Caderea

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus

Caderea de Albert Camus

Pot, domnule, să vă ofer serviciile mele fără riscul de a vă stingheri? Mă tem că n-o să știți să vă faceți înțeles de prea stimabila gorilă care conduce destinele acestui local. Nu vorbește decât olandeză. Dacă nu mă autorizați să vă pledez cauza, nu va ghici că doriți un păhărel de rachiu de ienupăr. Iată, îndrăznesc să sper că m-a înțeles; felul în care a dat din cap trebuie să însemne că argumentele mele l-au convins. Se duce într-acolo grăbindu-se cu o încetineală de înțelept. Aveți noroc, n-a mârâit. Când refuză să servească, e de-ajuns să mârâie o dată: nimeni nu mai insistă. Numai marile animale au privilegiul de a fi, după voie, în toane bune sau rele. Dar îngăduiți-mi să mă retrag, domnule, prea fericit că v-am putut fi de folos. Vă mulțumesc și aș accepta dacă aș fi sigur că prezența mea nu-l inoportună. Sunteți prea bun. Atunci îmi voi pune paharul lângă al dumneavoastră.

Aveți dreptate, tăcerea lui e asurzitoare. E tăcerea pădurilor primitive, din care pândesc mii de ochi. Uneori mă uimește încăpățânarea cu care prea tăcutul nostru prieten se înverșunează împotriva limbilor civilizate. Meseria lui e să primească marinari de toate naționalitățile în acest bar din Amsterdam, pe care l-a numit, nu se știe de ce, „Mexico-City”. Cu asemenea îndatoriri ne putem teme — nu credeți?

— Că ignoranța lui îl stânjenește. Imaginați-vi-l pe omul de la Cro-Magnon locatar al turnului Babel! Un lucru e sigur: nu s-ar prea simți la el acasă. Dar nu, ăsta nu se simte exilat, își vede de treabă și nimic nu-l scoate dintr-ale lui. Una din puținele fraze pe care le-am auzit rostite de el sună cam așa: Cui îi place, bine. Cui nu, tot bine. Dar ce sau cine anume putea să placă sau să nu placă? De bună seamă că însuși prietenul nostru. Vă mărturisesc că asemenea făpturi dintr-o bucată mă atrag. Când ai meditat vreme îndelungată asupra omului, fie obligat de meserie, fie din vocație, ți se întâmplă uneori să te simți cuprins de-o adevărată nostalgie pentru primate. Căci ele, cel puțin, n-au gânduri ascunse.

Prietenul nostru, la drept vorbind, are câteva, deși cu greu i le poți bănui. Fiindcă nu înțelege ce se spune când e de față, a devenit, cu timpul, neîncrezător. De aia și înfățișarea lui gravă și bănuitoare, ca și cum l-ar încerca gândul că între oameni lucrurile nu stau chiar cum ar trebui. Așa se și explică de ce discuți greu cu el orice nu-l în strânsă legătură cu meseria pe care o face. De pildă, ia uitați-vă deasupra capului său, pe zidul din fund. O să vedeți un dreptunghi de culoare mai deschisă, indicând locul unui tablou care a fost dat jos. Într-adevăr, a existat cândva aici un tablou și încă deosebit de interesant, o adevărată capodoperă. Aflați că eram de față și atunci când gazda noastră l-a primit și atunci când l-a dat. În ambele cazuri, a făcut-o cu aceeași neîncredere, după săptămâni de gândire. Așa stând lucrurile, trebuie să recunoaștem că societatea i-a pervertit întrucâtva firea, altminteri simplă și deschisă din născare.

Luați notă că nu-l judec. Socotesc că neîncrederea lui e întemeiată și aș fi și eu că el dacă, așa cum puteți vedea, firea mea comunicativă nu mi-ar sta împotrivă. Sunt, din păcate, vorbăreț și leg ușor cunoștință cu toată lumea. Nu las să-mi scape nici un prilej, dar știu să păstrez distanțele, așa cum se cuvine. Când trăiam în Franța, îmi făceam prieteni din toți oamenii inteligenți pe care se întâmpla să-l fi întâlnit în cale. Ah! Văd că ați tresărit la auzul acestui subjonctiv. Mărturisesc că am o adevărată slăbiciune pentru acest mod, precum și pentru limbajul ales în general, slăbiciune de care mă simt vinovat, vă rog să mă credeți. Știu prea bine că gustul pentru rufăria fină nu înseamnă neapărat că ești nespălat pe picioare. Și totuși. Stilul, ca și mătăsurile, poate ascunde, nu o dată, cine știe ce eczemă. Mă mângâi spunându-mi că, la urma urmei, nici cei ce se bâlbâie nu sunt neprihăniți. Aveți drepțâțe, să mai cerem puțin rachiu de ienupăr.

O să stați mult la Amsterdam? Frumos oraș, nu-l așa? Fascinant? Lată un adjectiv pe care nu l-am mai auzit de multă vreme. Tocmai de când am plecat din Paris și sunt ani de atunci. Dar inima își are memoria ei și-mi amintesc foarte bine de frumoasa noastră capitală și de cheiurile sale. Parisul nu-l altceva decât o iluzie, un superb decor locuit de patru milioane de umbre. Aproape cinci milioane, la ultimul recensământ? Pesemne au mai făcut pui. Nu m-aș mira. Întotdeauna am fost de părere că două sunt patimile de care suferă concetățenii noștri: ideile și desfrâul. Și acelea practicâte, ca să zic așa, fără nici o socoteală. Să ne ferim, de altminteri, să-l osândim; nu sunt singurii: Europa întreagă se află în aceeași situație. Uneori visez la cele ce vor zice despre noi istoricii de mâine. Într-o singură frază, vor putea spune totul despre omul modern: îi plăcea desfrâul și citea ziare.

După o atât de temeinică definiție, subiectul va fi, dacă pot îndrăzni să spun așa, epuizat. Olandezii nu-s atât de moderni. Priviți-l, nu s-ar putea spune că duc lipsă de timp. Ce fac? Ei bine, prea stimații domni aici de față trăiesc din munca acestor prea stimate doamne. Atât masculii cât și femelele sunt, de altminteri, niște foarte burgheze creaturi, venite, ca de obicei, aici, din mițomanie sau din prostie. În fond, pentru că au prea multă sau prea puțină imaginație. Din când în când, domnii mânuiesc cuțitul sau revolverul, dar să nu vă închipuiți că o fac cu cine știe ce tragere de inimă. Așa cere rolul, asta-l tot, dar sunt morți de frică în timp ce trag ultimele cartușe. Acestea fiind zise, îi găsesc mai morali decât pe ceilalți, cei care ucid în fămilie, pe îndelete. N-ați băgat de seamă că societatea noastră e organizată în vederea acestui gen de asasinat? Ați auzit vorbindu-se, desigur, de acei pești mărunți din râurile braziliene care se năpustesc cu miile asupra înotătorului imprudent și-l înfulecă în câteva clipe, cu înghițituri mici și lacome, nelăsând în urină lor decât un schelet bine curățat? Ei bine, asta-l și organizarea lor. „Vrei să duci o viață cinstită? La fel cu toată lumea?” Spui da, bineînțeles. Cum ai putea să spui nu? „Strașnic! Vei fi înfulecat. Poftim o meserie, o familie, distracții organizate.” Și dințișorii se înfig în carne, până la os. Dar sunt nedrept. De ce spun organizarea lor? Căci, Ia urma urmei e a noastră, a tuturor și fiecare se grăbește să-l înfulece pe celălalt.