Opere

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus

PREFAȚĂ

Lui Jean Grenier.

Eseurile reunite în acest volum au fost scrise în 1935 și în 1936 (aveam atunci douăzeci și doi de ani) și publicate un an mai târziu, în Algeria, în foarte puține exemplare. Această ediție este de multă vreme epuizată, iar eu am refuzat întotdeauna reeditarea textelor din Fața și reversul încăpățânarea mea nu-și aremotivații misterioase. Nu mă lepăd de nimic din ce-am exprimat în aceste scrieri, dar forma lor mi s-a părut întotdeauna stângace. Prejudecățile pe care, fără voia mea, le am în privința artei (mă voi explica ceva mai jos) m-au împiedicat multă vreme să am în vedere reeditarea lor. În aparență, e o atitudine plină de vanitate, care ar lăsa să se presupună că celelalte scrieri ale mele răspund tuturor exigențelor. Mai trebuie oare să precizez că nu-i vorba de asta? Sunt doar mai sensibil la stângăciile din Fața și reversul decât la altele, pe care, de asemenea, le știu. Cum să-mi justific atitudinea altminteri decât recunoscând că primele sunt legate, trădându-l întrucâtva, de subiectul la care țin cel mai mult. Chestiunea valorii sale literare fiind deci pusă astfel, pot recunoaște că valoarea mărturiei pe care o aduce această cărticică este pentru mine foarte mare. Spun: pentru mine, căci ea depune mărturie în fața mea, cerându-mi o fidelitate ale cărei profunzimi și dificultăți numai eu le cunosc. Aș vrea să spun de ce.

Brice Parain pretinde adeseori că această cărticică cuprinde tot ce-am scris eu mai bun. Parain se înșală. Nu o spun, cunoscându-i loialitatea, din pricina acelei nerăbdări ce-l năpădește pe orice artist în fața celor ce au impertinența de a-l prefera nu cum este, ci cum a fost. Se înșeală, pentru că la douăzeci și doi de ani – dacă nu ești ungeniu – nu prea știi să scrii. Totuși, înțeleg ce vrea să spună Parain, acest savant inamic al artei și acest filosof al compasiunii. El vrea să spună, și are dreptate, că în aceste pagini stângace se află mai multă iubire adevărată decât în toate celelalte ce le-au urmat.

Fiecare artist păstrează astfel, în adâncurile lui, un unic izvor ce-l face să fie, în timpul vieții, ceea ce este și ceea ce spune. Qnd izvorul a secat, vedem cum opera își pierde din strălucire și vigoare. Torentul invizibil nu mai hrănește ogorul artei, caredevine sterp. Artistul, acum aproape chel, e numai bun pentru tăcere sau pentru viața mondenă a saloanelor, ceea ce-i același lucru. Eu unul știu că izvorul meu se află în JFata și reversul, în acea lume a sărăciei și a luminii în care ani trăit vreme îndelungată și a cărei amintire mă apără încă de cele două primejdii contrarii care-l amenință pe orice artist: resentimentul și mulțumirea de sine.

Sărăcia, mai întâi, nu a fost niciodată o nenorocire pentru mine: lumina își răspândea peste ea toate bogățiile. Până și revoltele meleau fost luminate de sărăcie. Ele au fost aproape totdeauna – pot să o spun fără să trișez – revolte pentru toți, și pentru ca viața tuturor să se înalțe în lumină. Nu-i sigur că sufletul meu era în mod firesc predispus la acest gen de iubire. Dar m-au ajutat împrejurările. Pentru a-mi corecta indiferența nativă, am fost situat la jumătatea distanței între mizerieși soare. Mizeria m-a împiedicat să cred că totul e bine sub soare și în istorie; soarele m-a învățat că istoria nu înseamnă totul. Să schimb viața, da, dar nu și lumea din care îmi făcusem o divinitate adorată. Astfel, neîndoielnic, am apucat pe acest drum inconfortabil pe care mă aflu, angajându-mă cu inocență și înaintând cu greu, riscând să-mi pierd echilibrul la fiecare pas și nefiind sigur că-mi voi atinge scopul. Altfel spus, am devenit un artist, dacă-i adevărat că orice artă presupune un refuz și un consimțământ.

Oricum, splendida căldură ce-mi învăluia copilăria m-a scutit de orice resentiment. Trăiam strâmtorat, dar și cu un fel de bucurie. Simțeam că posed forțe nemărginite: trebuia doar să descopăr în ce să le investesc. Nu sărăcia stătea în calea lor: în Africa, marea și soarele nu costă nimic. In calea lor stăteau mai curând prejudecățile și prostia. Aveam nenumărate prilejuri să-mi desfășor o aroganță care mi-a făcut mult rău și de care își bate joc pe bună dreptate prietenul și profesorul meu Jean Grenier, aroganță pe care zadarnic am încercat să mi-o corectez, până când am înțeles că există o fatalitate a temperamentului nostru. Era mult mai bine deci să-mi accept propriul orgoliul și să încerc să-l pun în slujba a ceva, decât să-mi impun – ca să-l citez pe Chamfort – principii mai puternice decât propriul meu caracter. Dar, după ce m-am cercetat cu de-amănuntul, pot să depun mărturie că, printre numeroasele mele slăbiciuni, nu a figurat niciodată defectul cel mai răspândit printre noi, adică invidia, acest adevărat cancer al societăților și al doctrinelor.

Meritul acestei fericite imunități nu mie îmi revine. Îl datorez alor mei, în primul rând, căci ei duceau lipsă de aproape toate cele și nu invidiau aproape niciodată pe nimeni. Doar prin tăcerea ei, prin atitudinea-i rezervată, prin mândria-i firească și sobră, această familie, care nici măcar nu știa să citească, mi-a dat atunci cele mai nobile lecții, al căror efect dăinuie încă. Și apoi, eram eu însumi prea preocupat de propriile-mi sentimente pentru a mai visa la altceva. Chiar și acum, când văd cum trăiesc cei foarte avuți la Paris, sunt cuprins adeseori de o indiferență nu lipsită de milă. Pe lume există multe nedreptăți, dar despre una nu se vorbește niciodată: cea a climatului. Multă vreme, și fără să știu, am fost unul din cei ce au profitat de ea. Parcă-i aud acuzându-mă pe ferocii noștrii filantropi, dacă mă vor citi. Vreau să-i fac pe muncitori să treacă drept bogați, iar pe burghezi drept săraci, spre a prelungi astfel fericita servitute a unora și puterea celorlați. Nu, nu despre asta-i vorba. Dimpotrivă, când sărăcia se îmbină cu acea viață fără de cer și fără de speranță pe care, la vârsta bărbăției, am descoperit-o în oribilele cartiere mărginașe ale orașelor noastre, atunci s-a consumat ultima și cea mai revoltătoare dintre nedreptăți: și trebuie într-adevăr să facem tot ce ne stă în putință pentru ca acești oameni să scape de dubla umilință a mizeriei și a urâțeniei. Născut sărac, într-un cartier muncitoresc, nu știam totuși, înainte de a cunoaște recile noastre mahalale, ce înseamnă adevărata nefericire. Nici chiar extrema mizerie arabă nu se poate compara cu ea, căci cerul sub care se află una și cel sub care se află cealaltă sunt atât de diferite! Dar, după ce ai cunoscut cartierele industriale, te simți mânjit pentru totdeauna, cred, și răspunzător că așa ceva există.