Maigret se teme

Capitolul 1

Cu trenul prin ploaie.

Deodată, între două gări mici, necunoscute pentru el și ascunse în întunericul ce lăsa să se vadă doar ploaia în fața unui felinar și siluetele unor oameni care împingeau cărucioare cu bagaje, Maigret se întrebă ce căuta acolo.

Poate că ațipise un moment în compartimentul supraîncălzit. Dar nu adormise de-a binelea, căci știa că se află într-un tren – îi auzea zgomotul monoton – și ar fi jurat că zărise în continuare, din loc în loc, în întinderea întunecată a câmpurilor, ferestrele luminate ale vreunei ferme izolate. Toate acestea, la care se adăuga mirosul de funingine, amestecat cu cel al hainelor sale ude, rămâneau cât se poate de reale, ca și murmurul neîntrerupt de voci din compartimentul vecin. Dar totul își pierdea într-un fel actualitatea, nu se mai situa foarte bine în spațiu și, mai ales, în timp.

Ar fi putut foarte bine să se afle în altă parte, în oricare alt tren ce tăia câmpurile și să fie un Maigret de cincisprezece ani care se întorcea sâmbăta de la colegiu cu un tren ce oprea în toate stațiile, asemenea acestuia, format din vagoane vechi, cu pereți ce trosneau la fiecare opintire a locomotivei. Și parcă aceleași voci răsunau în noapte, la fiecare oprire, aceiași oameni se agitau în jurul vagoanelor de mesagerie și auzeai același țignal al șefului de gară.

Întredeschise ochii, trase din pipa stinsă și privirea i se opri asupra bărbatului așezat în celălalt colț al compartimentului. Acesta s-ar fi putut afla și el, pe vremuri, în trenul care îl ducea la tatăl său. Ar fi putut să fie contele sau proprietarul castelului, personajul important al satului sau al cine știe cărui orășel.

Purta un costum de golf din tweed de culoare deschisă și un impermeabil cum vezi doar în unele magazine foarte scumpe. Pe cap avea o pălărie de vânătoare verde, cu o pană mică de fazan prinsă sub panglică. Deși era foarte cald, nu-și scosese mănușile de piele roșcată, căci oamenii ăștia nu-și scot niciodată mănușile în tren sau în automobil. Și, în ciuda ploii, pe pantofii lui bine văcsuiți nu se vedea nici o pată de noroi.

Bărbatul avea probabil vreo șaizeci și cinci de ani. Era deja un domn în vârstă. Oare nu e ciudat că oamenii de vârsta lui sunt preocupați în așa măsură de felul cum arată, vrând încă să se deosebească de muritorii de rând?

Avea tenul de un roz specific genului și o mustăcioară de un alb-argintiu, în care se contura cercul galben lăsat de țigara de foi.

Totuși, privirea lui nu avea pe de-a-ntregul acea siguranță pe care ar fi trebuit să o aibă. Bărbatul se uita, din colțul său, la Maigret care, la rândul lui, îi arunca din când în când câte o privire scurtă și, de două-trei ori, fusese gata să-l vorbească. Trenul porni din nou, murdar și ud, printr-o lume a beznei presărată cu lumini rare și, uneori, la câte o trecere de nivel, puteai ghici un biciclist care aștepta la barieră.

Maigret era oare trist? Nu, era o senzație mult mai vagă. Avea un fel de stinghereală. Întâi și întâi, în ultimele trei zile, băuse prea mult, pentru că fusese necesar, fără să-l facă plăcere.

Se dusese la Congresul Internațional al Poliției care, în acel an, se ținuse la Bordeaux. Era luna aprilie. Când plecase din Paris, unde iarna fusese lungă și monotonă, ai fi crezut că primăvara era foarte aproape. Numai că, la Bordeaux, plouase preț de trei zile și vântul rece bătea atât de tare, încât îți lipea hainele de corp.

Întâmplarea făcuse ca cei câțiva prieteni, precum domnul Pyke, pe care îi întâlnea de obicei la aceste congrese să nu fie prezenți. Ai fi zis că fiecare țară se silise să trimită doar tineri, bărbați de treizeci-patruzeci de ani pe care Maigret nu-i văzuse niciodată. Toți fuseseră foarte amabili cu el, foarte condescendenți, așa cum ești față de cineva mai în vârstă decât tine, pe care îl respecți, considerându-l puțin cam demodat.

Poate era doar o închipuire de-a lui. Poate că dispoziția asta proastă se datora ploii ce nu se mai oprea. Sau poate că de vină era vinul pe care fuseseră nevoiți să-l bea prin cramele unde îi invitaseră cei de la Camera de Comerț.

— Te distrezi? îl întrebase soția lui la telefon.

Răspunsese cu un mormăit.

— Încearcă să te odihnești puțin. La plecare, mi s-a părut că ești obosit. Oricum, asta o să te mai înveselească. Ai grijă să nu răcești!

Poate că se simțise deodată bătrân. Nici discuțiile lor nu-L interesaseră, căci aproape toate se refereau la noi procedee științifice.

Masa de adio avusese loc seara trecută. Apoi, dimineață, primăria oferise o ultimă recepție, iar gustarea fusese stropită din belșug cu băuturi, îi promisese lui Chabot că va profita de faptul că trebuia să fie la Paris abia luni dimineață și are să-L viziteze la Fontenay-le-Comte.

Nici Chabot nu mai era tânăr. Fuseseră prieteni pe vremuri, când făcuse doi ani de medicină, la Universitatea din Nantes. Chabot era pe atunci student la drept. Locuiau la aceeași pensiune. De vreo două-trei ori, duminica, își însoțise prietenul acasă la mama lui, la Fontenay.

Și, de atunci, de-a lungul anilor, se revăzuseră cam de zece ori.

— Când vii să mă vizitezi în Vandeea?

Doamna Maigret insistase și ea.

— De ce n-ai trece pe la prietenul tău Chabot când te întorci de la Bordeaux?

Ar fi trebuit să fie de două ore la Fontenay. Dar greșise trenul. La Niort, unde așteptase, nu glumă, bând câteva păhărele în sala de așteptare, ezitase să-l sune pe Chabot ca să-l ia de acolo cu mașina. Și nu-i mai dăduse telefon, pentru că Julien, dacă ar fi venit să-l ia, ar fi insistat să rămână la el peste noapte, iar lui Maigret nu-i plăcea deloc să doarmă în casa altuia.

Va trage la hotel. Abia după aceea va telefona. Greșise făcând acest ocol în loc să petreacă acasă la el, pe bulevardul Richard-Lenoir, cele două zile de vacanță. Cine știe? Poate că la Paris nu mai ploua și venise, în sfârșit, primăvara!

— Așadar, v-au chemat…