ținut Kalum în ghearele lui. Și acum, afară cu ticăloșii ăștia!

Califul i-a poftit apoi pe Benezar și pe Said în altă sală. Acolo i-a povestit lui Benezar cu câtă vitejie îi scăpase Said viața. Vorbele califului erau întrerupte din când în când de răcnetele lui Kalum-Bek, care primea la tălpi, cu vârf și îndesat, plata pentru cei două sute de galbeni.

Califul l-a poftit pe Benezar să locuiască la el, la Bagdad, împreună cu Said. Înainte de a se statornici la Bagdad, Benezar a plecat acasă să-și aducă toate avuțiile. Said s-a mutat apoi în palatul pe care califul l-a clădit, drept recunoștință, pentru el, și a trăit de atunci ca un bei. Fratele califului și fiul marelui vizir îi țineau de urât, iar locuitorii Bagdadului aveau o vorbă: „Aș vrea să fiu atât de bun, și de fericit ca Said, fiul lui Benezar".

— Stând la taifas cu voi, nu se lipește deloc somnul de mine. Aș putea să stau treaz șl două, și trei, și nu știu câte nopți, zise făurarul după ce vânătorul a isprăvit de povestit. Asta mi s-a mai întâmplat nu o dată. Așa, pe vremuri, am fost calfă la un clopotar. Meșterul, un om cu dare de mână, nu era deloc zgârcit. Într-o zi, însă, pe când aveam de lucru până peste cap, meșterul s-a purtat, spre mirarea noastră, cu totul împotriva felului său de a fi, ca un cărpănos. Se turna un clopot pentru biserica nouă, și noi, ucenicii și calfele, trebuia să stăm toată noaptea lângă cuptor ca să păzim focul. Ne așteptam ca meșterul să scoată cepul la un poloboc și să-i dea drumul în valurile celui mai bun vin al său, dar nici vorbă de așa ceva. Ne îngăduia numai ca la fiecare ceas să trecem, din om în om, o carafă cu vin. Apoi a început să povestească fel de fel de întâmplări din viața lui, amintiri de pe vremea când fusese și el calfă și drumețea de colo-colo. După aceea, i-a venit rândul calfei celei mai vârstnice de a povesti, apoi celorlalți pe rând. Se înțelege că somnul nu s-a mai prins de nimeni, fiindcă toți ascultam cu mare luare-aminte. Nici n-am știut când s-a făcut ziuă. Abia atunci ne-am dat seama de șiretenia meșterului, care ne ținuse treji cu povești. În schimb, când clopotul a fost gata, n-a cruțat vinul și ne-a despăgubit cu prisosință pentru ceea ce, cu bună știință, nu ne dăduse în noaptea care se scursese.

— Deștept om! spuse studentul. Cel mai bun leac împotriva somnului este vorba. De aceea, în noaptea asta n-aș vrea să mă prindă ceasul unsprezece singur, căci nu știu dacă aș putea să birui somnul.

— Se vede că la asta se gândesc și țăranii, zise vânătorul. În serile lungi de iarnă, femeile și fetele se adună și torc la lumina opaițului. Nu lucrează fiecare la casa ei, fiindcă în singurătate te toropește somnul, pe când la clacă, cu mulți laolaltă, vorbești, povestești și nici nu știi când trece timpul.

— Așa e, încuviință și cărăușul. Auzi adesea povești care fac să ți se ridice părul măciucă, despre duhuri de foc care rătăcesc pe câmpii, spiriduși care fac larmă noaptea prin odăi și despre stafii care bagă în sperieți oamenii și dobitoacele.

— Nu-i prea plăcut să asculți așa ceva, zise studentul. Drept să spun, nu pot să sufăr poveștile cu stafii. 

— În privința asta eu sunt de altă părere, exclamă făurarul de scule. Când aud o poveste de groază, mă simt cât se poate de bine. E ca și cum te-ai cuibări într-un culcuș cald pe vreme de ploaie. Auzi cum cad picăturile pe acoperiș: pic! pic! pic! și te simți minunat în adăpostul tău ferit de ploaie. Tot așa și cu poveștile despre stafii: când stai și le asculți seara, cu lumina aprinsă, între oameni, te simți parcă în largul tău, în siguranță.

— Și pe urmă? întrebă studentul. Dacă vreunul dintre ascultători crede în bazaconiile astea, în stafii și alte plăsmuiri, n-o să-l cuprindă teama când o să rămână singur în întuneric? N-o să se gândească tot timpul la întâmplările groaznice pe care le-a auzit? Poveștile astea cu stafii îmi amintesc de niște întâmplări neplăcute din copilăria mea. Am fost un băiat vesel și isteț, poate chiar mai zburdalnic decât i-ar fi plăcut dădacei mele. Și, ca să mă potolească, s-a gândit să bage groaza în mine. S-a apucat să-mi povestească fel de fel de basme înfricoșătoare, cu vrăjitoare și duhuri rele, care, după spusele ei, rătăceau de colo până colo prin casă. Când umbla o pisică în pod, șoptea înspăimântată: „Auzi, băiatul mamei? Iarăși urcă și coboară mortu’! Își poartă capul sub braț, iar ochii îi lucesc ca două felinare. În loc de degete are gheare și dacă te prinde în întuneric, te sugrumă".

Cei de față au început să râdă, dar studentul a continuat:

— Fiind prea mic, nu înțelegeam că toate astea nu erau decât scorneli. E drept că nu mă temeam nici de cel mai strașnic dulău de vânătoare, eram mai tare decât toți tovarășii mei de joacă, dar în întuneric mi se făcea inima cât un purece, închideam ochii și mă așteptam ca mortul să se apropie dintr-o clipă într-alta. Ajunsesem până acolo, încât nu voiam să ies singur în întuneric nici în ruptul capului. Când tatăl meu a văzut cât eram de fricos, mi-a tras o bătaie soră cu moartea! Totuși nu m-am putut dezbăra multă vreme de teama asta copilărească, pe care o căpătasem din vina dădacei mele neroade.

— Da, e o mare greșeală, zise vânătorul, să umpli capul unui copil cu prostii d-astea. Am cunoscut oameni vrednici, curajoși, care nu se temeau nici de trei vrăjmași, dar dacă trebuiau să umble noaptea după vânat sau să-i pândească pe braconieri, își pierdeau tot curajul. Li se năzărea că în fiecare copac se ascunde o stafie îngrozitoare, în fiecare tufiș, o vrăjitoare, iar licuricii li se păreau ochii unei jivine care-i pândea în întuneric.

— Astfel de povești sunt dăunătoare și prostești nu numai pentru copii, răspunse studentul, ci și pentru oamenii în toată firea. Un om cu scaun la cap nu ia în seamă lucruri pe care numai proștii le cred. Numai prin capul acestora umblă astfel de năluciri. Basmele acestea însă le fac rău mai ales țăranilor. Ei cred neclintit, statornic, în neroziile astea și credința lor se întărește și mai mult la clacă și la cârciumă, unde oamenii își apropie capetele și istorisesc cu glas fioros poveștile cele mai înfricoșătoare.

— Așa e, domnule! zise cărăușul. Aveți dreptate. Câte nenorociri nu s-au întâmplat din cauza unor astfel de povești! Sora mea și-a pierdut viața din pricina lor.

— Cum se poate? Din cauza unor povești?! strigară cu toții mirați.

— Da, din cauza unor astfel de povești, răspunse cărăușul. Și în satul meu, femeile și fetele au obiceiul să se adune serile ca să toarcă împreună. Vin și flăcăii și spun tot felul de istorii. Într-o seară se vorbea de stafii și năluci, iar flăcăii povesteau despre un băcan bătrân care murise de zece ani, dar nu-și putea găsi liniștea în mormânt. Dădea în fiece noapte pământul la o parte, se țâra încetișor afară și, tușind, așa cum obișnuia și în viață, se ducea la băcănia sa unde cântărea zahăr și cafea, bolborosind încet:

Trei sferturi, trei sferturi la miezul nopții

Fac cât un funt în timpul zilei.

Mulți spuneau că l-au văzut aievea, iar fetele și femeile s-au înfricoșat. Soră-mea însă, o fetișcană de vreo șaisprezece ani, voind să facă pe grozava, a spus:

— Nu cred nimic din toate astea. Morții nu se mai întorc niciodată înapoi.

Din păcate nu era prea convinsă, i se cam strânsese și ei inima de frică de câteva ori. Unul dintre tineri a zis:

— Dacă crezi într-adevăr că-i așa cum spui, n-are de ce să-ți fie frică. Mormântul lui e la doi pași de cel al lui Kätchen, care a murit de curând. Dacă ai curaj, du-te la cimitir, rupe de pe mormântul lui Kätchen o floare și adu-ne-o. Numai așa vom crede că nu ți-a fost frică de băcan!

Ca să nu le dea prilej s-o ia în râs, soră-mea a răspuns:

• Numai atât îmi cereți? E un fleac! Ce floare doriți?

— În satul nostru nu cresc trandafiri albi decât acolo. Adu-ne un buchet de trandafiri, i-a cerut una din prietenele ei.

Fata s-a sculat și a plecat. Toți bărbații îi lăudau curajul, dar femeile clătinau din cap, căinându-se:

• Numai de nu s-ar întâmpla ceva!

Sora mea a pornit spre cimitir. Luna învăluia mormintele într-o lumină palidă, albicioasă.

Sora mea s-a înfiorat. Ceasul din turn tocmai bătea miezul nopții. Fata a împins portița cimitirului.

A pornit printre movilele mormintelor și, cu cât se apropia mai mult de trandafirii albi ai lui Kätchen și de mormântul băcanului-strigoi, cu atât i se strângea inima mai tare.

Când a ajuns în sfârșit la groapa lui Kätchen, a îngenuncheat tremurând și a început să culeagă flori. În clipa aceea i s-a părut că aude zgomote în apropiere. Când a întors capul, la doi pași de ea cineva zvârlea țărâna de pe un mormânt și din groapă a ieșit încet o făptură ciudată. Era un bătrân palid, cu o scufie de noapte, albă pe cap. Soră-mea a aruncat înspăimântată încă o privire, ca să se convingă că ceea ce vedea era aievea, dar când cei din groapă a început să vorbească pe nas: „Bună seara, domnișoară, ce faci aici la ora asta târzie?" a cuprins-o o spaimă de moarte; și-a ținut totuși firea, a sărit peste morminte și a fugit înapoi în sat. Acolo, sfârșită de puteri, a povestit tot ceea ce văzuse și, stoarsă de orice vlagă, a fost purtată pe brațe până acasă. A doua zi am aflat că cel care îi vorbise sărmanei mele surori fusese chiar groparul, care săpa o groapă. Ce folos, însă? N-am mai apucat să-i spunem nefericitei cine îi ieșise în cale. A căpătat fierbințeală mare și s-a stins după trei zile. Trandafirii pentru coroana de pe mormânt și-i culesese singură.

Cărăușul a tăcut, cu ochii plini de lacrimi. Tovarășii lui l-au privit cu milă.

— Așadar, copila aceea s-a prăpădit din pricina unor scorneli, zise tânărul giuvaergiu. Îmi amintesc de o poveste pe care aș vrea să v-o spun și care s-a sfârșit, din păcate, tot prost.