Maigret în Arizona
Aa
Capitolul 1
Maigret, deputy-sheriff
— Hei, dumneata! Maigret întoarse capul, ca la școală, să vadă cui i se adresa bătrânul.
— Da, dumneata de-acolo… Numai piele și os, cu o imensă mustață albă, bătrânul, care părea ieșit direct din Biblie, întinsese un braț tremurător. Spre cine? Maigret se uită la bărbatul din dreapta lui și la femeia din stânga. În sfârșit, își dădu seama, jenat, că toți aveau capul întors spre el, inclusiv coronerul, sergentul din Air Force care era interogat, avocatul acuzării, jurații și șerifii.
— Eu? Întrebă el, vrând să se ridice, mirat că aveau nevoie de dânsul. Or, toate fețele acelea zâmbeau, ca și cum toată lumea, în afară de el, știa despre ce era vorba.
— Da, rosti bătrânul, care semăna cu Ezechiel, dar și cu Clemenceau. Imediat să stingi pipa! Nici nu-și amintea să o fi aprins. Stânjenit, se reașeză, bâiguind niște scuze, în timp ce vecinii săi râdeau prietenește. Nu era un vis. Era treaz de-a binelea. El, comisarul Maigret, de la Poliția Judiciară, se afla acolo, la mai bine de zece mii de kilometri de Paris și asista la ancheta unui coroner care nu purta nici vestă, nici haină, dar care avea aerul de om serios și bine-crescut al unui angajat de bancă. Colegul lui, Cole își dădea foarte bine seama, se descotorosise frumușel de dânsul, dar Maigret nu era supărat, pentru că ar fi făcut la fel în locul ofițerului FBI. Și lui i se întâmplase să se comporte așa cu doi ani mai înainte, când primise misiunea să-l servească drept ghid în Franța colegului său, domnul Pyke de la Scotland Yard, și-l lăsase deseori pe la câte o terasă, așa cum lași o umbrelă la garderobă, spunându-i, cu un zâmbet liniștitor:
— Mă întorc imediat… Cu diferența că americanii erau mai cordiali. Fie la New York, fie în cele zece sau unsprezece state prin care trecuse, toți îl bătuseră pe umăr.
— Care ți-e numele mic?
Nu putea pretinde că nu avea unul. Trebuia să mărturisească, vrând nevrând, că îl chema Jules1[2] În limbaj familiar sau argotic, cuvântul jules are sensul de soț, amant, proxenet sau chiar. țucal (n. tr.). Atunci, interlocutorul se gândea un moment.
— Oh, yes… Julius! Pronunțau ‘Djulius’, ceea ce i se părea deja mai puțin grav.
— Have a drink, Julius! (Bea un păhărel, Jules!) Și așa, tot drumul, într-o mulțime de baruri, băuse un număr incalculabil de sticle de bere, cocteiluri Manhattan și pahare de whisky. Băuse și mai adineauri, înainte de masa de prânz, cu primarul din Tucson și șeriful comitatului, cărora le fusese prezentat de Harry Cole.
Era mirat nu atât de decor, nici de oameni, ci de el însuși sau, mai curând, de faptul că el, Maigret, se afla acolo, într-un oraș din Arizona și că, deocamdată, ședea pe una dintre băncile unei săli mici din Tribunalul de Pace. Băuseră înainte de prânz, dar în timpul mesei fuseseră serviți cu apă rece ca gheața. Primarul fusese foarte amabil. Iar șeriful îi dăduse un fel de diplomă și o insignă frumoasă, din argint, de deputy-sheriff, așa cum poți vedea în filmele cu cowboy.
Era a opta sau a noua pe care o primea în acest fel, fiind deja deputy-sheriff al unor comitate din New Jersey, Maryland, Virginia, Carolina de Nord sau de Sud, nu mai știa exact care, New Orleans și Texas.? La Paris, i se întâmplase să primească deseori colegi străini, dar era prima dată când făcea și el o călătorie de acest gen, o călătorie de studii, cum se spunea oficial, ‘ca să se pună la curent cu metodele americane’.
— Ar trebui să petreci câteva zile în Arizona, înainte de a ajunge în California. E în drumul tău. Sigur că era în drumul lui! II puneau să străbată astfel sute de mile. Ceea ce oamenii ăștia numeau un mic ocol era un drum de trei-patru zile.
— E colea! Ceea ce însemna că trebuia să parcurgă o dată sau de două ori distanța dintre Paris și Marsilia și i se întâmpla să meargă în vagonul de dormit și o zi întreagă fără să zărească un oraș adevărat.
— Mâine, îi spusese Cole, omul de la FBI care îl preluase în Arizona, vom merge să aruncăm o privire la frontiera mexicană. E la doi pași. De data aceasta, era vorba doar de vreo sută de kilometri.
— O să te intereseze. Prin Nogales, oraș care se întinde de o parte și de alta a frontierei, trece cea mai mare parte din marijuana. Aflase că marijuana, o plantă din Mexic, înlocuia treptat, la consumatorii de droguri, opiul și cocaina.
— Tot pe acolo ies cele mai multe mașini furate din California. Intre timp, Harry Cole îi trăsese clapa. Probabil că avea ceva de făcut în după-amiaza aceea.
— Tocmai are loc o anchetă în fața coronerului. Te-ar interesa să asiști? Îl dusese acolo pe Maigret și îl instalase pe una dintre cele trei bănci din sălița cu pereți albi, unde, în spatele judecătorului de pace care îndeplinea funcția de coroner, se afla un drapel american. Cole nu anunțase că îl va lăsa pe colegul lui francez singur. Se dusese să dea mâna cu unul și cu altul și să-l bată cu palma pe umăr. Apoi îi spusese cu detașare:
— Vin mai îndată să te iau. Maigret nu știa ce anume se judeca. Nimeni din sală nu purta haină. Ce-i drept, temperatura era în jur de patruzeci și cinci de grade. Cei șase jurați stăteau pe aceeași bancă cu el, la celălalt capăt, spre ușă, iar printre ei se aflau un negru, un indian cu maxilar puternic, un mexican, care semăna puțin cu cei doi dinainte și o femeie mai în vârstă, care purta o rochie cu flori și o pălărie așezată caraghios mai spre frunte.
Din când în când, Ezechiel se ridica și încerca să regleze ventilatorul imens care se rotea sub tavan și făcea atât de mult zgomot, încât vocile se auzeau cu greutate. Totul părea că se petrece cât se poate de cuminte. În Franța, Maigret ar fi spus ‘pe-ndelete’. Coronerul stătea pe o estradă și, peste cămașa de un alb imaculat, purta o cravată de mătase cu motive vegetale.
