Cărti polițiste · Georges Simenon Adăugat16 mart. 2020

Maigret la Vichy

de AnnaE 911 citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Capitolul 1

— Îi cunoști? își întrebă doamna Maigret soțul cu glas scăzut, văzându-l că întoarce capul după o pereche care trecuse pe lângă ei.

Bărbatul întorsese și el capul și zâmbise. Ba chiar ai fi zis că voia să vină la comisar să dea mâna cu dânsul.

— Nu. Nu cred. Nu știu…, răspunse Maigret.

Personajul era mic de statură, grăsuț, iar soția lui nu-l depășea cu mult în înălțime, fiind și ea durdulie. De ce avea Maigret impresia că era belgiancă? Din cauza culorii deschise a tenului, a părului aproape blond și a ochilor albaștri bulbucați?

Era cel puțin a cincea oară când se întâlneau. Prima dată, bărbatul se oprise brusc, iar fața i se luminase ca sub efectul unei jubilări. Voise să deschidă gura, ezitase, în timp ce comisarul, încruntat, își scormonea zadarnic memoria.

Silueta și fața i se păreau familiare. Dar cine naiba putea să fie? Unde îl mai întâlnise pe omulețul acela caraghios și pe nevasta lui parcă făcută din marțipan colorat?

— Zău că nu-mi dau seama…

Dar nu avea nici o importanță. De altfel, oamenii de aici nu erau la fel ca în viața normală. Muzica urma să răsune dintr-un moment în altul, în chioșcul cu o mulțime de ornamente și cu coloane subțiri, muzicanții în uniformă erau pregătiți să sufle în instrumente, privind țintă la dirijor. Era oare fanfara pompierilor? Sau a funcționarilor municipali? Aveau tot atâtea galoane și zorzoane aurii cât generalii sud-americani, epoleți roșii ca sângele și centiroane albe.

Sute, poate chiar mii de scaune metalice vopsite în galben erau așezate în jurul chioșcului, în cercuri din ce în ce mai largi și aproape toate erau ocupate: bărbați și femei, așteptând gravi, în tăcere.

Într-un minut-două, la ora nouă seara, concertul avea să înceapă sub copacii mari din parc. Aerul era aproape răcoros, după o zi caniculară și briza făcea frunzișul să foșnească molcom, în timp ce șirurile de felinare cu globuri albicioase formau, pe fondul verde întunecat, pete de un verde mai deschis.

— Nu vrei să stai jos?

Câteva scaune rămăseseră neocupate, dar ei nu se așezau niciodată. Se plimbau agale. Și alții hoinăreau ca și ei, fără țintă, ascultând distrați muzica: perechi, dar și persoane singure, bărbați și femei, care trecuseră aproape toți de jumătatea vieții.

Atmosfera părea puțin ireală. Cazinoul alb, frumos luminat, era încărcat de muluri după moda de la 1900. Existau momente în care ai fi putut crede că timpul se oprise în loc, până când răsuna un claxon dinspre strada Georges Clemenceau.

— E și ea aici, șopti doamna Maigret, făcând un semn din bărbie.

Devenise un joc. Căpătase obiceiul să urmărească privirea soțului ei și ghicea când era surprins sau interesat. Ce altceva să fi făcut în fiecare zi? Se plimbau cu pas nonșalant. Din când în când, se opreau, nu pentru că ar fi obosit, ci ca să privească un copac, o casă, un efect al luminii sau un chip.

Ar fi putut să jure că se aflau la Vichy de o veșnicie, deși era abia a cincea zi. își făcuseră deja un program, pe care îl respectau cu minuțiozitate, ca și cum asta ar fi fost important, iar zilele cuprindeau câteva ritualuri pe care le îndeplineau cu cea mai mare seriozitate.

Oare Maigret chiar era serios? Soția lui își punea deseori întrebarea, privindu-l pe furiș. Nu era același ca la Paris. Mergea mai agale și trăsăturile feței lui nu mai erau atât de marcate. De cele mai multe ori, zâmbetul lui vag exprima mulțumirea, firește, dar și un fel de ironie tristă.

— Poartă șalul alb…

Străbătând zilnic, la aceleași ore, aleile din parc și de pe malurile râului Allier, bulevardele cu platani, străzile înțesate de lume sau pustii, reperaseră câteva chipuri și siluete care făceau deja parte din universul lor.

Oare nu toți executau aceleași gesturi la aceleași ore ale zilei și nu doar în jurul izvoarelor pentru a bea veșnicele paharele de apă?

Privirea lui Maigret remarcă pe cineva în mulțime și deveni mai pătrunzătoare. Soția lui observă imediat.

— Crezi că e văduvă?

Ar fi putut să-l spună doamna în mov sau, mai curând, în lila, pentru că purta întotdeauna ceva lila. Probabil că în seara asta întârziase și găsise loc doar în ultimele rânduri.

Cu o zi înainte oferise un spectacol neașteptat și emoționant. Soții Maigret trecuseră pe lângă chioșc încă de la opt seara, cu o oră înaintea concertului. Micile scaune galbene formau cercuri atât de regulate, încât păreau trasate cu compasul.

Toate erau libere, cu excepția unuia singur, în primul rând, unde stătea doamna în lila. Nu citea la lumina celui mai apropiat felinar. Nu tricota. Nu făcea nimic, era calmă. Cu spatele foarte drept și mâinile în poală, stătea nemișcată, privind drept înainte, ca o persoană distinsă.

Semăna cu o imagine dintr-o carte ilustrată. Purta o pălărie albă, în timp ce aproape toate femeile veneau acolo fără să poarte nimic pe cap. Șalul de pe umeri era și el alb, vaporos, iar rochia avea acea nuanță lila la care femeia părea că ține foarte mult.

Avea o față prelungă, îngustă și buze subțiri.

— Probabil că e fată bătrână, nu crezi?

Maigret evita să se pronunțe. Nu era într-o anchetă, nu urmărea nici o pistă. Nimic nu-l obliga să observe oamenii și să se străduiască să le descopere adevărata față.

Dar o făcea fără să vrea, din când în când, pentru că devenise im automatism. I se întâmpla să fie interesat uneori fără nici un motiv de un ins care se plimba, încercând să-l ghicească profesia, situația familială, genul de viață pe care o ducea când nu era la cură.

Fișiere de descărcat

DOC
Maigret la Vichy de Georges Simenon.doc
587 KB · 241 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Georges Simenon

Toate ›