Maigret si gangsterii

Capitolul 1

Unde Maigret este constrâns să se ocupe de doamna Lognon, de infirmitățile și de gangsterii ei

— Am înțeles… Am înțeles… Da, domnule… Sigur că da… Bineînțeles… Vă promit că voi face tot posibilul. Exact… Vă salut… Cum? Am spus: vă salut… Cu tot respectul… Bună ziua, domnule…

Probabil pentru a zecea oară – nu mai ținea socoteala – Maigret închise telefonul, își aprinse iar pipa, privind cu reproș ploaia interminabilă și rece care cădea afară și, apucând stiloul, se aplecă spre raportul care nu avea încă nici jumătate de pagină, deși îl începuse de o oră.

În realitate, în timp ce scria un cuvânt, se gândea la altceva, la ploaie, acea ploaie aparte dinaintea frigului iernii, având darul să ți se strecoare după ceafă, prin pantofi, să se scurgă cu picături mari de pe pălărie, o ploaie care aduce guturai, murdară și tristă, făcându-i pe oameni să stea în casă, unde seamănă cu niște fantome în spatele geamurilor.

Oare plictisul îi împinge atunci să telefoneze?

Din opt sau zece convorbiri telefonice succesive, nici măcar trei nu erau utile. Iar soneria se auzea din nou. Maigret se uită la telefon ca și cum i-ar fi venit să-l facă praf cu o lovitură de pumn, apoi răcni:

— Alo?

— Doamna Lognon insistă să vă vorbească personal.

— Care doamnă?

— Lognon.

Părea o glumă, pe o vreme ca aceea, într-un moment în care Maigret era deja exasperat, să audă la capătul celălalt al firului numele celui poreclit de toți ‘inspectorul Nasolu’ „, omul cel mai lugubru din poliția pariziană, cu o neșansă atât de proverbială, încât unii pretindeau că individul aduce ghinion.

Și nu era nici măcar Lognon la telefon, ci doamna Lognon. Maigret o întâlnise o singură dată, în locuința lor din Piața Constantin Pecqueur, în Montmartre și de atunci nu mai avusese nici un resentiment față de inspector. Continua să-l evite în măsura posibilului, dar compătimindu-l din toată inima.

— Fă-mi legătura… Alo! Doamna Lognon?

— Scuzați-mă că vă deranjez, domnule comisar…

Articulă cu prețiozitate silabele, așa cum fac cei care țin neapărat să dovedească faptul că au fost bine educați. Maigret observă că era joi, 19 noiembrie. Ceasul din marmură neagră, de pe cămin, arăta ora unsprezece.

— Nu mi-aș fi permis să insist să vă vorbesc personal dacă n-aș fi avut un motiv important.

— Da, doamnă.

— Ne cunoașteți pe mine și pe soțul meu. Știți că…

— Da, doamnă.

— Trebuie să vă văd neapărat, domnule comisar.

Se întâmpla niște lucruri oribile și sunt speriată.

Dacă sănătatea mi-ar permite, aș da fuga la Poliția Judiciară. Dar, după cum știți, de ani de zile sunt țintuită în casă, la etajul cinci.

— Dacă înțeleg bine, ați vrea să vin acolo?

— Vă rog, domnule Maigret.

Era nemaipomenit. Se exprima politicos, dar cu fermitate.

— Soțul nu-i acasă?

— A dispărut.

— Poftim? Lognon a dispărut? De când?

— Nu știu. Nu-i la birou și nimeni nu știe unde ar putea fi. Gangsterii au venit din nou azi-dimineață.

— Cine?

— Gangsterii. O să vă povestesc totul. Lognon n-are decât să se-nfurie! Sunt prea speriată.

— Vreți să spuneți că niște oameni v-au intrat în casă?

— Da.

— Cu forța?

— Da.

— Când erați acolo?

— Da.

— Și v-au luat ceva?

— Poate niște hârtii. N-am putut să verific.

— S-a întâmplat în dimineața asta?

— Acum o jumătate de oră. Dar ceilalți doi fuseseră și alaltăieri.

— Care a fost reacția soțului dumneavoastră?

— Nu l-am mai văzut.

— Vin imediat.

Maigret încă nu credea. Mă rog, nu era foarte convins. Se scărpina în cap, alese două pipe și le puse în buzunar, apoi întredeschise ușa de la biroul inspectorilor.

— A auzit cineva ceva de Lognon în ultimele zile?

Numele stârnea întotdeauna zâmbetul. Nu.

Nimeni nu auzise nimic. Lognon, deși își dorea cu ardoare, nu lucra pe Quai des Orfevres, ci la secția a doua din arondismentul IX, iar biroul lui se afla la comisariatul de pe stradă La Rochefoucauld.

— Dacă mă caută cineva, mă întorc peste o oră. Avem vreo mașină jos?

Își îmbrăcă pardesiul gros, găsi în curte o mașină mică a poliției și dădu adresa din Piața Constantin Pecqueur. Atmosfera de pe străzi era la fel de veselă ca aceea de sub acoperișul de sticlă al Gării de Nord, iar trecătorii suportau cu stoicism jerbele de apă murdară cu care automobilele împroșcau trotuarele.

Era un imobil banal, vechi de un secol, fără ascensor. Maigret urcă cele cinci etaje oftând. În sfârșit, o ușă se deschise fără să fie nevoie să bată, iar doamna Lognon, cu nasul și ochii roșii, îl pofti să intre, murmurând:

— Vă sunt atât de recunoscătoare că ați venit!

Dacă ați ști cât de mult vă admiră bietul meu soț!