Mitul lui Sisif

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus

Lui Pascal Pia: O, suflete al meu, nu năzui la viața nemuritoare, ci epuizează domeniul posibilului.

PINDAR

(Pythica a IlI-a)

UN RAȚIONAMENT ABSURD.

Paginile care urmează vorbesc despre o sensibilitate absurdă ce poate fi întâlnită în acest secol, și nu despre o filosofie absurdă, pe care propriu-zis timpul nostru n-a cunoscut-o. O elementară onestitate mă obligă să arăt, încă de la început, tot ceea ce ele datorează anumitor spirite contemporane. Nu numai că nu am intenția să ascund aceasta, dar gândirea lor va fi citată și comentată de-a lungul întregii lucrări.

În același timp, e util totuși să notez că absurdul, socotit până acum o concluzie, este considerat în eseul de față ca punct de plecare. În acest sens, despre comentariul meu se poate spune că e, într-o oarecare măsură, provizoriu: nu se poate afirma dinainte la ce atitudine obligă. Cititorul va afla în el doar descrierea, în stare pură, a unui rău al spiritului. Nici o metafizică, nici o credință nu figurează aici pentru moment. Iată singurele limite și singura intenție a acestei cărți.

ABSURDUL ȘI SINUCIDEREA.

Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Acestea sunt doar jocuri; dar mai întâi trebuie să răspunzi. Și dacă e adevărat, după cum susține Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înțelegem cât de important este răspunsul, de vreme ce el va precede gestul definitiv. Iată niște evidențe sensibile inimii, dar pe care trebuie să le adâncim pentru că mintea noastră să le vadă limpede.

Dacă mă întreb după ce judec că o anumită problemă cere un răspuns mai grabnic decât o alta, îmi răspund că după acțiunile la care obligă. N-am văzut pe nimeni murind pentru argumentul ontologic. Galilei, care deținea un adevăr științific de mare importanță, s-a lepădat de el cum nu se poate mai ușor de îndată ce și-a văzut viața în primejdie, într-un anume sens a făcut bine. Pentru acel adevăr nu merita să mori pe rug. E cu desăvârșire indiferent dacă Pământul se învârtește în jurul Soarelui sau dacă Soarele se învârtește în jurul Pământului. Mai exact, lucrul nu are nici cea mai mică însemnătate. În schimb, îi văd pe mulți oameni murind pentru că socotesc că viața nu merită să fie trăită. Îi văd pe alții lăsându-se, în chip paradoxal, uciși pentru ideile sau iluziile pe care le oferă o rațiune de a trăi (așa-numita rațiune de a trăi este totodată și o excelentă rațiune de a muri). Consider deci că întrebarea care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a ști dacă viața are sau nu un sens. Cum să-i răspundem? În legătură cu toate problemele esențiale, înțeleg prin asta toate problemele care implică riscul morții sau care amplifică în om pasiunea de a trăi, nu există, probabil, decât două metode de gândire, cea a lui La Palisse și cea a lui Don Quijote. Numai echilibrul între evidență și lirism ne poate îngădui să avem acces în același timp la emoție și la claritate. Fiind vorba de un subiect atât de umil și totodată atât de patetic, dialectica savantă și clasică trebuie așadar să lase locul, fapt de la sine înțeles, unei atitudini de spirit mai modeste, care să purceadă în același timp din bun-simț și din simpatie.

Despre sinucidere nu s-a discutat până acum decât ca despre un fenomen social. Dimpotrivă, e vorba aici, pentru început, despre raportul între sinucidere și gândirea individuală. Un gest ca acesta se pregătește în adâncurile tăcute ale inimii, precum o mare operă. Omul însuși îl ignoră. Într-o seară, își trage un glonț în cap sau se aruncă în apă. Despre un administrator de imobile care se omorâse, mi se spunea cândva că în urmă cu cinci ani își pierduse fata, că de atunci se schimbase mult și că întâmplarea îl „rosese pe dinăuntru”. Nu există cuvânt mai exact. A începe să gândești înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru. Societatea nu are mare amestec în acest început. Viermele se află în însăși inima omului. Acolo trebuie căutat. Acest joc mortal, care duce de la luciditatea în fața existenței la evaziunea în afara lumii, trebuie urmărit și înțeles.

O sinucidere are multe cauze și, în general, cele mai aparente nu sunt și cele mai eficace, foarte puțini oameni se sinucid (ipoteza nu e totuși exclusă) fiindcă așa au hotărât. Criza este aproape întotdeauna declanșată de ceva incontrolabil. Jurnalele vorbesc adesea de „necazuri intime” sau de o „boală incurabilă” {1}. Sunt explicații valabile. Dar ar trebui să știm dacă, în acea zi chiar, un prieten nu i-a vorbit pe un ton indiferent acelui deznădăjduit. Vinovatul este, în acest caz, prietenul. Căci indiferența lui poate fi deajuns spre a precipita tot dezgustul și toate resentimentele aflate până atunci în suspensie.

Dar dacă e greu să fixăm momentul precis, demersul subtil în cursul căruia spiritul a pariat pentru moarte, putem totuși să tragem, din chiar acel gest, toate consecințele pe care el le presupune. A te omorî înseamnă, într-un sens, și ca în melodramă, a mărturisi. A mărturisi că ești depășit de viață sau că nu o înțelegi. Dar să nu mergem totuși prea departe cu aceste analogii și să ne întoarcem la cuvintele curente. A te omorî înseamnă a mărturisi că „viața nu merită să fie trăită”. A trăi, firește, nu-i niciodată lucru ușor. Continuăm să facem gesturile pe care ni le comandă existența, pentru multe motive, din care primul e obișnuința. A muri din propria-ți voință presupune a fi recunoscut, fie și numai instinctiv, caracterul derizoriu al acestei obișnuințe, absența oricărei rațiuni profunde de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian și inutilitatea suferinței.