Maigret si cazul Nahour

Se zbătea, silit să se apere, deoarece fusese apucat pe la spate de umăr. Chiar încercă să dea cu pumnul, cu senzația umilitoare că brațul nu-l asculta și rămânea moale, parcă anchilozat.

— Cine e? Strigă el, dându-și vag seama că întrebarea lui nu era deloc potrivită. Oare chiar scosese vreun sunet?

— Jules! Telefonul!

Auzise un zgomot care, în somn, părea amenințător, dar nu se gândise nici o clipă că era soneria telefonului, că se afla în pat, că avea un vis urât, de care deja nu-și mai amintea și că soția lui îl scutură să se trezească. Întinse automat mâna să apuce receptorul, deschizând totodată ochii și sculându-se în capul oaselor. Doamna Maigret se ridicase și ea în patul cald, iar veioza din partea ei răspândea o lumină blândă și intimă.

— Alo!

Vru să repete, ca în vis: ‘Cine e?’.

— Maigret? Aici, Pardon.

Comisarul reuși să vadă ora la ceasul deșteptător de pe noptiera soției sale. Era unu și jumătate. Se despărțiseră de Pardon puțin după ora unsprezece, după cina lunară la care, de data asta, savuraseră o spată de oaie umplută.

— Da. Ascult.

— Îmi cer scuze că te-am trezit din somn. Aici s-a produs un eveniment pe care îl consider destul de grav și care e de resortul dumitale.

Soții Maigret și Pardon erau prieteni de mai bine de zece ani, cinând unii la ceilalți o dată pe lună și totuși celor doi bărbați nu le trecuse niciodată prin minte să se tutuiască.

— Te ascult, Pardon. Spune mai departe.

Vocea de la celălalt capăt al firului era îngrijorată, stânjenită.

— Cred că ar fi mai indicat să vii la mine. Vei înțelege mai bine situația.

— Sper că nu s-a întâmplat vreun accident?

O mică ezitare.

— Nu. Nu chiar, dar sunt îngrijorat.

— Soția dumitale e bine?

— Da. Ne face cafea.

Doamna Maigret încerca, după replicile soțului ei, să ghicească ce se întâmpla și îl privea întrebătoare.

— Vin imediat.

Închise. Acum se trezise de-a binelea, dar avea o expresie preocupată. Era prima dată când doctorul Pardon îl chemă în felul ăsta, iar comisa-rul îl cunoștea destul de bine ca să înțeleagă că motivul era probabil serios.

— Ce se întâmpla?

— Nu știu. Pardon are nevoie de mine.

— De ce n-a venit aici?

— Se pare că există un motiv pentru care trebuie să mă duc eu acolo.

— Mai devreme, era foarte vesel. La fel și soția lui. Am vorbit despre fiica și ginerele ei, despre croaziera pe care vor să o facă vara viitoare în Baleare.

Oare Maigret asculta? Se îmbrăca, tulburat, întrebându-se ce anume îl făcuse pe medic să-i telefoneze.

— Mă duc să-ți fac cafea.

— Nu e nevoie. Ne face doamna Pardon.

— Chem un taxi?

— Pe vremea asta, ori n-ai să găsești, ori îi va trebui o jumătate de oră ca să ajungă până aici.

Era 14 ianuarie, vineri 14 ianuarie, iar temperatura la Paris fusese toată ziua de minus douăsprezece grade Celsius. Zăpada, care căzuse din abundență în zilele dinainte, se întărise atât de mult, încât era imposibil s-o mai îndepărtezi și, deși pe trotuare fusese presărată sare, încă rămăseseră porțiuni de gheață pe care trecătorii alunecau.

— Pune-ți fularul gros.

Un fular din lână gros, tricotat de ea, pe care aproape că nu avusese ocazia să-l poarte.

— Nu-ți uita galoșii. Îmi dai voie să vin cu tine?

— De ce?

Nu-i plăcea să-l vadă plecând singur în noaptea aceea. Pe când se întorceau acasă de la familia Pardon, deși mergeau amândoi cu mare grijă să nu alunece, privind pe unde călcau, Maigret căzuse greoi în colțul străzii Chemin-Vert și rămăsese un moment jos, buimac și rușinat.

— Te-ai lovit?

— Nu. Am fost doar surprins.

Nu voise ca ea să-l ajute să se ridice, apoi să-l țină de braț.

— N-are rost să cădem amândoi…

Îl conduse până la ușă, îl sărută și murmură:

— Ai grijă.

Apoi lăsă ușa întredeschisă până când soțul ei ajunse la parter. Maigret evită strada Chemin-Vert, unde căzuse mai devreme și preferă să facă un mic ocol, străbătând bulevardul Richard-Lenoir până la bulevardul Voltaire, unde locuiau soții Pardon.

Mergea încet, auzind doar pașii lui. Nici urmă de taxiuri sau mașini. Parisul părea pustiu și nu-și amintea să-l fi cunoscut așa, încremenit în frig, decât de vreo două-trei ori în viața lui. Totuși, pe bulevardul Voltaire, motorul unui camion duduia domol, spre Piața Republicii și câteva siluete întunecate se agitau: lucrători care aruncau pe drum sare cu lopata.

La familia Pardon erau luminate două ferestre, singurele ferestre luminate din șirul acela de case. Maigret zări o siluetă în spatele unei perdele și, când ajunse în fața ușii, aceasta se deschise înainte ca el să sune.

— Încă o dată îmi cer scuze, Maigret.

Doctorul Pardon purta aceeași haină bleumarin ca la cină.

— Am intrat într-o situație atât de delicată, încât nu știu cum să mai ies.

În ascensor, comisarul văzu că era tras la față.