Ecluza Nr.1
Aa
Capitolul 1
Când ne uităm la pești printr-o perdea de apă care nu permite nici un contact între ei și noi, îi vedem stând mult timp nemișcați, fără motiv, apoi, dintr-o fremătare a înotătoarelor, deplasându-se puțin mai departe pentru ca, din nou, să aștepte.
Cu același calm, tot parcă fără motiv, tramvaiul 13, ultimul „Bastilia-Créteil”, își târa luminile gălbui de-a lungul cheiului Carričres. La colțul unei străzi, lângă un felinar verde, vru parcă să oprească, dar taxatorul își agită clopoțelul, făcându-l să accelereze spre Charenton.
În spate, cheiul rămânea pustiu și încremenit, ca un peisaj de pe fundul apei. În dreapta, șlepurile pluteau pe canal luminate de razele lunii. Un fir de apă se scurgea dintr-o vană prost închisă a ecluzei, stârnind singurul zgomot ce se auzea sub cerul mai calm și mai adânc decât un lac.
Două cârciumi rămăseseră deschise, față în față, fiecare la un colț de stradă. Într-una, cinci oameni jucau cărți, alene, fără să vorbească. Trei purtau șepci de marinar sau de pilot, iar patronul, în cămașă, stătea la masa lor.
În cealaltă cârciumă erau doar trei oameni, dar nu jucau cărți. Stăteau la o masă și se uitau visători la păhărelele de rachiu de drojdie. Lumina era chioară și trăgea la somn. Patronul, care avea mustață neagră și purta un tricou albastru, căsca din când în când înainte să întindă mâna după pahar.
În fața lui stătea un bărbat mic de statură, năpădit de un păr des și gălbui ca fânul. Era trist sau amorțit, poate beat? Irisurile, deschise la culoare, îi pluteau parcă într-o apă tulbure și, uneori, dădea din cap ca și cum ar fi încuviințat ce-și spunea în sinea lui, în timp ce vecinul lui, tot marinar, își lăsa privirea să rătăcească afară, în noapte.
Timpul se scurgea în liniște, nu se auzea nici măcar bătaia unui orologiu. După cârciumă se înșira un rând de coșmelii înconjurate de grădinițe, dar toate aveau luminile stinse. Apoi, la nr. 8, se înălța o casă cu șase etaje, singură, veche deja și afumată, prea îngustă pentru înălțimea ei. La etajul întâi, obloanele lăsau să se strecoare o geană de lumină. La etajul al doilea, unde nu erau obloane, un stor ecru forma un dreptunghi de lumină.
În sfârșit, în față, la marginea canalului, se vedeau grămezi de pietre, de nisip, o macara și tomberoane goale.
Și totuși, venind de undeva, o muzică vibra ușor în aer. Trebuia să cauți cu privirea ca să descoperi, mai departe de nr. 8, într-un intrând, o baracă din lemn pe care scria Bal.
Nu se dansa și chiar nu era nimeni în afară de patroană, o grăsană care citea ziarul și se ridica uneori să pună o monedă în pianul mecanic.
Cineva sau ceva trebuia neapărat să miște la un moment dat, și asta și făcu marinarul păros în cârciuma din dreapta. Se ridică destul de greu și, privind paharele, socoti în minte, în timp ce se scotocea în buzunar. Apoi, după ce numără monedele, le așeză pe lemnul neted al mesei, își atinse cu degetele marginea șepcii și păși nesigur până la ușă.
Ceilalți doi se uitară unul la altul. Patronul clipi. Mâna bătrânului ezită în gol înainte să apuce clanța și acesta se clătină în timp ce se întorcea să închidă ușa în urma lui.
Pașii i se auzeau ca și cum ar fi mers pe un pavaj plin de găuri. Călca neregulat. Făcea trei-patru pași și se oprea șovăind sau preocupat de propriul echilibru. Ajuns lângă canal, se lovi zgomotos de parapet, porni în jos pe treptele de piatră și ajunse pe cheiul de descărcare.
Contururile ambarcațiunilor se profilau clar în lumina lunii. Numele li se putea citi ca în plină zi. Șlepul cel mai apropiat, legat de mal printr-o scândură-pasarelă, se numea Lâna de Aur. În spatele lui se aflau și alte ambarcațiuni, la stânga, la dreapta, pe cel puțin cinci rânduri, unele cu cala deschisă spre o macara, așteptând să fie descărcate, altele deja cu prova spre poarta ecluzei prin care urmau să treacă în zori, altele, în sfârșit, dintre acelea care stau, Dumnezeu știe de ce, parcă inutile în porturi.
Bătrânul, singur în universul nemișcat, sughiță și păși pe scândură, care se curbă. La mijlocul acesteia îi trecu prin minte să se întoarcă dintr-odată ca să privească ferestrele cârciumii. Reuși prima parte a mișcării, se clătină, își încordă spatele și se pomeni în apă agățat cu o mână de scândură.
Nu țipase. Nici măcar nu bombănise. Se auzise doar un clipocit care se stingea deja, deoarece omul abia dacă se agita. Cu fruntea încrețită, ca și cum ar fi fost obligat să gândească, se căznea să urce pe scândură. Nu reușea, dar se încăpățâna, cu privirea fixă și răsuflând greu.
Pe chei, doi îndrăgostiți, lipiți de zidul de piatră, ascultau nemișcați, ținându-și răsuflarea. O mașină claxonă în Charenton.
Și, brusc, răsună un răcnet, o tânguire neașteptată, sfredelind liniștea adâncă.
Era bătrânul care, în apă, țipa de spaimă. Nu mai făcea mișcări raționale. Se zbătea ca un apucat, agitându-și picioarele și stârnind clocotul apei.
În jur se iscară deodată și alte zgomote. Cineva se mișcă pe un șlep. În altă parte, o voce de femeie adormită zicea:
— Te duci să vezi?
Sus, pe chei, ușile celor două cârciumi se deschideau. Lângă zidul de piatră, îndrăgostiții se dezlipiră unul de celălalt și bărbatul șopti:
— Du-te repede acasă!
Făcu câțiva pași, ezitând, și zise cu glas tare:
— Unde e?
