Maigret
Aa
Înainte de a deschide ochii, Maigret se încruntă, ca și cum s-ar fi temut de vocea aceea care îi strigase în somn:
— Unchiule!
Cu pleoapele închise, comisarul oftă, pipăi așternutul și înțelese că nu visa, că se întâmpla ceva, deoarece mâna lui nu găsise, acolo unde ar fi trebuit să fie, corpul cald al doamnei Maigret.
În sfârșit, deschise ochii. Noaptea era senină. Doamna Maigret, în picioare lângă fereastra cu ochiuri mici de geam, trăgea perdeaua, în timp ce jos cineva zgâlțâia ușa și zgomotul răsuna în toată casa.
— Unchiule! Eu sunt!
Doamna Maigret privea în continuare afară și părul ei pus pe moațe forma un fel de aureolă ciudată.
— E Philippe, spuse ea, știind că Maigret se trezise și că, întors spre ea, aștepta să-l spună ceva. Te scoli?
Maigret coborî primul, cu picioarele goale în papucii de pâslă. Își trăsese în grabă pantalonii pe el și, pășind pe scară, își punea haina. La treapta a opta, trebuia să se aplece din cauza grinzii. De obicei, o făcea din reflex. De data asta însă uită, se lovi cu fruntea de grindă, bombăni, înjură, părăsi casa scării rece ca gheața și intră în bucătărie, unde încă se mai simțea o undă de căldură.
Ușa aia prevăzută cu gratii de fier. De cealaltă parte a ei, Philippe îi spunea cuiva:
— Nu durează mult. Ajungem la Paris înainte să se facă ziuă.
Doamna Maigret se îmbrăca acum și pașii ei puteau fi auziți la primul etaj. Maigret deschise ușa, morocănos din cauză că se lovise la cap.
— Tu ești! Mormăi el, văzându-și nepotul în stradă.
O lună uriașă plutea deasupra plopilor desfrunziți și făcea cerul atât de luminos, încât se conturau cu claritate și cele mai mici crengi, iar Loara, dincolo de cotitura drumului, era toată o forfoteală de paiete argintii.
‘Bate vântul dinspre est!’, își spuse Maigret, așa cum ar fi făcut orice locuitor al ținutului văzând cum se încrețea suprafața fluviului.
— Sper că n-am trezit-o pe tanti?!
Philippe avea fața amorțită de frig. În spatele lui, pe fondul câmpului alb de chiciură, se profila silueta stranie a unui taxi G.7.
— Lași șoferul afară?
— Trebuie să vorbesc imediat cu dumneata.
— Intrați repede amândoi, le strigă din bucătărie doamna Maigret, care aprindea o lampă cu petrol.
Și adăugă, la adresa nepotului ei:
— Încă nu avem curent electric. Avem instalația făcută, dar încă nu ne-au dat curent.
Într-adevăr, un bec atârna la capătul unui fir electric. Există astfel de detalii pe care le remarci fără să vrei. Iar atunci când ești deja nervos, e de ajuns ca să te irite. În minutele următoare, Philippe avea să se uite de multe ori la acel bec și la sârma strâmbă de care atârna, care nu foloseau la nimic, poate doar ca să scoată în evidență tot ce era învechit în acea casă de țară sau fragilitatea confortului modern.
— Vii de la Paris?
Încă amețit de somn, Maigret se sprijinea de cămin. Prezența taxiului pe drum făcea întrebarea la fel de inutilă ca și becul. Dar există momente în care vorbești așa, ca să te afli în treabă.
— O să-ți spun totul, unchiule. Sunt într-o situație îngrozitoare. Dacă nu mă ajuți, dacă nu vii la Paris, nu știu ce o să se întâmple cu mine. Îmi pierd capul. Uite, nici n-am sărutat-o pe tanti!
Tânărul atinse foarte ușor de trei ori obrajii doamnei Maigret, care îmbrăcase un capot peste cămașa de noapte. Nepotul îndeplini acest ritual ca un copil. Apoi, imediat, se așeză la masă și își prinse capul cu amândouă mâinile.
Maigret își umplea pipa privindu-l, iar soția lui îngrămădea vreascuri în vatră. Atmosfera avea ceva nefiresc, amenințător. Maigret, de când se pensionase, pierduse obiceiul sculatului în crucea nopții și asta îi amintea, fără să vrea, de nopțile petrecute lângă un bolnav sau un mort.
— Mă întreb cum am putut să fiu atât de prost! Spuse deodată Philippe, printre suspine.
Emoția sa răbufnea brusc. Plângea fără lacrimi. Se uita în jur ca unul care caută să-și verse nervii pe ceva, în timp ce, contrastând cu această agitație în gol, Maigret ridica fitilul lămpii cu petrol, iar primele flăcări prindeau să se înalțe în cămin.
— Mai întâi ai să bei ceva.
Unchiul luă o sticlă de tescovină și două pahare dintr-un dulap unde se aflau resturi de mâncare și care mirosea a carne rece. Doamna Maigret își puse saboții și plecă să aducă lemne pentru foc.
— Noroc! Și încearcă să te liniștești.
Mirosul vreascurilor care ardeau se amesteca acum cu cel al tescovinei. Philippe, năuc, se uită la mătușa lui care se ivi fără zgomot din întuneric, cu brațele încărcate de butuci.
Era miop și, văzuți dintr-un anumit unghi, ochii lui păreau imenși în spatele lentilelor ochelarilor, ceea ce îl făcea să semene cu un copil intrat în panică.
— S-a întâmplat chiar în noaptea asta. Trebuia să fac o pândă pe strada Fontaine…
— Stai puțin, îl întrerupse Maigret, așezându-se călare pe un scaun de pai și aprinzându-și pipa. Cu cine lucrezi?
— Cu comisarul Amadieu.
— Spune mai departe.
