Maigret si flamanzii
Aa
Anna Peeters.
Când a coborât în gara din Givet, prima persoană pe care a văzut-o Maigret, drept în fața compartimentului său, a fost Anna Peeters.
Ai fi zis că prevăzuse oprirea vagonului său exact în acel loc al peronului! Nu părea nici mirată, nici mândră. Era așa cum o văzuse la Paris și cum probabil că era întotdeauna, îmbrăcată într-un taior gri fer și cu pantofi negri în picioare, iar felul în care purta pălăria nu-ți permitea să-ți amintești mai târziu nici forma, nici culoarea ei.
Acolo, în bătaia vântului care mătura peronul traversat doar de câțiva călători, părea mai înaltă și puțin mai solidă. Avea nasul roșu și ținea în mână o batistă făcută ghemotoc.
— Eram sigură că veți veni, domnule comisar.
Era sigură de ea sau de el? Nu-l întâmpina zâmbind.
— Aveți și alte bagaje? Îl întrebă ea.
Nu, Maigret avea doar geanta cu burduf, din piele groasă patinată și o ducea singur, deși era destul de grea.
Trenul lăsase în gară doar călători de la clasa a III-a, care dispăruseră deja. Tânăra întinse biletul de peron controlorului, care o privi cu insistență.
După ce ieșiră din gară, ea îi spuse, fără stânjeneală:
— La început, m-am gândit să vă pregătesc o cameră la noi acasă. Apoi m-am răzgândit. Presupun că e mai bine să stați la hotel. Așa că am reținut cea mai bună cameră de la Hotel de la Meuse.
Nu făcuseră nici o sută de metri pe străduțele din Givet și lumea începea să întoarcă deja capul după ei. Maigret mergea greoi, ducându-și anevoie geanta mare. Încerca să observe totul: oamenii, casele și mai ales pe însoțitoarea lui.
— Ce e zgomotul ăsta? Întrebă el, auzind o rumoare pe care nu reușea să o identifice.
— Meusa s-a umflat și lovește în stâlpii podului. Navigația e oprită de trei săptămâni.
Ieșind de pe o străduță, descopereai brusc fluviul. Era lat, iar malurile nu se mai vedeau clar. Șuvoiul maroniu se revărsase din loc în loc pe pajiști. Mai încolo, un șopron ieșea din apă.
Cel puțin o sută de șlepuri, remorchere și ambarcațiuni de dragare erau înghesuite unele în altele, formând un bloc uriaș.
— Ăsta e hotelul. Nu e prea confortabil… Vreți să vă opriți ca să faceți un duș?
Era pur și simplu uluitor! Maigret nu era în stare să-și definească impresia. Probabil că nici o femeie nu-i mai stârnise vreodată curiozitatea precum cea de lângă el, care nu-și pierdea calmul, nu zâmbea, nu încerca să pară drăguță și își ștergea uneori nasul cu batista.
Probabil că avea între douăzeci și cinci și treizeci de ani. Mult mai înaltă decât media, avea de la natură o construcție solidă, o osatură care îi văduvea de grație trăsăturile feței.
Purta haine foarte sobre, de mic-burgheză. Iar atitudinea ei era calmă, aproape distinsă.
Ai fi zis că făcea pe gazda. Era la ea acasă, se gândea la toate.
— N-am nici un motiv să fac un duș.
— În acest caz, vreți să veniți imediat la noi acasă? Dați geanta băiatului care se ocupă de bagaje. Băiete!… Du valiza asta la numărul trei. Domnul va veni puțin mai târziu.
Iar Maigret o observa cu coada ochiului și își spunea: ‘Probabil că par un idiot!’.
Pentru că nu semăna totuși deloc cu un copilaș! Chiar dacă tânăra nu era plăpândă, el era de două ori mai voinic decât ea și pardesiul gros îl făcea să pară tăiat în stâncă.
— Nu sunteți prea obosit?
— Nu sunt deloc obosit!
— În acest caz, în timp ce mergem, pot să vă ofer primele indicații.
Primele indicații i le dăduse la Paris într-o zi, când ajunsese la birou, o găsise pe această necunoscută care îl aștepta de două-trei ore, în pofida încercărilor aprodului de a o descuraja.
— E o problemă personală! Îi răspunsese ea, când comisarul voise să afle ce dorea de față cu doi inspectori.
Și, după ce rămăseseră singuri, îi întinsese o scrisoare. Maigret recunoscuse scrisul unui văr al soției sale, care locuia la Nancy.
Dragă Maigret, Domnișoara Anna Peeters mi-a fost recomandată de cumnatul meu, care a cunoscut-o în urmă cu vreo zece ani. E o tânără foarte serioasă, care îți va povesti chiar ea ce necazuri are. Fă ce poți pentru ea…
— Locuiești la Nancy?
— Nu, la Givet.
— Totuși, scrisoarea…
— M-am dus special la Nancy, înainte de a veni la Paris. Știam că vărul meu cunoaște pe cineva important din poliție…
Nu era o solicitantă oarecare. Nu lăsa ochii în jos. Atitudinea ei nu era deloc umilă. Vorbea clar și privea drept în față, cum face cineva care își cere drepturile.
— Dacă nu acceptați să vă ocupați de noi, eu și părinții mei suntem pierduți și se va comite cea mai odioasă eroare judiciară.
Maigret își notase pe scurt spusele ei. O poveste de familie destul de încurcată.
Soții Peeters erau proprietarii unei băcănii la frontiera belgiană și aveau trei copii: Anna, care îi ajuta la prăvălie, Maria, care era institutoare și Joseph, care studia Dreptul la Nancy.
