Maigret ezita

I

— Salut, Janvier.

— Bună ziua, șefu'.

— Bună ziua, Lucas. Bună ziua, Lapointe…

Ajungând la acesta din urmă, Maigret nu se putu abține să nu zâmbească. Nu doar pentru că tânărul Lapointe purta mândru un costum nou, bine croit pe corp, gri deschis, imprimat cu dungulițe roșii. În dimineața aceea, toată lumea zâmbea: pe stradă, în autobuz, în magazine.

Duminica fusese cenușie, cu vânt, cu rafale de ploaie rece care aminteau de iarnă, apoi, brusc, deși era doar 4 martie, luni venise primăvara.

Firește, soarele cam avea dinți, albastrul cerului era instabil, dar în aer plutea veselia, iar în ochii trecătorilor se citea bucuria de a trăi și de a regăsi mireasma desfătătoare a Parisului matinal.

Maigret venise în haină și făcuse o bună parte din drum pe jos. După ce intrase în birou, întredeschisese imediat fereastra, și parcă și Sena își schimbase culoarea, liniile roșii de pe coșurile remorcherelor erau mai vibrante, iar șlepurile fuseseră revopsite.

Deschisese ușa de la biroul inspectorilor.

— Veniți, copii!

Asta se numea „micul raport”, prin opoziție cu adevăratul raport de la ora nouă, la care participau toți comisarii divizionari, în biroul directorului Poliției Judiciare. Maigret își reîntâlnea colaboratorii cei mai apropiați.

— Ai petrecut bine ziua de ieri? Îl întrebă el pe Janvier.

— Am fost la soacră-mea, la Vaucresson, cu copiii.

Lapointe, jenat de costumul lui nou, care devansa calendarul, stătea deoparte.

Maigret se așeză la birou, umplu o pipă și începu să deschidă corespondența.

— Pentru tine, Lucas. E în legătură cu cazul Lebourg.

Apoi îi întinse alte documente lui Lapointe.

— De dus la Parchet…

Încă nu se putea vorbi de frunziș, totuși întrezăreai o fărâmă de verde palid pe crengile copacilor de pe chei.

În acel moment, nu lucrau la nici un caz important, dintre cele care umpleau culoarele Poliției Judiciare de jurnaliști și fotografi, provocând apeluri telefonice imperative de la persoane sus-puse.

Doar rutina obișnuită. Cazuri în derulare.

— Un nebun sau o nebună, spuse Maigret, luând în mână un plic pe care numele lui și adresa Poliției Judiciare fuseseră scrise cu litere mari de tipar.

Plicul era alb, de bună calitate. Timbrul purta ștampila oficiului poștal de pe strada Miromesnil.

Când scoase foaia, comisarul fu mai întâi frapat de hârtie, velină, groasă și cu un format aparte.

Probabil că partea de sus fusese tăiată, ca să fie eliminat antetul gravat, iar autorul făcuse această operațiune cu grijă, folosind o riglă și o lamă bine ascuțită.

Textul, ca și adresa, era scris cu litere de tipar foarte regulate.

— Poate că nu e nebun, mormăi el.

Domnule comisar divizionar, Nu vă cunosc personal, dar ceea ce am citit despre anchetele dumneavoastră și despre atitudinea pe care o aveți față de criminali îmi dă încredere. Scrisoarea aceasta vă va mira. Nu o aruncați prea repede la coșul de gunoi. Nu este nici o glumă, nici opera unui maniac.

Știți mai bine decât mine că realitatea nu este întotdeauna verosimilă. Curând va fi comis un asasinat, probabil în câteva zile. Poate de către cineva cunoscut mie, poate de mine însumi.

Nu vă scriu ca să împiedic producerea dramei, într-un fel, este de neoprit. Dar aș vrea să știți, atunci când evenimentul se va produce.

Dacă mă luați în serios, atunci inserați la mica publicitate din Le Figaro sau Le Monde următorul anunț: K. R. Aștept a doua scrisoare.

Nu știu dacă o voi scrie. Sunt foarte tulburat.

Unele hotărâri sunt greu de luat.

Poate că ne vom întâlni într-o zi, în biroul dumneavoastră, dar atunci vom fi fiecare de altă parte a baricadei.

Al dumneavoastră devotat.

Maigret nu mai zâmbi. Se încruntă, își lăsă privirea să rătăcească peste foaia de hârtie, apoi se uită la colaboratorii lui.

— Nu, nu cred că e un nebun, repetă el. Ascultați.

Le citi textul lent, insistând asupra unor cuvinte.

Mai primise scrisori de acest gen, dar, de cele mai multe ori, limbajul era mai puțin îngrijit și, mai ales, unele fraze erau subliniate. Adeseori erau scrise cu cerneală roșie sau verde și multe conțineau greșeli de ortografie.

Mâna care scrisese epistola din fața lui nu tremurase. Liniile erau ferme, fără înflorituri, fără ștersături.

Privi foaia în lumină și citi filigranul: Velină de Morvan.

Maigret primea în fiecare an sute de scrisori anonime. Cu puține excepții, erau scrise pe hârtie ieftină, pe care o găsești de vânzare în magazinele de cartier, iar cuvintele erau uneori decupate din ziare.

— Nici o amenințare precisă, murmură el. O neliniște înăbușită. Le Figaro și Le Monde, două cotidiene citite îndeosebi de burghezia intelectuală.

Îi privi din nou pe cei trei colaboratori ai săi.

— Ocupă-te de asta, Lapointe! În primul rând, ia legătura cu fabricantul de hârtie, care se află probabil în Morvan.

— Am înțeles, șefule.

Așa a început un caz care avea să-i dea lui Maigret mai multe bătăi de cap decât multe crime prezentate pe prima pagină a ziarelor.

— Și dai anunțul la ziar.

— În Le Figaro?