Maigret se înfurie

Capitolul 1

Bătrâna din grădină.

Doamna Maigret, care curăța mazăre în umbra dogoritoare unde albastrul șorțului său și verdele păstăilor formau pete somptuoase, doamna Maigret, ale cărei mâini nu stăteau o clipă, nici măcar la ceasurile două ale după-amiezii din cea mai fierbinte zi a unui august canicular, doamna Maigret, așadar, care își supraveghea soțul ca pe un prunc, spuse:

— Pun prinsoare că ai să te ridici…

Totuși, șezlongul în care stătea tolănit Maigret nu trosnise. Fostul comisar de la Politia Judiciară nici măcar nu oftase cât de cât.

Pesemne că, știindu-l foarte bine, văzuse un freamăt abia perceptibil pe fața lui licărind de sudoare. Căci era adevărat că voia să se ridice. Dar, dintr-un fel de teamă că va fi judecat, își impuse să rămână în aceeași poziție.

Era a doua vară de când Maigret se pensionase pe care o petreceau în casa lor din Meung-sur-Loire. Nu trecuse un sfert de oră de când se întinsese cu mare satisfacție în șezlongul confortabil, trăgând domol din pipă. Răcoarea din jurul lui era cu atât mai prețioasă, cu cât, la nici doi metri de el, dincolo de hotarul dintre umbră și soare, începea dogoarea zumzăind de muște.

Boabele de mazăre cădeau într-un ritm regulat în ligheanul emailat. Doamna Maigret, cu genunchii depărtați, își umpluse șorțul, iar alături de ea se aflau două coșuri mari cu mazăre, culeasă dimineață, pentru a fi pusă la conservat.

Aici, la țară, Maigret prefera locul unde se aflau acum, un loc ce nu avea nume, un fel de curte între bucătărie și grădină, dar o curte în parte acoperită, pe care o mobilaseră treptat, astfel încât instalaseră o mașină de gătit, un bufet și luau acolo masa de cele mai multe ori. Semăna puțin cu empatio spaniol și pe jos erau dale roșii care confereau umbrei o calitate cu totul specială.

Maigret rezistă cinci minute, poate puțin mai mult, privind printre pleoapele pe jumătate lăsate grădina de zarzavat care părea că fumegă sub soarele arzător. Apoi, lăsând deoparte orice teamă că va fi judecat, se ridică.

— Ce vrei să mai faci?

În intimitatea conjugală, Maigret lua cu ușurință aerul unui copil bosumflat prins cu mâța în sac.

— Sunt sigur că vinetele încă-s pline de gândaci de Colorado, mormăi el. Și asta din cauza salatelor tale!

Acest mic război al salatelor dura de o lună. Deoarece exista loc liber între sadurile de vinete, într-o seară, doamna Maigret răsădise salată.

— E destul loc, spusese ea.

Pe moment, Maigret nu protestase: nu se gândise că gândacilor de Colorado le plac și mai mult frunzele de vinete decât cele de cartofi. Din cauza salatelor, acum nu mai puteau fi stropite.

Și Maigret, de zece ori pe zi, așa cum făcea și acum, pe cap cu imensa lui pălărie de pai, se apleca peste frunzele de un verde palid, pe care le răsucea încetișor ca să culeagă gândacii vărgați. Îi ținea în mâna stângă până se umplea și, cu o mutră ursuză, se ducea să-l zvârle în foc, aruncând o privire plină de reproș soției sale.

— Dacă n-ai fi răsădit salată…

Adevărul era că, de când se pensionase, aceasta nu-l văzuse niciodată stând o oră întreagă în faimosul lui șezlong, pe care îl adusese triumfător de la Bazarul Primăriei, jurând că în el va face niște sieste memorabile.

Stătea acolo, cu picioarele goale în saboții de lemn, în pantaloni de pânză albastră care îi alunecau pe șolduri, formând un fel de fund de elefant și cu o cămașă țărănească cu mici desene complicate, descheiată la piept.

Maigret auzi zgomotul ciocănelului de la intrare răsunând în încăperile pustii și umbroase ale casei ca un clopot într-o mănăstire. Cineva bătea la poartă, iar doamna Maigret, ca întotdeauna când apărea o vizită neprevăzută, începea să se piardă cu firea. îl privi de departe, vrând parcă să-l ceară sfatul.

Apoi își ridică șorțul, care luă forma unui buzunar mare, se întrebă unde să răstoarne mazărea și, în sfârșit, desfăcu băierile șorțului, pentru că niciodată nu s-ar fi dus să deschidă într-o astfel de ținută.

Bătăile în poartă se repetară cu insistență, ba chiar, ai fi zis, cu un fel de furie. Maigret avu impresia că percepea duduitul ușor al unui motor de mașină. își continuă treaba, aplecat deasupra răsadurilor de vinete, în timp ce soția lui își aranja părul înspicat în fața unei oglinjoare.

Abia apucase să dispară în umbra casei, că o portiță se deschise în zidul grădinii: portița verde care dădea în străduță, pe unde intrau doar apropiații lor. Maigret văzu o bătrână în doliu, atât de țeapănă, de severă, dar și atât de comică în același timp, încât avea să-și amintească multă vreme apariția ei.

Rămase nemișcată doar o clipă, după care, cu un pas hotărât, alert, care nu se potrivea cu vârsta ei înaintată, se îndreptă direct spre Maigret.

— Auzi, servitorule… Să nu-mi spui că stăpânul nu-i acasă. Am avut grijă să mă informez.

Era înaltă și slabă, cu o față plină de riduri, pe care sudoarea diluase un strat gros de pudră. Dar cel mai mult te frapau ochii de un negru intens, extraordinar de vioi.

— Du-te imediat și spune-i că Bernadette Amorelle a făcut o sută de kilometri ca să-l vorbească!

Probabil că nu avusese răbdare să aștepte în fața porții încuiate. Ea nu accepta așa ceva! După cum spusese, întrebase vecinii și nu se lăsase impresionată de obloanele trase ale casei.

Cineva îi indicase oare portița care dădea în grădină? Nu neapărat. Era în stare s-o descopere și singură. Și acum pășea spre curtea umbrită, unde doamna Maigret își făcuse din nou apariția.

— Vreți să-l spuneți comisarului Maigret… Doamna Maigret nu înțelegea. Soțul ei venea cu pași grei în urma străinei, cu o privire ușor amuzată.

— Vă rog, intrați…, i se adresă el.

— Pun prinsoare că-și face siesta. Tot așa de gras e?